Valuation of loss-of-use damages for private land used as a public road without expropriation: substantive regime versus cadastral designation

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 3 aprilie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Drobeta-Turnu Severin şi Instituţia Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile în sumă de 253.610 euro, în echivalent RON, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului curţi-construcţii în suprafaţă de 2.684 mp, proprietatea reclamantei, situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, Tl/1 P8, CF nr. x UAT Drobeta-Turnu Severin, Zona A, calculate la nivelul chiriei minime, conform Hotărârii nr. 24/2005 a Consiliului Local Drobeta-Turnu Severin, în cazul închirierii terenurilor folosite cu destinaţie publică, aferente perioadei mai 2014 - 1 aprilie 2017, când terenul a fost folosit cu destinaţia publică de stradă şi, în continuare, până la predarea terenului în vederea asigurării unei liniştite posesii şi folosinţe.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 44 din Constituţie, art. 555 şi art. 563 alin. (1) C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, HCL nr. 24/2005.

Prin Sentinţa nr. 12 din 23 februarie 2018 Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, a admis, în parte, cererea şi a obligat pe pârâte la plata, către reclamantă, a sumei de 46.970 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada mai 2014 - 1 aprilie 2017 pentru terenul în suprafaţă de 2.684 mp situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, Tl/1 P8, CF nr. x; a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 300 RON, stabilind un onorariu definitiv de 1.200 RON şi a obligat-o pe reclamantă la plata, către expert B., a diferenţei de 300 RON, a obligat pârâtele la plata, către reclamantă, a sumei de 4.214 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat.

În esenţă, soluţionând acţiunea în temeiul art. 1349 C. civ., prima instanţă a reţinut că terenul proprietatea reclamantei a primit destinaţia de drum, respectiv prelungirea Bulevardului Aluniş, în temeiul a două hotărâri ale Consiliului Local nr. 113/2003 şi 3772004 prin care s-au aprobat PUG şi PUZ. Până în prezent nici nu s-a demarat procedura de expropriere, dar nici nu s-a modificat documentaţia - PUG sau PUZ - în sensul schimbării funcţiunii terenului, astfel că s-a adus o limitare a dreptului de proprietate (sub aspectul restrângerii folosinţei bunului) prin actele administraţiei publice locale ce au dispus asupra proprietăţii private a unei persoane.

Contravaloarea lipsei de folosinţă a fost determinată pe bază de expertiză, în raport de rata de capitalizare a terenului, ţinând seama de regimul tehnic şi economic al terenului ce rezultă din cele două hotărâri de consiliu local, acte administrative obligatorii. De asemenea, instanţa a valorificat dezlegările din Decizia civilă nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova prin care aceiaşi pârâţi au fost obligaţi faţă de reclamantă la plata lipsei de folosinţă pentru acelaşi teren, pe perioada aprilie 2011 - aprilie 2014, în valoare de 48.312 RON (în loc de 1.025.008 RON, cât acordase prima instanţă) valoare simţitor apropiată de cea stabilită în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 2474 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi de pârâte împotriva sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta şi pârâtele au declarat recursuri.

1.) Prin motivele de recurs circumscrise pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., reclamanta A. a criticat decizia pronunţată în apel şi a solicitat casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit recurentei, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi totodată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei instanţei de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru lipsa de folosinţă. De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind repararea integrală a prejudiciului suferit de proprietar şi a normelor privind evaluarea şi stabilirea corectă a prejudiciului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta a susţinut că situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa de apel este total eronată, contrar ansamblului probelor administrate, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

A menţionat că autorităţile administraţiei publice locale au preluat terenul curţi-construcţii în suprafaţă de 2.684 mp, parcelat în cinci loturi încă din anul 2003, în vederea efectuării unor lucrări de interes public, dar fără ca până în prezent să-şi îndeplinească obligaţiile legale de expropriere cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 255/2010.

A precizat că după preluarea terenului proprietatea sa, autorităţile locale au emis mai multe autorizaţii de construire în favoarea mai multor persoane fizice, care şi-au edificat locuinţe cu ieşire directă pe terenul în litigiu şi au eliberat autorizaţii de construire în baza cărora terenul este subtraversat de reţele de apă, canalizare, electricitate şi apă, dar fără a se declara utilitatea publică a terenului proprietate privată, care în toată această perioadă a fost folosit ca drum public, asigurând legătura între alte două artere de circulaţie şi numai pentru persoanele din zonă.

Deşi în baza Sentinţei civile nr. 16 din 17 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/2014, care se bucură de autoritate de lucru judecat, au fost obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul, nici până în prezent nu a intrat în posesia terenului, constatându-se impediment la punerea în executare existenţa autorizaţiilor de construire care afectează terenul şi faptul că acesta nu a fost expropriat pentru cauza de utilitate publică cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri.

Prevalându-se de reţinerea din considerentele sentinţei tribunalului potrivit căreia este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă a terenului întrucât legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtelor şi prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului, recurenta a criticat reţinerea instanţei de apel care, cu rea-credinţă a motivat că prin fapta sa proprie a transformat terenul în drum de acces, ca urmare a faptului că a vândut alte terenuri învecinate. Curtea de apel a ignorat astfel că destinaţia de drum a fost dată de autorităţile administraţiei publice locale, fără a efectua formalităţile de expropriere şi faptul că construcţiile edificate în zonă au alte căi de acces, diferite de terenul în litigiu.

De asemenea, a criticat soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală sub aspectul necalculării despăgubirilor în baza HCL nr. 24/2005 şi a Legii nr. 219/1998 şi fără a analiza motivele de apel, ignorându-se amplasarea terenului în cea mai importantă zonă comercială a municipiului Drobeta-Turnu Severin, precum şi faptul că are destinaţia de curţi-construcţii, potrivit intabulării în cartea funciară, chiar dacă intimaţii - pârâţi îl folosesc cu destinaţia de stradă fără efectuarea procedurii legale de expropriere.

Expertiza tehnică întocmită în cauză, în mod eronat şi nelegal, contrar Normelor de evaluare ANEVAR, a calculat lipsa de folosinţă a terenului la suma derizorie de 46.970 RON, neţinând seama de situaţia juridică a terenului.

În raport de cele prezentate, recurenta a considerat că s-a pronunţat o soluţie cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 555 C. civ. Totodată, în opinia recurentei, soluţiile instanţelor fondului sunt nelegale şi sub aspectul încălcării art. 44 alin. (3) din Constituţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, în condiţiile în care proprietarul a fost deposedat abuziv de terenul său fără efectuarea exproprierii, cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, situaţie în care despăgubirile trebuiau stabilite având în vedere regimul juridic de teren construcţii şi nu drum public.

Recurenta a criticat hotărârile pronunţate şi prin prisma încălcării art. 563 şi art. 1349 C. civ., precum şi a practicii CEDO şi a Înaltei Curţi, cu referire la Decizia nr. 1884 din 23 aprilie 2013 a instanţei supreme.

A mai arătat că Înalta Curte s-a mai pronunţat cu privire la lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 2011 - 2014 în Dosarul nr. x/2014, recursul fiind însă inadmisibil în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, dar prin raportul întocmit s-a precizat că motivele de recurs care au privit tot reducerea cuantumului despăgubirilor pot fi încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

2.) Prin motivele de recurs circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., pârâtele Unitatea Administrativ-Teritorială a municipiului Drobeta-Turnu Severin şi Instituţia Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin au solicitat, reiterând motivele din apel, casarea deciziei, admiterea apelului propriu, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamantei, în totalitate, ca neîntemeiată.

Au arătat că în mod nelegal instanţa de apel a respins apelul propriu, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 C. civ., deşi în cauză nu se poate reţine în sarcina pârâtelor o conduită ilicită, respectiv nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, pârâtele acţionând conform legii şi în limitele acesteia.

Au menţionat că, deşi reclamanta nu a indicat ca temei juridic al solicitării acordării despăgubirilor foloasele nerealizate, instanţele de fond au aplicat dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale.

Au considerat eronat raţionamentul instanţei de apel, arătând că adresa din 10 octombrie 2003, prin care primăria a somat proprietarul terenului în suprafaţă de 2684 mp să-1 elibereze întrucât urmează să fie afectat de prelungirea Bulevardului Aluniş, a fost o simplă informare, care nu a fost urmată de realizarea efectivă a lucrărilor indicate. Au precizat astfel că nu ocupă terenul reclamantei care a fost şi a rămas în continuare în posesia şi folosinţa reclamantei.

Făcând referire la Planul Urbanistic General (PUG) şi la obligativitatea acestuia după aprobarea sa prin HCL nr. 69/1999 şi nr. 219/2010, recurentele - pârâte au arătat că în cauză, din moment ce terenul proprietatea reclamantei a fost prevăzut pentru prelungirea Bulevardului Aluniş, faptul că acest aspect trebuie menţionat în adrese şi în certificatele de urbanism emise nu reprezintă decât o exprimare a unor prevederi legale obligatorii pentru pârâţi. După ce terenul a fost prevăzut în PUG a operat cu privire la acesta interdicţia de a realiza construcţii pe respectivul teren. Au mai făcut cunoscut că HCL nr. 69/1999 şi nr. 219/2010 nu au fost contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind în vigoare şi producându-şi toate efectele.

În opinia recurentelor faptul că reclamanta, deşi a cunoscut că terenul său este prevăzut pentru prelungirea Bulevardului Aluniş nu a contestat măsura de a se interzice amplasarea de construcţii pe traseul străzilor propuse, denotă că a acceptat tacit această măsură.

Cu atât mai mult, au arătat că reclamanta s-a folosit de PUZ pentru a putea realiza dezmembrarea terenului şi vânzarea acestuia, astfel încât nu numai că nu 1-a contestat dar a acceptat prevederile acestuia, folosindu-le pentru a înstrăina o parte din teren.

Recurentele - pârâte au precizat că şi dacă prin PUG şi PUZ se prevede interdicţia de a construi pentru reclamantă, această interdicţie nu are semnificaţia unei fapte ilicite, producătoare de prejudicii, nu depăşeşte sfera actelor legale, licite, motiv pentru care instanţa nu poate reţine încălcarea prerogativelor dreptului de proprietate, fiind în ipoteza reglementată de art. 554 alin. (1) C. civ.

Recurentele au înţeles a se prevala în susţinerea motivelor de recurs şi de reţinerile din sentinţa nr. 1360 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/2013.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12 martie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului propriu şi constatarea faptului că recursul pârâţilor nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport formulat de către recurenţii-pârâţi au arătat că motivele de recurs deduse judecăţii se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a constatat că recursul declarat de pârâţi nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

1) În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate.

Astfel, de o manieră improprie căii de atac a recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că situaţia de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel ar fi total eronate, contrar ansamblului probator administrat, aşa încât hotărârea ar fi fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta nu detaliază însă în ce s-a concretizat sau cum s-a materializat nesocotirea principiului rolului activ de care era ţinută instanţa de apel.

În legătură cu această critică se mai remarcă, pe de o parte, că ea vizează aspecte care scapă cenzurii instanţei de recurs - care nu poate exercita un control asupra situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel sau asupra interpretării probelor de către aceasta -, iar pe de altă parte, că situaţia de fapt pe care o expunere ca fiind cea corectă, este aceeaşi cu cea avută în vedere de instanţele de fond în soluţionarea cauzei.

În mod nefondat critică recurenta faptul că, cu rea-credinţă, instanţa de apel ar fi reţinut că A. ar fi transformat prin fapta proprie suprafaţa de 2.684 mp în drum de acces, atunci când a vândut terenurile învecinate acestuia, şi că ar fi ignorat că destinaţia de drum a fost dată de autorităţile administraţiei publice locale, fără a efectua şi formalităţile de expropriere pentru cauză de utilitate publică, însoţite de plata unei juste şi prealabile despăgubiri.

Chiar dacă nu de aceeaşi manieră explicită, se constată că acest element al situaţiei de fapt se regăseşte reţinut ca atare şi în hotărârea primei instanţe (paragraful nr. 5, fila x a Sentinţei civile nr. 12 din 23 februarie 2018 a Tribunalului Mehedinţi).

Totodată, deşi instanţele de fond au reţinut că reclamanta a cunoscut prevederile Planului Urbanistic General şi ale Planului Urbanistic Zonal, aşadar regimul urbanistic al terenului său atribuit prin HCL nr. 113/2003 şi nr. 37/2004, şi a profitat de acesta ori s-a folosit de el spre a vinde celelalte loturi de teren (1A/2, 1A/3, 1A/4, 1A/5) altor persoane, ca având ieşire pe terenul în cauză (cu destinaţia schimbată de drum), se observă că atare situaţie nu le-a împiedicat în a-i recunoaşte părţii dreptul de a fi despăgubită pentru limitele aduse dreptului său de proprietate, constând în afectarea dreptului de folosinţă a terenului.

Acest element al situaţiei de fapt, stabilit în baza probelor administrate şi regăsit în ambele hotărâri ale instanţelor de fond, a stat însă la baza unei corecte determinări a criteriilor în raport de care a fost cuantificat prejudiciul suferit de reclamantă, respectiv prin luarea în considerare a regimului tehnic şi economic al terenului, astfel cum rezultă din actele administrative emise de autorităţile locale în legătură cu acesta (HCL nr. 113/2003 şi nr. 37/2004), concordant cu folosinţa efectivă a terenului, utilizat ca drum chiar de persoanele ce au cumpărat de la reclamantă celelalte parcele de teren şi cărora li s-a vândut cu specificaţia că vor avea asigurat accesul în Bulevardul x.

Pornind de la această stare de fapt, în mod corect s-a apreciat de către instanţe că, deşi terenul reclamantei este înscris în cartea funciară ca având regimul de curţi-construcţii, despăgubirea cuvenită pentru lipsa de folosinţă a acestuia nu poate fi altfel determinată decât în raport cu destinaţia sa reală şi concretă, aceea de drum deschis circulaţiei.

Instanţa de apel a mai reţinut, pe baza aceloraşi elemente, că, în mod evident, reclamanta nu putea să folosească terenul în alt scop decât cel al unui loc de trecere pentru cumpărătorii celorlalte parcele de teren pe care le-a deţinut, de vreme ce înstrăinarea terenurilor către proprietarii care au ieşire pe drumul său s-a făcut în cunoştinţă de cauză, ştiindu-se că dobânditorii vor folosi terenul drept cale de acces.

Aşadar, valoarea despăgubirii acordată reclamantei, pe care aceasta o consideră derizorie în raport cu cea pe care a solicitat-o, a fost determinată nu întrucât s-ar fi ignorat amplasamentul terenului într-o zonă comercială importantă a oraşului sau destinaţia de curţi-construcţii a acestuia, după cum fără temei critică recurenta, ci dimpotrivă, arătându-se argumentat de ce această destinaţie este neglijabilă în evaluarea unor daune pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Atunci când pretinde că determinarea valorii de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2.684 mp ar fi trebuit realizată în raport de regimul curţi-construcţii menţionat în cartea funciară, iar nu în raport de regimul său economic, urbanistic şi de folosinţă afectivă, reală a acestuia, recurenta-reclamantă demonstrează că ea este cea care ignoră deopotrivă situaţia juridică a bunului şi obiectul litigiului. Or, câtă vreme reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, aceasta nu poate pretinde dezdăunarea sa după principii aplicabile unei veritabile exproprieri, fiind firesc ca prejudiciul cauzat să se raporteze la folosinţa concretă ce s-a dat bunului în fapt şi care este compatibilă/aptă a fi dată terenului în raport cu regimul său urbanistic (în cazul de faţă, acela de drum public).

De bună seamă, despăgubirea nu putea fi determinată prin aplicarea HCL nr. 24/2005 deoarece, pe de o parte, terenul subiect nu are regimul juridic al imobilelor pentru care acest act administrativ cu caracter normativ este incident - terenuri folosite în scopuri comerciale ori spaţii comerciale cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, aflate în proprietatea municipiului Drobeta-Turnu Severin - iar, pe de altă parte, întrucât între părţi şi în legătură cu acelaşi imobil, printr-o judecată anterioară, s-a stabilit că despăgubirea pentru lipsa de folosinţă a terenului nu poate fi calculată în funcţie de tarifele stabilite prin această hotărâre de consiliul local. Astfel fiind, între părţi îşi produce deplin efect autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a Deciziei civile nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a soluţionat o cerere identică celei de faţă, privitoare la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului aferentă perioadei aprilie 2011 - aprilie 2014, element al cauzei reţinut şi valorificat în mod corect în proces de instanţa de apel.

De asemenea, instanţa de apel a arătat în mod pertinent că nu putea fi calculată despăgubirea cuvenită reclamantei nici prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor - incidente în cazul terenurilor ce aparţin domeniului public al statului român, cum nu e cazul terenului în discuţie -, dar nici în raport de valoarea de piaţă a terenului întrucât nu se pune în discuţie (încă) un transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia. Tot astfel, a fost corect înlăturat şi criteriul valorii chiriei de piaţă deoarece s-a constatat că nu există o piaţă a chiriilor pentru terenuri având o situaţie juridică identică ori similară cu a celui în litigiu, respectiv teren intravilan, cu destinaţia de drum, afectat de restricţii în utilizare prin construire decurgând din PUG şi PUZ.

Atât pe parcursul procesului, dar şi prin criticile sale de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat în mod constant ca evaluarea despăgubirii cuvenită ei pentru lipsa de folosinţă a terenului să fie determinată în raport de preţul chiriei de pe piaţa liberă, practicat pentru terenuri similare, având destinaţia curţi-construcţii (potrivit menţiunilor din cartea funciară), însă pentru argumentele prezentate în cele de mai sus s-a arătat de ce acest criteriu a fost în mod corect înlăturat de ambele instanţe de fond.

Astfel fiind, criticile recurentei potrivit cărora decizia instanţei de apel ar fi nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) sau întrucât ar fi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind repararea integrală a prejudiciului suferit, ca proprietar al bunului (cu trimitere la dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 563 şi art. 1349 (1) C. civ.) nu pot fi primite, acestea având un caracter nefondat.

Aşa cum, din nou corect a reţinut instanţa de apel, nu există nicio statuare a raportului la admisibilitatea în principiu a recursului exercitat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova care să se impună prezentei judecăţi cu puterea lucrului judecat.

Pe de o parte, raportul întocmit în etapa recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., constituie un act de procedură care verifică îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate şi judecată a recursului, necesare pregătirii judecării pe fond a acestuia, iar pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) teza finală, acesta nu leagă instanţa şi nu generează efectul care este specific hotărârilor judecătoreşti, respectiv autoritatea de lucru judecat.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, împrejurare în raport de care, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., acesteia nu îi va putea fi recunoscut dreptul la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, pe care le-a solicitat.

2) În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţi, aşa cum s-a reţinut încă de la momentul întocmirii raportului, deşi este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., el nu face decât să reitereze motivele de apel, prin care cele două entităţi chemate în judecată s-au apărat susţinând că nu li se poate imputa nicio conduită ilicită, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale de vreme ce au acţionat în limitele legii, că tribunalul a judecat acţiunea în acest cadru legal care nu fusese însă invocat de reclamantă prin cerere.

În continuarea expunerii, au prezentat desfăşurat situaţia de fapt a cauzei în argumentarea tuturor acestor apărări.

Această modalitate de motivare a recursului, prin reluarea criticilor de apel şi a situaţiei de fapt a cauzei, nu răspunde însă cerinţei prezentării argumentate a motivelor de casare la care se referă prevederile art. 488 C. proc. civ. deoarece, prin ipoteză, susţinerile recurenţilor trebuie să se raporteze în mod critic la soluţia şi considerentele instanţei a cărei hotărâre o atacă.

Încadrarea formală în dispoziţiile ale art. 488 C. proc. civ., însoţită de reluarea aceloraşi critici deduse judecăţii şi instanţei de apel, ce a răspuns acestora, ca şi a situaţiei de fapt a cauzei a cărei prezentate este realizată în detaliu şi argumentată chiar pe aspecte care sunt depăşite, prin rezolvarea dată lor în etapele anterioare de judecată, nu răspunde însă cerinţelor de motivare a recursului, astfel că, în temeiul art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat în cauză de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., cu domiciliul în Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 2474 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Anulează recursul declarat de pârâţii Unitatea Administrativ-Teritorială a municipiului Drobeta-Turnu Severin şi Instituţia Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin, ambele cu sediul în Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 12 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM