Unjust enrichment claim misclassified as accession due to unaddressed procedural shift and contradictory reasoning

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 19 august 2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând dreptul de creanţă cu privire la contravaloarea construcţiei casa de locuit, S+P+1, construită pe terenul în suprafaţă de 266 mp, având numărul cadastral x şi număr de Carte funciară x Voluntari, situat în Voluntari, Int. Becheanului, nr. 2, judeţul Ilfov, construcţie edificată în întregime de către reclamant, în temeiul îmbogăţirii fără justa cauză, în dauna constructorului de bună- credinţă, precum şi obligarea la plata sumei de 12.000 Euro, reprezentând contravaloarea chiriei încasată pentru perioada ianuarie 2015 - august 2015 pentru această construcţie edificată în întregime de către reclamant.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1345 - 1348, art. 1516 C. civ., art. 194 şi următoarele C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 martie 2016, instanţa a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe şi a mai invoca excepţii relative.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 3352 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 442.240 RON, reprezentând drept de creanţă şi a sumei de 14.027,4 RON cheltuieli de judecată şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 53.068,80 RON, reprezentând contravaloare chirie, ca neîntemeiat.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 870A din 25 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. împotriva Sentinţei civile nr. 3352 din 19 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.; a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 10.488,57 RON, actualizată la data plăţii efective, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată-19 august 2015, sumă reprezentând drept de creanţă; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 629,43 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate; a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 500 de RON, cheltuieli de judecată (onorariu de avocat redus) şi la plata sumei de 314,71 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru în apel.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul-reclamant A.

Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 870 A din 25 octombrie 2017, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

În esenţă, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 494 din C. civ. de la 1865, precum şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (6) din C. civ.

Astfel, sub un prim aspect al interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 494 din C. civ. de la 1865 C. civ., recurentul-reclamant a învederat că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că s-a dovedit existenţa unei contribuţii a recurentului la edificarea construcţiei intimatei, însă instanţa de apel a apreciat că această contribuţie are la bază dispoziţiile art. 494 C. civ. de la 1865, fără a face nicio referire la calitatea de constructor de bună sau de rea-credinţă a recurentului. Având în vedere buna-credinţă a sa, recurentul a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. de la 1865, fiind îndreptăţit la restituirea materialelor şi la preţul muncii sau la restituirea unei sume egale cu creşterea valorii fondului, nicidecum doar la valoarea materialelor pe care recurentul a reuşit să le probeze.

Sub un alt aspect al interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 494 C. civ. de la 1865, recurentul-reclamant a arătat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţa de apel, deşi a reţinut că intimata nu a contestat prin motivele de apel condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acţiunii sau temeiul juridic al acesteia, contrar dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc limitele rejudecării fondului în calea de atac a apelului în raport de ce se critică, a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile noului C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză şi a întemeiat pretenţiile recurentului pe dispoziţiile art. 494 C. civ. de la 1865.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut ca temei juridic al acţiunii îmbogăţirea fără justă cauză, soluţia de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 494 C. civ. Instanţa de apel a reţinut existenţa relaţiei de concubinaj dintre reclamant şi fiica pârâtei, însă a dat valoare juridică relaţiilor comerciale în care au fost implicaţi cei doi, fără a ţine cont de relaţia de concubinaj recunoscută şi dovedită.

Prin urmare, recurentul-reclamant a considerat că decizia recurată conţine susţineri contradictorii, instanţa de apel înlăturând, în mod nelegal, recunoaşterea intimatei cu privire la relaţia de concubinaj, recunoscută implicit şi prin motivele de apel.

Conchizând, recurentul-reclamant a apreciat că a făcut dovada deplină a înţelegerii părţilor de a edifica construcţia în vederea locuirii recurentului împreună cu fiica intimatei şi a solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 870 A din 25 octombrie 2017, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

În termen legal, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat instanţei să respingă apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi să dea eficienţă juridică argumentelor de fapt şi de drept expuse prin cererea de recurs.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că cererea de recurs formulată de reclamantul A. este motivată conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., este timbrată şi declarată în termen legal.

Raportul a fost comunicat părţilor cu menţiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin punctul de vedere la raport, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi data pornirii litigiului, respectiv 19 august 2015.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 27 martie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul A., invocate de pârâtă prin întâmpinare; a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi a exigenţelor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii) şi pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) C. proc. civ., îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) şi art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru că acesta conţine, în mod esenţial, critici care se referă la nerespectarea unor norme procedurale, referitoare la obiectul, temeiul juridic şi limitele procesului stabilite prin cererea de chemare în judecată, precum şi critici referitoare la considerentele contradictorii ale deciziei recurate.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, temeiul juridic al acesteia fiind îmbogăţirea fără justă cauză, în dauna constructorului de bună-credinţă, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, sumă reprezentând contravaloarea imobilului pretins edificat în întregime de către reclamant, precum şi obligarea la plata sumei de 12.000 euro, reprezentând contravaloarea chiriei încasată pentru perioada ianuarie 2015 - august 2015 pentru acest imobil.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1345 - 1348, art. 1516 C. civ., art. 194 şi următoarele C. proc. civ.

Instanţa de fond, prin Sentinţa nr. 3352 din 19 decembrie 2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 442.240 RON, reprezentând drept de creanţă şi a sumei de 14.027,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 53.068,80 RON, reprezentând contravaloare chirie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, nu există o altă variantă juridică de recuperare a scăderii sale patrimoniale, cum ar fi o acţiune izvorâtă dintr-un contract sau din lege, acţiunea sa de a contribui cu bani la achiziţia de materiale de construcţie şi lucrări de construcţie, nefiind întemeiată prin niciun act juridic, contract, fapt juridic sau lege, astfel că această acţiune a reclamantului a produs o mărire a patrimoniului pârâtei, aceasta din urmă bucurându-se de prezumţia de proprietate a imobilului, precum şi de folosinţa acestuia, corelativ cu micşorarea patrimoniului reclamantului, care este pus în imposibilitate obiectivă de a mai recupera această pierdere din patrimoniul său.

Astfel fiind, prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată cu privire la dreptul de creanţă al reclamantului reprezentat de până la 50% din valoarea imobilului construcţie menţionat în cererea de chemare în judecată şi identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară, drept de creanţă în cuantum de 442.240 RON. Instanţa a dat eficienţă principiului disponibilităţii în procesul civil, conform art. 9 din C. proc. civ., reclamantul solicitând prin capătul 1 al cererii de chemare în judecată suma de 442.240 RON (echivalentul în RON a sumei de 100.000 euro la data formulării cererii de chemare în judecată).

Prin Decizia nr. 870A din 25 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinţei menţionate, a fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 10.488,57 RON, actualizată la data plăţii efective, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 19 august 2015, suma reprezentând drept de creanţă.

Considerentele avute în vedere de instanţa de apel pentru a pronunţa această soluţie au fost în sensul că este nelegală concluzia primei instanţe, în sensul că reclamantul este îndreptăţit să primească jumătate din valoarea construcţiei pentru că a contribuit la edificarea acesteia în timpul relaţiei de concubinaj cu fiica pârâtei, nelegalitate determinată de faptul că nu a fost indicat niciun alt element de fapt sau normă de drept care să justifice o atare constatare privind întinderea dreptului.

A mai reţinut instanţa de apel că situaţia de fapt rezultată din probele administrate este în sensul unei contribuţii a reclamantului la edificarea construcţiei aflate pe terenul pârâtei, aceasta având dreptul de a obţine despăgubiri echivalente lucrărilor de construcţie la care a contribuit, ca temei al dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că au fost interpretate eronat şi aplicate greşit dispoziţiile art. 494 din C. civ. de la 1865, precum şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (6) din C. civ.

Pentru a cenzura greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ., astfel cum pretinde recurentul, va trebui însă stabilit, în mod prioritar, dacă acest temei juridic a fundamentat cererea de chemare în judecată formulată în cauză, sau dacă el a fost pus în dezbaterea părţilor de către instanţa de apel, care, potrivit art. 479 alin. (1) coroborat cu art. 224 C. proc. civ., era obligată să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.

În acest context, se constată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, ca fapt juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca, pentru acest efect, să existe o cauză justă sau un temei juridic, acţiunea exercitată fiind calificată ca o acţiune în restituire. De asemenea, trebuie observat că instanţa de fond a soluţionat cauza în raport de acest temei de drept.

Instanţa de apel, fără a fi fost învestită cu o recalificare juridică a cererii de chemare în judecată, şi fără a justifica necesitatea modificării limitelor obiective ale judecării cauzei, fără punerea acestor aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului în dezbaterea contradictorie a părţilor litigante, a motivat soluţia de diminuare a cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului din perspectiva instituţiei juridice a accesiunii imobiliare, întemeiată pe art. 494 şi următoarele C. civ., neindicând legătura juridică între acest temei legal şi cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Or, având în vedere că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca temei juridic îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţa de fond a judecat cauza şi a pronunţat Sentinţa nr. 3352 din 19 decembrie 2016 în raport de temeiul juridic indicat de reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la prevederile art. 494 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară, prevederi ce nu au fost invocate de părţi sau puse în discuţia contradictorie a acestora.

Prin urmare, aceste motive de recurs invocate de recurentul-reclamant se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu punctului 8 invocat de recurent.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acestea sunt întemeiate, motivarea instanţei de apel fiind una contradictorie.

În acest context, trebuie subliniat că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă o garanţie esenţială a procesului echitabil reglementată atât prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi prin dispoziţiile convenţionale ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să reflecte premisele silogismului juridic şi raţionamentul ce a determinat soluţia pronunţată în cauză, precum şi faptul că argumentele esenţiale ale părţilor au fost examinate într-o manieră efectivă.

Deşi instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., devoluţiunea în calea de atac este limitată numai la întinderea dreptului de creanţă pretins de reclamant prin cererea de chemare în judecată, şi că acesta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, cu toate acestea, Curtea a stabilit că reclamantul are dreptul la despăgubiri echivalente valorii lucrărilor de construcţie la care a contribuit, ca temei al dispoziţiilor art. 494 C. civ. de la 1865.

Astfel, din analiza dispoziţiilor legale referitoare la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, se poate reţine că, pentru soluţionarea unei acţiuni fundamentate pe un astfel de temei de drept, trebuie analizate două condiţii juridice, respectiv absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite şi absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi trei condiţii materiale, şi anume: mărirea unui patrimoniu, micşorarea unui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi altuia şi existenţa unei legături sau corelaţii directe între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt.

În ceea ce priveşte instituţia accesiunii, reglementată de dispoziţiile art. 494 C. civ., condiţiile ce trebuie analizate pentru incidenţa acesteia sunt distincte de cele necesare pentru soluţionarea unei actio de in rem verso. Numai restituirea despăgubirilor are la bază principiul îmbogăţirii fără justă cauză, în timp ce teoria accesiunii presupune exercitarea dreptului potestativ de accesiune de către proprietarul imobilului şi diferenţierea întinderii creanţei de restituire, în funcţie de buna sau de reaua-credinţă a celui care ridică o construcţie sau o lucrare pe terenul celuilalt.

Decizia recurată este contradictorie şi prin prisma descrierii situaţiei de fapt, stabilită de o manieră lipsită de certitudine. Sub acest aspect este de observat că, deşi instanţa de apel a reţinut relaţia de concubinaj între reclamant şi fiica pârâtei, cu toate acestea, a apreciat că se poate prezuma că plata recunoscută de pârâtă la interogatoriul administrat în faţa primei instanţe presupunea o anumită relaţie între reclamant şi fiica pârâtei, însă, nu în mod necesar, una de concubinaj, întrucât s-a reţinut că cele două persoane au fost şi parteneri în activităţi comerciale, aşadar, s-a concluzionat că plata menţionată putea fi efectuată în contul anumitor înţelegeri decurgând din aceste activităţi.

În consecinţa celor reţinute, pentru viciile de legalitate enunţate, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În rejudecare vor fi analizate criticile formulate de apelantă, avându-se în vedere temeiul juridic invocate de reclamat (îmbogăţirea fără justă cauză).

Prin prisma contradicţiilor astfel constate, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt nu a fost deplin lămurită, respectiv nu s-a tranşat contextul în care reclamantul a făcut investiţiile şi scopul acestor investiţii, aceste aspecte fiind relevante în determinarea întinderii dreptului de creanţă (ce s-a contestat prin motivele de apel), atâta vreme cât s-a apreciat că prima instanţă nu a evidenţiat elemente de fapt care să justifice suma acordată.

Instanţa de apel va trebui să pună în discuţia părţilor incidenţa art. 494 C. civ. în măsura în care apreciază că această normă este aplicabilă şi să motiveze modalitatea în care respectiva reglementare poate complini răspunderea civilă întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Concluzionând, motivele de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. devin operante în cauză, din perspectiva existenţei unei motivări contradictorii a hotărârii atacate şi a soluţionării cauzei în temeiul unor dispoziţii ce nu au fundamentat cererea de chemare în judecată şi care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor.

În consecinţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 870 A din 25 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 870 A din 25 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM