Tort liability for illegal eviction: classification of damages under general civil law versus consumer protection law and the finality of stamp duty determinations.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 5 martie 2016, astfel cum a fost ulterior modificată, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. SA, obligarea acesteia la plata sumei în cuantum de 187.000 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferentă imobilului în care au fost nevoiţi să se mute urmare a evacuării din apartamentul proprietatea lor, a sumei de 7.000 RON reprezentând daunele materiale produse apartamentului în perioada în care acesta s-a aflat în posesia pârâtei, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON pentru fiecare reclamant, majorate apoi la suma de 5.000.000 RON, ca urmare a suferinţelor produse reclamanţilor şi familiei urmare a executării silite îndreptate împotriva lor.

Prin Sentinţa civilă nr. 889 din 19 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea de chemare în judecată completată şi precizată; a fost obligată pârâta la plata, către reclamanţi, a sumei de 109.739,81 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu constând în chirie aferentă perioadei 3 martie 2013 - 12 ianuarie 2016, la plata sumei de 6.978 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu adus imobilului precum şi la plata sumei de 22.500 RON cu titlu de daune morale pentru reclamantul A. şi la plata sumei de 22.500 RON cu titlu de daune morale pentru reclamanta B.; a fost respinsă în rest, acţiunea; a fost obligată pârâta la plata, către reclamanţi, a sumei de 3.470,38 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin Încheierea din 4 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a respins cererea de recuzare a completului de judecată A3, formulată de petenţii A. şi B.

Prin Decizia civilă nr. 1 din 5 ianuarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtei împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamanţi, a sumei de 82.024,29 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a apartamentului proprietatea reclamanţilor, prejudiciu echivalent cu chiria achitată pentru perioada 4 noiembrie 2013 - 12 ianuarie 2016; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat reclamanţii să plătească pârâtei suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise; a obligat reclamanţii la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 20.175 RON datorată în primă instanţă şi în apel, în contul unităţii administrativ teritoriale de domiciliu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta.

1) Reclamanţii A., B. (deşi titularii unor cereri distincte, au dedus judecăţii aceleaşi critici) au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 8 C. proc. civ., susţinând următoarele aspecte de nelegalitate:

- Instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit legii, hotărârea fiind pronunţată de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.)

În acest sens, s-a arătat că nu există o hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj, în baza căreia completul de judecată CA3 să fi funcţionat legal alcătuit din judecător D. (preşedinte al completului) şi judecător E., întrucât potrivit Hotărârii nr. 61 din 9 iunie 2017, judecătorul E. făcea parte dintr-un alt complet de judecată (CA2, în loc de CA3). Din nicio hotărâre de colegiu nu rezultă că pentru şedinţele din 14 noiembrie 2017, respectiv 12.12.2017, completul a fost legal constituit.

Un element în plus este şi faptul că citaţia emisă pentru data de 14 noiembrie 2017 purta menţiunea complet A2, iar nu A3, iar ora pentru care reclamanţii au fost chemaţi la instanţă a fost ora 9. De asemenea, s-a apreciat că procesul-verbal de repartizare aleatorie din 9 noiembrie 2017 a fost întocmit ulterior cererii de recuzare, fiind antedatat tocmai pentru a fi înlăturată nelegalitatea menţionată, mai ales că la nivelul instanţei nu se obişnuieşte să se întocmească astfel de procese-verbale pentru că, de exemplu, pentru completul iniţial învestit-A2, nu există proces-verbal de repartizare.

- Soluţia instanţei cu privire taxa de timbru a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) şi de asemenea, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.).

Astfel, în mod incorect instanţa de apel a obligat pe reclamanţi la plata taxei de timbru, reţinând că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun şi fără a lua în considerare normele Legii speciale nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Referirea la Decizia nr. 7/2014 a ÎCCJ este eronată şi nu justifică soluţia întrucât dezlegările date de către instanţa supremă cu acea ocazie (conform cărora partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil doar în cadrul cererii de reexaminare, nu şi în calea de atac a apelului sau recursului) sunt inaplicabile deoarece în cauză, instanţa de fond competentă este cea care a stabilit cu privire la taxa de timbru printr-o hotărâre interlocutorie, procedând în mod corect.

Interpretarea instanţei de apel, în sensul că cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe dreptul comun, fără vreo referire la normele Legii speciale 193/2000 privind clauzele abuzive constituie o încălcare a principiului de drept unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, referitoare la scutirea de la plata taxei de timbru.

Astfel, reclamanţii sunt scutiţi de taxa de timbru conform textului menţionat, fiind prejudiciaţi de operatorul economic C. în timpul executării Convenţiei de credit nr. x din 19 august 2008, aşa cum rezultă şi din sentinţa nr. 7849/2014 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti şi cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond.

În acest context, instanţa de apel a adăugat la lege, substituindu-se puterii legislative.

- Sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale vizând chiria, hotărârea instanţei de apel este nelegală, încălcând normele de drept material conţinute în Hotărârea C-34/13 a CJUE, precum şi jurisprudenţa în materie a CEDO, conform cărora obligaţia de plată a despăgubirilor privind chiria se naşte la momentul vătămării, care s-a produs atunci când banca a scos la licitaţie apartamentul, acela fiind momentul la care siguranţa familiei a fost afectată şi subzistă până la data predării imobilului în aceeaşi stare de folosinţă.

La stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa a nesocotit normele de drept material potrivit cărora fapta Băncii se încadrează în categoria celor mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului şi faptului că pierderea locuinţei este de natură nu numai să aducă atingere în mod grav dreptului consumatorului, ci totodată, pune familia acestuia într-o situaţie deosebit de fragilă.

De asemenea, la stabilirea existenţei şi a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat, instanţa ar fi trebuit să ia în considerare caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimelor, raportată la mediul social din care face parte victima, la educaţia sa, nivelul de cultură, standardul de moralitate, psihologia victimei.

Recurenţii-reclamanţi au declarat recurs şi împotriva încheierii din 04 ianuarie 2018, pronunţată în acelaşi dosar, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de aceştia, susţinând nelegalitatea sub următoarele aspecte:

- Completul de judecată din apel nu a fost stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei şi compunerea acestuia a fost schimbată cu încălcarea legii.

Astfel, instanţa care a soluţionat cererea de recuzare nu a ţinut cont de aspectele învederate în legătură cu repartizarea dosarului, ignorând total inadvertenţele în întocmirea actelor de procedură, în condiţiile în care la 14 noiembrie 2017, pe portalul instanţei figura termenul din 9 noiembrie 2017, care corespunde admiterii cererii de abţinere şi termenul din 14 noiembrie 2017, ora 9, complet A2, ceea ce înseamnă că dacă repartizarea aleatorie ar fi fost făcută la data de 9 noiembrie 2017, conform procesului-verbal de repartizare aleatorie depus la dosar, această modificare ar fi trebuit să se regăsească şi pe portalul instanţei.

Nu există o hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj din care să rezulte funcţionarea legală a completului A3, întrucât, potrivit Hotărârii nr. 61 din 9 iunie 2017 a acestui colegiu, rezultă că unul dintre judecătorii completului A3 (E.) făcea parte, în realitate, din compunerea completului A2.

Un element în plus este şi acela că citaţia emisă pe numele reclamanţilor pentru termenul din 14 noiembrie 2017 poartă menţiunea completului A2 ca fiind cel căruia i-a fost repartizată cauza, iar ora de începere a şedinţei este 9.

În acest context, trebuie apreciat că procesul-verbal de repartizare aleatorie din 9 noiembrie 2017 a fost întocmit ulterior cererii de recuzare respective, deoarece procedura de repartizare aleatorie nu fusese, în realitate, respectată.

2) Pârâta SC C. SA şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În mod greşit Curtea de apel, după ce găseşte întemeiate criticile referitoare la încheierea de şedinţă din data de 9 noiembrie 2016, vizând chestiunea timbrajului (în sensul că, fiind stabilit cu titlu definitiv caracterul timbrabil al cererii, nu se mai putea reveni asupra lui), în acelaşi timp nu înţelege să soluţioneze în continuare excepţia netimbrării acţiunii, considerând că devin implicit aplicabile dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În felul acesta, a fost lăsată, în mod greşit, nesoluţionată excepţia de netimbrare.

Dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 au fost aplicate eronat de către instanţă deoarece textul menţionat reprezintă un mecanism creat de legiuitor pentru a înlătura vătămarea adusă intereselor statului, ca urmare a neachitării taxei de timbru. A pune însă, mai presus, interesele statului faţă de drepturile şi interesele procedurale ale părţilor reprezintă un aspect de nelegalitate care trebuie înlăturat.

În realitate, incidenţa acestui text se regăseşte doar în situaţia în care taxa de timbru nu a fost calculată în mod corect de către instanţa de fond sau aceasta a omis să indice valoarea taxei.

Tot pentru situaţii de neachitare a taxei, legiuitorul a reglementat expres o altă dispoziţie specială, respectiv, art. 197 C. proc. civ., în sensul că netimbrarea cererii de chemare în judecată atrage anularea ei.

Netimbrarea cererii de chemare în judecată reprezintă o nulitate necondiţionată, conform art. 176 C. proc. civ., astfel că prin nesoluţionarea efectului peremptoriu al acesteia, se face abstracţie de noţiunea de excepţie procedurală, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), fiind încălcate dispoziţiile referitoare la mandat (art. 1206 C. civ.), atunci când a reţinut că plăţile efectuate de către reclamanţi trebuie luate în considerare, chiar dacă s-a folosit contul bancar al mamei reclamantului, în baza unei prezumţii, bazate pe raportul de rudenie dintre părţi.

În realitate, nu a existat niciun mandat scris, plăţile fiind efectuate în mod direct din contul unei terţe persoane care, în măsura în care le-ar fi făcut în numele reclamanţilor, ar fi trebuit să se subroge în drepturile acestora, urmând ca ea însăşi să pretindă recuperarea sumelor de bani.

Astfel fiind, pârâta ar fi trebuit obligată doar la plata acelor sume efectuate direct de către reclamanţi, din patrimoniul lor personal, nicidecum în raport cu plăţile făcute din patrimoniul altor persoane.

- Soluţia instanţei de apel este nelegală şi în raport cu dispoziţiile art. 253 C. proc. civ., art. 1347 C. civ.

Aceasta întrucât, deşi aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este pur subiectivă, criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei de recurs.

Astfel, şi în jurisprudenţa CEDO se afirmă că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, acelaşi aspect rezultând şi din jurisprudenţa instanţei supreme naţionale.

Or, instanţa de apel nu a avut în vedere pentru stabilirea indemnizaţiei un criteriu al echităţii, faptul că indemnizaţia trebuie să fie una justă, raţională, echitabilă, dar nu exagerată, luându-se în considerare pretenţiile reclamanţilor care sunt însă pur speculative.

De asemenea, decizia din apel este dată cu încălcarea dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., ce reglementează principiul disponibilităţii părţii, deoarece întreaga argumentaţie a instanţei în privinţa daunelor morale are la bază pierderea dreptului de folosinţă al imobilului, deşi prin cererea de chemare în judecată, aceştia, în prejudiciul moral pretins, aceştia au menţionat şi existenţa unui prejudiciu adus prestigiului profesional.

Diminuarea valorii daunelor morale trebuia dispusă şi pentru că pretinsul prejudiciu adus prestigiului profesional, parte a celui moral afirmat, nu a fost luat în considerare, ceea ce înseamnă că este neîntemeiat şi nu trebuie reparat.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

1) Recursul reclamanţilor îndreptat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din 4 ianuarie 2018 deduce judecăţii aceleaşi critici cu cele care fac obiectul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. din recursul aceloraşi părţi îndreptat împotriva deciziei, referitoare la nelegala alcătuire a instanţei şi respectiv, la soluţionarea cauzei de alt complet decât cel stabilit aleatoriu ori având compunerea schimbată cu încălcarea legii, aspectele de nelegalitate semnalate având însă caracter nefondat.

Astfel, deşi se invocă motivul de casare referitor la nelegala alcătuire a instanţei - ceea ce presupune o nerespectare a regulilor vizând compunerea şi respectiv, constituirea instanţei cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru etapa procesuală în care se afla dosarul sau cu participarea procurorului ale cărui concluzii sunt obligatorii după natura cauzei - recurenţii nu dezvoltă aspecte care să poată fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În realitate, obiecţiei referitoare la nelegala alcătuire a instanţei îi sunt subsumate aspectele privind soluţionarea cauzei de un alt complet decât cel căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza şi cu o compunere schimbată altfel decât prevede legea, critici regăsite ca ipoteză normativă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Aspectele semnalate au însă caracter nefondat, recurenţii-reclamanţi nedemonstrând neregulile procedurale de care se prevalează, apte în opinia acestora să arate de ce completul învestit cu soluţionarea cauzei, după rezolvarea unor incidente procedurale, nu ar fi fost cel care ar fi trebuit, conform normelor regulamentare, să se considere legal învestit şi ca atare, să procedeze la soluţionarea litigiului.

Astfel, după admiterea cererii de abţinere a completului A2 (soluţionată în mod prioritar cererii de recuzare formulate de reclamanţi), dosarul a fost transmis, conform dispoziţiei art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, spre repartizare aleatorie.

Faptul că în urma repartizării aleatorii, dosarul a revenit spre soluţionare completului A3 - adică celui care judecase incidentele procedurale menţionate - nu a însemnat o încălcare a normei din Regulament (art. 110 alin. (2), menţionat anterior, care nu permite păstrarea dosarului de către completul care a soluţionat incidentul procedural care a vizat pe toţi membrii completului) ci a fost o simplă coincidenţă, posibilă şi determinată de numărul redus al completelor de apel care funcţionează la nivelul instanţei (după excluderea de la repartizare a celui în privinţa căruia se admisese cererea de abţinere rămânând doar trei astfel de complete cărora le putea fi repartizată cauza).

În ce priveşte compunerea completului A3, astfel învestit în urma repartizării aleatorii, susţinerea recurenţilor conform căreia nu ar exista o hotărâre a colegiului de conducere care să stabilească participarea în complet a celor doi judecători menţionaţi, este lipsită de temei.

În faza recursului, pe acest aspect s-au administrat probe noi, chiar la solicitarea recurenţilor-reclamanţi, comunicându-se la dosar Hotărârea Colegiului de conducere nr. 66 din 31 august 2017, din care rezultă că a fost corectă compunerea completului de judecată, corespunzătoare actului organului de conducere colectivă.

Susţinerea recurenţilor că acest document ar fi fals - întocmit ulterior soluţionării cauzei în apel, antedatat şi prezentat instanţei doar în scopul acoperirii neregularităţilor procedurale - nu poate fi avută în vedere în această etapă procesuală.

Astfel, faţă de soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs (conform art. 497 C. proc. civ.) care nu permit valorificarea unor împrejurări diferite, bazate pe verificări de fapt neavute în vedere de instanţa de apel, procedura înscrierii în fals poate fi declanşată de către reclamanţi, cu exigenţele prevăzute de art. 304 şi urm. C. proc. civ., pe cale separată.

În măsura în care se va demonstra caracterul fals al înscrisului, remediul procedural se regăseşte în dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. referitoare la revizuirea hotărârii date în baza unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

De asemenea, pretinsele neregularităţi invocate - în legătură cu emiterea citaţiei pentru termenul din 14 noiembrie 2017, cu indicarea completului A2 ca fiind cel învestit cu soluţionarea cauzei, indicarea orei 9 - ca fiind cea de începere a şedinţei de judecată - nu sunt apte să demonstreze încălcarea regulilor de repartizare aleatorie şi nici îndreptăţirea suspiciunilor reclamanţilor vizând lipsa de imparţialitate a judecătorilor, pentru admiterea cererii de recuzare îndreptate împotriva membrilor completului A3.

Emiterea citaţiei pentru termenul din 14 noiembrie 2017, cu menţionarea din eroare a completului A2 - ca fiind cel învestit cu soluţionarea cauzei - nu a avut drept consecinţă o lipsă de procedură şi nici încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor, cum eronat se susţine.

Astfel, pentru a se asigura legala îndeplinire a procedurii de citare, părţile au fost citate şi prin notă telefonică, existând în acest sens şi recunoaşterea apelantului-reclamant că a fost sunat şi i s-au adus la cunoştinţă termenul şi ora la care va fi strigat dosarul.

În ce priveşte păstrarea termenului de 14 noiembrie 2017, acordat de completul iniţial învestit (A2), după încuviinţarea cererii de abţinere, aceasta s-a datorat unor raţiuni strict organizatorice, de natură să asigure celeritatea procedurii (în contextul în care fuseseră deja emise citaţiile, conform rezoluţiei iniţiale), iar nu unor nereguli vizând repartizarea dosarului.

Aceasta este explicaţia şi în legătura cu cealaltă pretinsă inadvertenţă semnalată - şi de natură, potrivit reclamanţilor, să nască suspiciuni - a păstrării, în evidenţele de pe portalul instanţei, a termenului din 14 noiembrie 2017 şi a completului A2, neregulă îndreptată însă prin actele procedurale îndeplinite de instanţă pentru asigurarea legalei citări.

Măsurile luate pe plan organizatoric şi respectiv, procedural pentru repartizarea aleatorie a dosarului în urma soluţionării incidentelor ivite şi totodată, pentru continuarea procedurii judiciare sunt conforme normelor regulamentare şi dispoziţiilor legale.

Susţinerea că procesul-verbal de repartizare aleatorie din 9 noiembrie 2017 ar fi fost antedatat (întocmit, în realitate, ulterior soluţionării cererii de recuzare împotriva completului A3, în care erau semnalate aspectele de nelegalitate vizând repartizarea) este pur speculativă, bazată pe argumentul - fără corespondent în actele dosarului - că înscrisul s-ar regăsi în dosar la o filă ulterioară încheierii de şedinţă din 20 noiembrie 2017.

În realitate, procesul-verbal indicat, referitor la "intervenţia asupra parametrilor stabiliţi în aplicaţia Ecris, în procedura de repartizare aleatorie a cauzelor" urmează încheierii din 9 noiembrie 2017, de soluţionare a incidentelor procedurale, în baza căreia, în aplicarea art. 110 alin. (1) şi (2) din Regulament s-a procedat la efectuarea unei noi repartizări aleatorii.

Singurele acte procedurale anterioare acestei încheieri sunt cele care vizează măsuri de regularizare şi pregătire a judecăţii în apel - comunicarea taxei de timbru, a întâmpinărilor şi respectiv, fixarea primului termen de judecată din 14 noiembrie 2017), fiind fără suport susţinerea existenţei unei încheieri de şedinţă din 20 noiembrie 2017.

Aşa cum s-a arătat anterior, faptul că la data de 14 noiembrie 2017, dosarul figura încă pe portal ca fiind repartizat completului iniţial (A2) deşi se procedase la o nouă repartizare (către completul A3) s-a datorat împrejurării că citaţiile fuseseră deja emise (conform rezoluţiei din data de 19 octombrie 2017), păstrarea termenului, dar cu gestionarea cauzei de către completul nou învestit, explicându-se prin raţiuni de celeritate a procedurii.

- Criticile reclamanţilor referitoare la timbrajul datorat pentru cererea de chemare în judecată au, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a constatat că cererea dedusă judecăţii, prin care s-a tins la valorificarea unor pretenţii patrimoniale, având ca fundament juridic dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., este una supusă timbrării corespunzător pretenţiilor, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Susţinerea că litigiul ar fi unul vizând protecţia drepturilor consumatorului (scutit de plata taxei, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013) este nefondată şi ignoră, în realitate, cauza cererii de chemare în judecată, care se regăseşte în instituţia răspunderii civile delictuale.

De aceea, aprecierea recurenţilor conform căreia instanţa s-ar fi raportat la normele dreptului comun atunci când a determinat cuantumul taxei, nesocotind normele Legii speciale nr. 193/2000 - şi astfel ar fi adăugat la lege, substituindu-se puterii legislative - este lipsită de orice fundament.

Elementele litigiului referitoare la obiect, cauza juridică fixează cadrul judecăţii nu doar în privinţa analizei care urmează a se da fondului pretenţiilor, ci şi în privinţa cerinţelor formale vizând timbrajul, competenţa.

Reclamanţii nu pot susţine că au dedus judecăţii o acţiune prin care pretind angajarea răspunderii civile delictuale - şi, deci, analiza îndeplinirii condiţiilor dreptului comun în materie (art. 1357 şi urm. C. civ.) - şi în acelaşi timp, că este vorba de o cerere referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor (care ar presupune verificarea incidenţei altor dispoziţii legale) doar pentru a beneficia de scutirea plăţii taxei de timbru.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, împrejurarea că între aceleaşi părţi s-a desfăşurat anterior un litigiu fundamentat pe legislaţia specială care reglementează protecţia consumatorului - şi care a atras incidenţa scutirii de la plata taxei de timbru prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. f). din O.U.G. nr. 80/2013 - nu justifică aplicarea aceluiaşi regim referitor la timbrare în prezenta cauză, în care fundamentul pretenţiilor se regăseşte în alte dispoziţii legale.

Raţionamentul instanţei de apel în legătură cu taxa de timbru stabilită ca fiind datorată de către reclamanţi este corect şi sub aspect procedural întrucât, fiind pusă în sarcina acestora, printr-o încheiere interlocutorie, neatacată pe calea reexaminării de către reclamanţi (care s-au conformat şi au achitat în cuantumul stabilit de prima instanţă învestită) - nu se mai putea reveni asupra măsurii, pentru a se stabili că nu se datorează timbrajul.

Contrar susţinerii recurenţilor, în cauză sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 7/2014, în sensul potrivit căruia aspectul privind caracterul timbrabil sau nu al unei cereri poate fi cenzurat doar în calea de atac a reexaminării, ca o cale specială reglementată de legiuitor, în absenţa exercitării căreia măsura instanţei rămâne definitivă.

Totodată, instanţa nu poate reveni, contrar celor afirmate de către recurenţi, asupra măsurii dispuse printr-o încheiere interlocutorie (cea care dând dezlegare naturii litigiului stabileşte şi timbrajul aferent) întrucât astfel de încheieri nu sunt simple acte premergătoare, ci acte care tranşează asupra unei cerinţe de formă a legalei învestiri a instanţei, supuse unui regim specific al căilor de atac - respectiv, reexaminarea.

Aşadar, modalitatea în care se poate "reveni" asupra aprecierii caracterului timbrabil sau nu al cererii este doar prin exerciţiul căii de atac a reexaminării - în situaţia în care sunt găsite întemeiate criticile formulate - iar nu printr-o dispoziţie în sens contrar a instanţei care luase măsura, aşa cum greşit identifică recurenţii mecanismul de remediere a unor eventuale erori în determinarea taxelor de timbru.

Astfel, potrivit art. 39 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, "în cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, instanţa va dispune restituirea taxei de timbru total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate".

În concluzie, soluţia instanţei de apel cu privire la taxa de timbru datorată de către reclamanţi este corectă din punct de vedere al normelor incidente, menţionate anterior.

Critica referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti formulată pe acelaşi aspect al timbrajului, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., este lipsită de orice fundament.

Astfel, interpretarea şi aplicarea legii, operaţiuni realizate de instanţa de apel sunt tocmai atribuţii care intră în funcţia jurisdicţională a acesteia, iar împrejurarea că dezlegarea în drept nu a fost în sensul pretins de către reclamanţi nu reprezintă sub nicio formă imixtiune în sfera altei puteri.

- Au caracter nefondat, de asemenea, criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor materiale, cu motivarea că instanţa ar fi nesocotit "normele de drept material" ale Hotărârii C-34/13 a CJUE şi jurisprudenţa în materie a CEDO întrucât obligaţia de plată a despăgubirilor privind chiria trebuia văzută ca născându-se de la momentul vătămării, adică atunci când apartamentul a fost scos la licitaţie şi când siguranţa familiei reclamanţilor a fost afectată.

Astfel, referirea pe care o fac recurenţii la Hotărârea CJUE C-34/13 (care a dat dezlegări asupra unor întrebări preliminare referitoare la un litigiu în legătură cu clauzele abuzive privind executarea extrajudiciară a garanţiei care grevează bunul imobiliar dat în garanţie de consumator) este lipsită de pertinenţa pretinsă de recurenţi întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, prezenta speţă nu este una în care să se pună în dezbatere protecţia drepturilor consumatorului, ci vizează angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite constând într-o executare silită ilegală.

Totodată, aspectele referitoare la siguranţa vieţii de familie, atingerile aduse dreptului la respectarea domiciliului nu pot fi luate în considerare, aşa cum rezultă din memoriul de recurs, în cadrul criteriilor pentru determinarea despăgubirilor materiale întrucât acestea vizează drepturi personale nepatrimoniale (elemente care definesc personalitatea umană) aşa încât şi atingerile aduse acestor valori se repercutează pe planul drepturilor personale nepatrimoniale ca prejudicii morale, fiind luate în considerare ca atare de instanţele de fond.

Astfel, sub acest din urmă aspect, al despăgubirilor morale, instanţa de apel a avut în vedere criteriile la care fac referire recurenţii - însuşindu-şi şi raţionamentul instanţei de fond - referitoare la dreptul la domiciliu, siguranţa şi bunăstarea persoanei, starea de incertitudine şi frustrare, valorile sociale lezate şi durata încălcării acestora cu referire punctuală la momentul evacuării, în pragul iernii şi la repunerea în posesia locuinţei după 2 ani.

În acelaşi timp, preocuparea instanţei de apel, care se înscrie în linia jurisprudenţei Curţii europene, la care fac trimitere înşişi recurenţii, a fost ca în absenţa unor criterii legale, fixe de evaluare, să fie asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între suferinţa psihică produsă şi cuantumul daunelor solicitate.

Toate aceste considerente conduc la concluzia unei soluţii corecte, criticile deduse judecăţii având caracter nefondat.

2) Recursul pârâtei formulează critici care nu demonstrează caracterul nelegal al deciziei, având, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta pretinde că de fapt, constatând că acţiunea a fost nelegal timbrată, instanţa ar fi trebuit să procedeze la soluţionarea excepţiei de netimbrare, iar nu la soluţionarea acţiunii pe fond, cu darea în debit a reclamanţilor conform dispozitivului sentinţei.

Aserţiunea recurentei este eronată şi în contra textului de lege căruia i-a făcut aplicarea instanţa de apel.

Potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 "în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Aşadar, ipoteza clară, neîndoielnică a normei legale nu dă posibilitatea unei alte interpretări - astfel cum o face recurenta-pârâtă - nejustificând o soluţie de anulare ca netimbrată a unei acţiuni care a primit dezlegare pe fondul dedus judecăţii, pe motiv că în căile de atac s-ar constata o timbrare necorespunzătoare.

Este la fel de lipsită de fundament susţinerea pârâtei conform căreia dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 ar constitui un mecanism pentru înlăturarea vătămării aduse "intereselor statului ca urmare a neachitării taxei de timbru, dar interesele statului nu trebuie puse deasupra drepturilor şi intereselor procedurale ale părţilor".

În realitate, mecanismul la care face referire pârâta (al dării în debit şi nu al anulării acţiunii ca netimbrate) este instituit pentru protecţia drepturilor părţilor, care au parcurs etapele unor judecăţi pe fond, interesul acestora, în particular, şi al stabilităţii circuitului juridic, în general, trebuind să fie în sensul tranşării fondului raporturilor litigioase şi al stopării disputelor, iar nu în sensul unor temporizări (cum se întâmplă, de regulă, atunci când soluţionarea pricinilor se face pe baza unor excepţii procesuale care permit reluarea ulterioară a judecăţilor pe fond).

De asemenea, referirea pe care o face recurenta la dispoziţiile art. 197 C. proc. civ. - vizând anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată şi aserţiunea că dacă s-ar admite teza instanţei de apel ar însemna ca prevederea menţionată să rămână fără efect juridic, nu-i susţine acesteia raţionamentul câtă vreme dispoziţia indicată este aplicabilă procedurii de judecată în faţa primei instanţe, în timp ce norma căreia i-a dat incidenţă instanţa de apel reglează modalitatea de a se proceda în căile de atac (în mod evident, în alte ipoteze decât acelea în care s-ar fi făcut aplicarea art. 197 C. proc. civ. de către prima instanţă).

- Invocarea de către recurenta-pârâtă a regulilor mandatului, a faptului că acestea n-ar fi fost respectate - neexistând un mandat scris acordat reclamanţilor pentru ca aceştia să opereze cu disponibilul din contul mamei şi să efectueze astfel plăţile în contul chiriei - este lipsită de consecinţele pretinse, raportat la ceea ce a avut de dezlegat instanţa, învestită cu o acţiune în răspundere delictuală, în care prejudiciul material produs a fost reţinut ca fiind egal cu chiria pe care reclamanţii au fost nevoiţi să o achite pentru procurarea altui imobil cu destinaţia de locuinţă, pentru intervalul de timp în care au fost lipsiţi de posesia apartamentului lor.

Cum reclamanţii au dovedit încheierea unui astfel de contract de închiriere şi plata chiriei aferente - pârâta nesusţinând, de altfel, că le-ar fi fost oferită folosinţa cu titlu gratuit - este evident că prejudiciul s-a localizat în patrimoniul lor şi că trebuie să fie ca atare dezdăunaţi.

Împrejurarea că plata s-a făcut prin intermediul contului mamei reclamantului - în contextul în care conturile reclamanţilor erau blocate pe durata executării silite - este lipsită de semnificaţia pretinsă de pârâtă (a necesităţii demonstrării unui mandat în baza căruia să se fi făcut plata), întrucât relevant este, din punct de vedere al elementelor răspunderii delictuale, demonstrarea întinderii prejudiciului prin achitarea contravalorii lipsei de folosinţă.

De aceea, instanţa de apel nu trebuia să analizeze raporturi juridice derivând din contractul de mandat, pentru a putea fi susţinute în recurs critici pe acest aspect.

Fără a contesta plata respectivelor sume constând în contravaloarea chiriei, recurenta-pârâtă a afirmat de altfel, că ar fi fost de acord să le plătească dacă terţa persoană (mama reclamantului A.) s-ar fi subrogat în drepturile reclamanţilor, pretinzând deci, fără finalitate şi interes legitim în ce o priveşte, suprapunerea a încă unui raport juridic peste cel litigios al părţilor.

- Critica referitoare la daunele morale, fundamentată în principal, pe nerespectarea principiului proporţionalităţii şi rezonabilităţii, precum şi pe nesocotirea dispoziţiilor art. 1347 C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, are de asemenea, caracter neîntemeiat.

Instanţele de fond au cenzurat cuantumul pretenţiilor referitoare la despăgubiri morale (indicate de reclamanţi ca fiind de 5.000.000 RON pentru fiecare) tocmai luând în considerare păstrarea unui echilibru şi a unui raport de rezonabilitate între suferinţa psihică produsă şi cuantumul daunelor, ajungând la concluzia că suma de 22.500 RON fiecărui reclamant respectă asemenea exigenţe.

Faptul că recurenta-pârâtă are o altă abordare în legătură cu acest raport de proporţionalitate nu demonstrează nelegalitatea soluţiei.

De asemenea, are caracter nefondat susţinerea potrivit căreia diminuarea cuantumului daunelor morale trebuia să rezulte şi din aceea că instanţa de apel nu ar fi luat în considerare, conform motivării deciziei, atingerea adusă prestigiului profesional, indicată de reclamanţi ca parte a prejudiciului moral şi ca atare, lipsind un element al despăgubirii pretinse, ar fi justificată reducerea acestora.

În realitate, fără a relua toate elementele de fapt, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţei care analizând prejudiciul moral a făcut referire la valorile sociale lezate, aşa cum fuseseră deduse judecăţii prin acţiune.

De altfel, o diferenţiere şi o comensurare separată a cuantumului acestor despăgubiri în funcţie de fiecare element nepatrimonial căruia i s-a adus atingere era şi greu de realizat, relevant fiind că prejudiciul se localizează la nivelul unor valori ale personalităţii umane, are deci, aceeaşi natură, aşa încât se regăseşte exprimat într-o sumă globală.

Pentru considerentele arătate, criticile deduse judecăţii prin intermediul tuturor recursurilor au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecinţă căile de atac exercitate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A., B., cu domiciliul în Bucureşti, str. x şi domiciliul ales în Bucureşti, str. x, sector 1 şi de pârâta SC C. SA, cu sediul în Cluj-Napoca, judeţul Cluj, împotriva Încheierii din 4 ianuarie 2018 şi a Deciziei nr. 1 din 5 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA, cu sediul în Cluj-Napoca, judeţul Cluj împotriva Deciziei nr. 1 din 5 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 12 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM