State liability for inadequate medical care in detention: inadmissibility based on supervising judge complaint quashed and remanded

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 30 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla şi Spitalul Penitenciar Dej, să se dispună obligarea pârâţilor la plata, în favoarea sa, a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat în perioada detenţiei sale, cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere.

În drept, reclamantul a invocat următoarele dispoziţii art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013; art. 192, art. 194, art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1, art. 111, art. 112, art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 453 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, revizuită, art. 2 şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 445 din 13 octombrie 2017 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosar nr. x/2017, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi, în consecinţă: s-a respins acţiunea formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtelor Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla şi Spitalul Penitenciar Dej.

S-a respins cererea formulată de către reclamant împotriva pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Apelul declarat în cauză:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul A., care a fost continuat de fiicele acestuia, apelantele B. şi C., ca moştenitoare ale reclamantului A., decedat la data de 30 noiembrie 2017, după comunicarea hotărârii primei instanţe.

4. Decizia pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 42/A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele B. şi C., ca moştenitoare ale reclamantului A., împotriva Sentinţei civile nr. 445 din 13 octombrie 2017 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosar nr. x/2017.

5. Cererea de recurs:

Recurentele-reclamante B. şi C. au solicitat admiterea recursului, casarea atât a Deciziei civile nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, cât şi a Sentinţei civile nr. 445 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă a cauzei, iar, după rejudecare, pe fond, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată formulată de către antecesorul lor.

În conţinutul motivelor de recurs, după expunerea unor consideraţii asupra caracterului netimbrabil al cererii de chemare în judecată şi, implicit, a cererii de recurs, precum şi asupra admisibilităţii recursului, recurentele au formulat următoarele critici, invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea intimaţilor la plata unor daune morale în cuantum de 200.000 euro pentru prejudiciul cauzat în perioada detenţiei reclamantului A., prin neluarea unor măsuri urgente şi eficiente, din motive care nu au putut fi influenţate de către reclamant.

Prin întâmpinările formulate, intimaţii au arătat faptul că acţiunea nu este admisibilă, întrucât, prealabil formulării unei acţiuni în instanţă, trebuia utilizată procedura prevăzută de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, şi anume plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

Conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

În concret, acest text de lege reglementează posibilitatea persoanei încarcerate de a solicita schimbarea unei măsuri luate de către administraţia penitenciarului, motiv pentru solicitantul trebuie să aibă o cauză pentru a solicita acest lucru.

În condiţiile în care, faţă de antecesorul lor, nu s-a luat nici o măsură, recurentele consideră că acesta nu ar fi putut uza de prevederile legii privind executarea pedepselor.

Practic, era datoria personalului medical să ia deţinutului măsurile eficiente, în momentul în care i-a fost adusă la cunoştinţă starea de sănătate, în caz contrar, pacientul ar fi aproape întotdeauna vinovat, în cazul unui malpraxis medical. În concluzie, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu putea fi solicitată în mod rezonabil.

Mai mult, lipsa caracterului de procedură prealabilă reiese şi din obiectul diferit al acelei proceduri, respectiv al prezentului proces. Dacă procedura prevăzută de legea privind executarea pedepselor este una care presupune schimbarea unor măsuri luate de administraţia penitenciarului, adică ţine efectiv de modul de executare al pedepsei, prezentul proces are ca obiect constatarea existenţei unui prejudiciu şi repararea lui prin acordarea unor daune morale, prejudiciu care însă nu s-a produs din cauza unei singure măsuri (luată sau omisă), ci este compus dintr-un cumul de factori care duc la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 prevede că plângerea poate fi efectuată împotriva unei măsuri luate, or, în prezentul proces, prejudiciul a fost cauzat, în principal, prin neluarea unor măsuri necesare. Legiuitorul a prevăzut o astfel de procedură doar împotriva unor acţiuni ale angajaţilor statului, în caz contrar, s-ar ajunge la încărcarea în mod nejustificat a instanţelor cu cereri prin care persoanele private de libertate ar solicita orice măsuri ar considera că le-ar fi benefice (începând de la cereri repetate pentru dreptul la vizită, cereri pentru a putea fi folosiţi la punctele de lucru din cadrul penitenciarelor, etc.)

Nu în ultimul rând, reclamantele au precizat faptul că formularea unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este condiţionată de utilizarea, în prealabil, a tuturor căilor interne ordinare de atac prevăzute de dreptul intern. Având în vedere faptul că acţiunea a fost întemeiată pe încălcarea art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, era obligatorie analizarea motivelor de fapt de către ambele instanţe şi administrarea probaţiunii, în caz contrar, existând riscul ca o eventuală plângere la CEDO să fie respinsă, din cauza neutilizării în mod concret a căilor interne. Or, această ultimă soluţie nu ar putea fi imputată reclamantului, ţinând seama de motivele invocate pe parcursul procesului.

Prin decizia civilă nr. 42/A/2018, atacată prin prezentul recurs, instanţa de apel a arătat că "orice nemulţumiri ar fi avut reclamantul în legătură cu neluarea la timp, de către administraţia Penitenciarului Gherla, a măsurilor care, în opinia sa, se impuneau pentru urgentarea efectuării investigaţiilor medicale suplimentare necesare, pentru a putea fi depistată din timp boala de care suferea reclamantul, acestea trebuiau concretizate într-o plângere adresată judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile şi cu respectarea procedurii reglementate de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, plângere care urmează să fie soluţionată conform procedurii prescrise de art. 56 alin. (3)-(12) din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal", instanţa de apel a considerat - în mod greşit - la fel ca instanţa de fond, ca fiind o procedură specială, obligatoriu de urmat, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Nici dispoziţiile art. 71 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 nu garantau respectarea drepturilor reclamantului, întrucât, deşi art. 71 alin. (6) prevede posibilitatea, contra cost, de a fi examinat la locul de deţinere de către un medic din afara sistemului penitenciar, la acel moment prejudiciul nu era unul cert, nu exista certitudinea că boala reclamantului era cancerul, motiv pentru care toate aceste proceduri nu puteau să pară urgente decât din punctul de vedere al medicilor din cadrul penitenciarului, care aveau cunoştinţe medicale de specialitate şi puteau să anticipeze evoluţia unei astfel de boli, atunci când pacientul este şi privat de libertate.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel, chiar dacă a motivat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a arătat că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, în mod nelegal, a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale aplicabile în speţă, or, acest lucru este lipsit de temei, întrucât, din hotărâre, rezultă că nu a modificat cu nimic concluziile prime instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii. Din acest motiv, analiza pe fond nu putea fi făcută fără administrarea unor probe (expertiză de specialitate, audiere martor).

În acest sens, recurentele au considerat aplicabile dispoziţiile art. 497 teza a I-a C. proc. civ. "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată", coroborate cu cele ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În privinţa instanţei care trebuie să rejudece, cauza de faţă se încadrează în dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prin respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, atât instanţa de fond, cât şi ulterior instanţa de apel (prin respingerea apelului), nu au intrat în judecata fondului.

Regula prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este că rejudecarea se face de către instanţa de apel. Prin excepţie, instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Trimiterea poate fi dispusă o singură dată.

Pe fondul cauzei, recurentele au arătat următoarele:

Reclamantul a fost încarcerat în data de 3 decembrie 2015, la Penitenciarul Gherla, ca urmare a condamnării la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni, prin Sentinţa penală nr. 730 din 3 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în apel, prin respingerea apelului.

După o scurtă perioadă de la încarcerare, a fost transferat la infirmerie şi i-a comunicat doctorului că nu poate mânca, astfel că a primit medicamente pentru poftă de mâncare (diferite vitamine), după care, fiindcă situaţia a persistat, dicarbocalm. În continuare, fiindcă situaţia neplăcută s-a menţinut şi a acuzat dureri în zona abdominală, a fost transferat la Spitalul-Penitenciar Dej pentru efectuarea unor analize. În ciuda durerilor repetate pe care le-a avut, nu a fost trimis la alt spital pentru efectuarea unor analize amănunţite, de către doctori de specialitate, cu toate ca a slăbit vizibil (40 kg în 6 luni).

În septembrie 2016, se deplasa foarte greu, fiind foarte slăbit. În aceeaşi lună, medicii de la Spitalul-Penitenciar Dej i-au comunicat reclamantului că o să-l opereze, fiindcă trebuie să-i extirpe stomacul, neanunţându-l însă că a fost diagnosticat cu o tumoră eso-gastrică malignă. A refuzat categoric operaţia, fiindcă nu l-au anunţat care este motivul pentru care trebuie să-i fie extirpat stomacul şi nici nu au acceptat, pe parcursul detenţiei, să-i facă reclamantului analize amănunţite pentru a afla cauza durerilor.

De asemenea, când l-au anunţat că trebuie să-i fie extirpat stomacul, le-a declarat medicilor faptul că mai are doar trei săptămâni până intra în comisia de liberare condiţionată, unde a primit ulterior o lună amânare, aspect care reprezintă un abuz, având în vedere starea de sănătate pe care o avea. Liberarea a avut loc abia în data de 20 decembrie 2016.

Reclamantul a formulat acţiunea, întrucât a considerat că, prin modul în care a fost tratat, respectiv din cauza lipsei luării unor măsuri suplimentare, pe care le-a solicitat verbal medicilor, boala a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului. Din acest motiv prezenta acţiune a fost întemeiată pe art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecţia dreptului la viaţă şi interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante.

În doctrina din domeniul drepturilor omului, s-a arătat că "prin intermediul obligaţiilor pozitive ale statului, Curtea permite o protecţie deosebit de eficace, deoarece este multiformă. Fie că este vorba de protecţia generală a vieţii persoanelor sau de protecţii specifice, scopul urmărit este atins în mare măsură şi se impune în mod evident: statul nu poate în niciun caz să lase să se dezvolte, fără a reacţiona, situaţii de natură să pună în pericol viaţa persoanelor".

S-a mai arătat că "recursul la obligaţiile pozitive a permis Curţii Europene să lărgească câmpul de aplicare a art. 2, atât în ceea ce priveşte relaţiile interindividuale, cât şi în ceea ce priveşte activităţile statului de natură să pună în pericol viaţa persoanelor". "Există o obligaţie pozitivă a statului, atunci când autorităţile cunosc sau ar fi trebuit să cunoască existenţa unei ameninţări reale şi imediate pentru viaţa altora: în acest caz, autorităţile trebuie să ia, conform puterilor lor, măsurile care se impun pentru a atenua acest risc".

În cazul unor situaţii speciale, există o protecţie specifică a vieţii persoanelor, una dintre aceste situaţii fiind cea a deţinuţilor. Obligaţiile statelor iau în mod firesc o dimensiune specifică în privinţa deţinuţilor, deoarece aceştia se află complet sub controlul autorităţilor, care au datoria de a-i proteja, din cauza vulnerabilităţii lor. Aşadar, din perspectiva protecţiei dreptului la viaţă, Curtea a recunoscut obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, în sensul încercării prevenirii unor ameninţări (spre exemplu, boli) care ar putea aduce atingere dreptului la viaţă.

Discuţia se poate însă purta, mai ales, din perspectiva art. 3 din Convenţie, referitor la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante. Boala deţinutului trebuie să fie luată în considerare, independent de vârsta sa. Având în vedere exigenţele practice ale detenţiei, este important ca sănătatea şi bunăstarea deţinutului să fie asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare: în prezent, judecătorii europeni verifică nu numai existenţa îngrijirilor medicale, ci şi natura tratamentului medical .

În ciuda faptului că, în speţe de acest gen, Curtea se raportează şi la jurisprudenţa sa, care devine criteriu de apreciere a încălcării art. 2 şi 3 din Convenţie, recurentele consideră că este obligatorie analiza instituţiei răspunderii civile delictuale şi a condiţiilor sale, astfel cum este prevăzută de C. civ. în art. 1.349 şi urm.

Astfel, potrivit art. 1.349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Potrivit art. 1.349 alin. (2) C. civ., cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. De asemenea, conform art. 1.391 C. civ., în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă delictuală, care trebuie sa îndeplinească patru condiţii cumulative: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a creat prejudiciul.

Fapta ilicită constă în încălcarea obligaţiilor pozitive ale autorităţilor statale, în sensul că erau necesare investigaţii suplimentare pentru a putea fi depistată din timp boala reclamantului. Obligaţia nu a fost îndeplinită nici în momentul în care i s-a pus în vedere că trebuie să îi fie extirpat stomacul, întrucât solicitarea deja era tardivă raportat la măsurile care trebuiau luate deja, nu i s-a comunicat despre ce boală este vorba şi, de asemenea, intervenţia chirurgicală prezenta un risc ridicat, motiv pentru care Spitalul-Penitenciar Dej nu prezenta garanţia unei operaţii reuşite. Practic, fapta ilicită constă în lipsa luării unor măsuri de prevenţie care nu necesitau efectuarea unor cereri către instanţa de executare, ci doar o deplasare la un alt spital pentru efectuarea unor analize amănunţite.

Exista un prejudiciu material, fizic, în sensul existenţei unor vătămări corporale care puteau fi evitate. Nu se neagă faptul că boala reclamantului nu ar fi fost una dificil de vindecat oricum, însă durerile provocate au fost mult mai mari, din cauza faptului că a fost descoperită într-o fază avansată de dezvoltare. Tot un prejudiciu material reprezintă şi cheltuielile pe care reclamantul Ie-a avut pentru tratarea bolii. Mai mult, din cauza bolii, i-a fost redusă aproape în totalitate capacitatea de muncă, astfel că nu a mai deţinut un loc de muncă care să-i asigure venituri constante.

În al doilea rând, a existat un prejudiciu moral, care a constat în temerea sa că boala avansează, temere care s-a dovedit a fi justificată. Prejudiciul moral mai constă în neputinţa reclamantului de a face ceva pentru a se vindeca, întrucât era privat de libertate. Tot de ordin moral este şi prejudiciul constând în reducerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, dar şi prejudiciul de agrement, constând în reducerea posibilităţii de a întreprinde activităţi recreative, care, paradoxal, ar fi fost benefice în alte condiţii.

Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită descrisă mai sus şi prejudiciul creat este datorată modului în care s-au petrecut evenimentele.

Prejudiciul creat a izvorât din cauza apariţiei bolii, iar boala reclamantului este cauza modului în care şi-au/nu şi-au îndeplinit obligaţiile autorităţile statului.

Vinovăţia există, cel puţin, sub forma culpei grave, dacă nu cumva chiar a unei intenţii indirecte. Din punctul de vedere al recurentelor, medicii sunt cei mai abilitaţi sa decidă necesitatea unor investigaţii suplimentare. În general, există o prezumţie relativă că recomandările şi deciziile acestora sunt corecte. În situaţia de faţă, dacă se privesc temporal evenimentele, se constată că decizia medicilor de a nu-i permite reclamantului efectuarea altor investigaţii a fost una greşită, întrucât acesta suferea de o boală gravă.

De asemenea, dată fiind natura bolii, care nu prezintă simptome decât atunci când este într-o stare avansată, sau prezintă simptome caracteristice şi unor boli puţin periculoase, medicii, deşi nu au dorit, au prevăzut şi acceptat că boala reclamantului ar putea fi una mult mai gravă, fără să poată fi vindecată cu vitamine şi dicarbocalm.

În privinţa probaţiunii, biletul de ieşire eliberat în 9 august 2016 a fost întocmit ca urmare a internării reclamantului la Spitalul-Penitenciar Dej, în urma durerilor pe care le-a acuzat în zona abdominală. După internare, s-a menţionat ca diagnostic principal hipertensiune esenţială (primară), iar în epicriza biletului se menţionează că acesta a acuzat cefalee occipitală şi dureri epigastrice.

În perioada 15 septembrie 2016 - 7 octombrie 2016, reclamantul a fost internat din nou, de această dată, prin biletul de ieşire eliberat în 7 octombrie 2016, fiind stabilit ca diagnostic principal tumoră malignă eso-gastrică. Internarea în spital s-a făcut pentru vărsături alimentare, disfagie în general pentru solide, scădere în greutate şi inapetenţa. Recomandările medicului au fost efectuarea unui tratament cu Omeprazol, iar intervenţia chirurgicală a fost refuzată, din motivele deja expuse.

Având în vedere actele medicale şi tratamentele specifice după liberarea din penitenciar, recurentele consideră că acţiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 10 aprilie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva Deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; a stabilit termen de judecată, pentru soluţionarea recursului, la data de 5 iunie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recursul este în integralitate întemeiat, formal, pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), pentru că acesta conţine, în mod esenţial, critici care se referă la nerespectarea unor norme procedurale, respectiv neanalizarea unora dintre temeiurilor deduse judecăţii.

Urmează a fi analizate cu prioritate criticile referitoare la neregularităţile procedurale ale judecăţii în apel, pentru că, în măsura în care aceste critici se vor dovedi fondate, vor atrage o soluţie de casare care va face inutilă analiza modului de soluţionare a fondului cauzei, din perspectiva exigenţelor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În litigiul dedus judecăţii, reclamantul A., care a fost încarcerat în data de 3 decembrie 2015 la Penitenciarul Gherla, ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 8 luni, cu executare, prin Sentinţa penală nr. 730 din 3 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în apel, a învestit instanţa civilă cu o cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat în perioada detenţiei sale, din cauza abuzului neluării măsurilor necesare pentru investigarea bolii sale, care a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului pe parcursul acestui proces, cerere ce a fost întemeiată atât pe dispoziţiile de drept intern, cât şi pe dispoziţiile convenţionale, respectiv art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această cerere a fost respinsă, în primă instanţă, în temeiul excepţiei inadmisibilităţii, invocată de pârâţi sub diverse forme, considerându-se că art. 56 alin. (2) al Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor impune o procedură prealabilă, în ipoteza încălcării drepturilor persoanelor condamnate, în timpul regimului de detenţie, prin formularea unei plângeri la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, pe care reclamantul nu ar fi urmat-o, astfel încât acesta nu s-ar putea adresa direct instanţei civile pentru repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi.

Această soluţie a fost confirmată prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Cluj care, în plus, într-o motivare subsidiară, a analizat şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ.

Niciuna dintre instanţele fondului nu a analizat însă cauza prin prisma art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod distinct de către reclamante.

În consecinţă, analiza recursului ce formează obiectul prezentei judecăţi va avea două paliere de argumentaţie distincte, unul vizând soluţionarea cererii deduse judecăţii în temeiul excepţiei inadmisibilităţii, iar celălalt vizând neanalizarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată reprezentate de art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecţia dreptului la viaţă, respectiv dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor şi tratamentelor grave, inumane sau degradante.

Asupra motivului de recurs prin care se critică modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii cererii:

Prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, criticate în cauză, sunt în sensul că:

(1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.

(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

(3) Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

(4) În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condiţiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată.

(5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului.

(6) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun;

b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz;

c) ia act de retragerea plângerii.

(7) încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.

(8) Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor.

(9) împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

(10) Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunţat încheierea.

(11) Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora.

(12) Dispoziţiile art. 39 alin. (14) - (19) se aplică în mod corespunzător.

Astfel cum reiese din economia normei juridice enunţate, prin aceasta, se deschide persoanelor aflate în starea de detenţie o procedură specială, administrativ jurisdicţională, prin care pot reclama neregularităţi care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului.

Finalitatea căii procedurale astfel reglementate este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluţiona în timp util astfel de contestaţii, în vederea asigurării pentru viitor a unui exerciţiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menţionată.

Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condiţiile de detenţie, în care este inclusă şi asistenţa medicală a persoanelor condamnate, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

În acelaşi sens, din prevederile art. 56 alin. (2) al Legii nr. 254/2013, rezultă că plângerea se face "la judecătorul de supraveghere a privării de libertate".

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. b) şi alin. (5) din acelaşi act normativ:

(2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuţii administrative şi administrativ-jurisdicţionale: soluţionează plângerile privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate;

(5) încheierile judecătorului de supraveghere a privării de libertate devenite executorii, precum şi dispoziţiile scrise date administraţiei locului de deţinere în procedura refuzului de hrană, potrivit legii, sunt obligatorii.

Referitor la statutul judecătorului de supraveghere a privării de libertate, este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 9 alin. (1) şi alin. (3) din aceeaşi lege, norme conform cărora:

(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuţiilor privind supravegherea executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfăşura alte activităţi la instanţa din cadrul căreia au fost desemnaţi;

(3) Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere.

Prin prisma acestor din urmă dispoziţii legale, Înalta Curte constată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate desfăşoară o activitate administrativ - jurisdicţională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuţii nu sunt unele pur jurisdicţionale.

Având în vedere trăsăturile menţionate ale procedurii plângerii ce poate fi formulată în condiţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea ei de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acţiunea dedusă judecăţii, această acţiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiţie, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu plenitudine de competenţă, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procedurale specifice procesului civil, precum şi cu parcurgerea gradelor de jurisdicţie stabilite prin legea procedurală de drept comun.

În acest punct, trebuie menţionat că, deşi instanţa de apel face referire la hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii contra României, considerând că, în acea hotărâre, s-ar fi stabilit că procedura în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate este preventivă şi efectivă (aceasta fiind exclusiv susţinerea Guvernului României, iar nu concluzia Curţii Europene), ceea ce ar determina inadmisibilitatea acţiunii reclamantului în faţa instanţei civile, această instanţă ignoră înseşi considerentele hotărârii referenţiale şi concluziile Comitetului de Miniştri, cuprinse în par. 47, care se citesc după cum urmează: În ceea ce priveşte căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de supraaglomerare şi condiţii materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniştri a evaluat, în acelaşi memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) şi a constatat că acestea nu permit instanţelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunţate şi să dispună măsuri de reparaţie în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerinţele care decurg din jurisprudenţa Curţii. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunţate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce priveşte latura compensatorie, Comitetul de Miniştri a constatat că exemplele prezentate de autorităţi în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenţei unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniştri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicaţiile adresate de Curte autorităţilor române în hotărârea Iacov Stanciu împotriva României (nr. 35972/05, 24 iulie 2012) în legătură cu instituirea unui sistem adecvat şi eficient de căi de atac.

În acelaşi sens, în par. 124, în ceea ce priveşte căile de atac compensatorii, Curtea Europeană a constatat că unele instanţe examinează diferite aspecte ale condiţiilor materiale de detenţie şi acordă despăgubiri în acest sens unor deţinuţi (supra, pct. 96). Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în dreptul român, răspunderea civilă delictuală este un regim care se bazează pe răspunderea subiectivă şi care se bazează, aşadar, pe culpa autorului prejudiciului. Or, în materie de rele condiţii de detenţie, Curtea a reamintit că sarcina probei, care revine justiţiabililor, nu trebuie să constituie o sarcină excesivă. (...) Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (Ananyev şi alţii, par. 113; Roman Karasev împotriva Rusiei, par. 81 - 85, Hotărârea din 25 noiembrie 2010).

Tot astfel, în ceea ce priveşte invocarea de către instanţa de apel, ca un argument în sprijinul concluziei de inadmisibilitate a demersului reclamantului, a Deciziei nr. 14 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa de recurs reţine că, prin acea decizie, nu s-a examinat în nici un mod raportul între procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013 şi acţiunea în răspundere civilă delictuală sau cea întemeiată pe art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici nu s-a stabilit o excludere din sfera de competenţă a instanţelor civile a unor acţiuni de natura celor menţionate.

Pentru considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază că excluderea din sfera de competenţa a instanţelor civile a unor asemenea acţiuni prin care ar trebui să se stabilească nu doar îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, dar şi pretinsa încălcare a art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocată de persoanele condamnate, deci persoane vulnerabile, aflate în custodia şi responsabilitatea autorităţilor publice, ar echivala cu încălcarea însăşi a substanţei dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 combinat cu art. 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ceea ce nu poate fi acceptat.

Asupra motivului de recurs vizând neanalizarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată reprezentate de art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecţia dreptului la viaţă, respectiv dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor grave, inumane sau degradante:

Procesul civil este guvernat de principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor, precum şi de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanţii procesuale ale părţilor litigante.

Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.

În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Contradictorialitatea, reglementată de art. 14 din C. proc. civ., domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului şi impune ca nicio măsură sa nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor, cărora trebuie să le fie acordată posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile de procedură.

Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".

În acelaşi sens, doctrina drepturilor omului a afirmat că aceste garanţii procesuale ar fi superflue în absenţa dreptului acces la un tribunal imparţial şi independent, care a fost pentru prima dată recunoscut în cauza Golder contra Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975.

Astfel, dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamă nu doar posibilitatea formală a părţilor de a se adresa instanţei, dar şi necesitatea de a obţine o hotărâre pe baza "meritelor cazului", după o examinare completă, în fapt şi în drept, a cererii deduse judecăţii de către o instanţă independentă şi imparţială, cu plenitudine de jurisdicţie, şi, evident, în cazul hotărârilor susceptibile de executare, punerea în executare a acestora.

Încălcarea principiilor enunţate şi neexaminarea integrală a capetelor de cerere şi a temeiurilor juridice distincte care le justifică şi cu care o instanţă a fost învestită semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului de acces la un tribunal, cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate şi reluării judecăţii.

Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reţine următoarele:

În litigiul dedus judecăţii, reclamantul A. a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat în perioada detenţiei sale, din cauza neacordării asistenţei medicale adecvate, cerere întemeiată atât pe dispoziţiile de drept intern, cât şi pe dispoziţiile convenţionale, respectiv art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar dacă, în principiu, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea sa în dezbaterea contradictorie a părţilor, cu respectarea dreptului la apărare, în absenţa unei asemenea recalificări, instanţa nu ar putea să procedeze la soluţionarea cauzei fără a analiza aceste temeiuri şi a le da un răspuns adecvat.

În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze importanţa esenţială pe care obligaţiile pozitive ale statului, pe terenul dreptului la viaţă şi dreptului de a nu fi supus torturii sau pedepselor şi tratamentelor grave, inumane sau degradante, le primesc mai ales în cazul deţinuţilor, persoane vulnerabile, aflate în custodia statului, cu privire specială asupra situaţiei reclamantului care a susţinut că însăşi neîndeplinirea acestor obligaţii a determinat boala sa şi, ulterior, decesul pe parcursul soluţionării prezentei cauze.

În acest context, instanţa de apel, în virtutea principiului subsidiarităţii, va trebui să analizeze incidenţa articolelor 2 şi 3 din Convenţie în cauză, atât în latura lor materială, cât şi în cea procedurală, astfel cum reies acestea din jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european a drepturilor omului (e.g. cauzele Serifis contra Greciei, Holomiov contra Republicii Moldova, M. Chiriţă contra României, Torariveva contra Rusiei, Mouisel contra Franţei), cu privire specială asupra îndeplinirii obligaţiilor pozitive ale statului, pentru a stabili dacă autorităţile statului pârât au depus diligenţele necesare pentru îndeplinirea acestor obligaţii, constând în corecta diagnosticare a reclamantului, informarea acestuia asupra bolii şi consecinţelor sale, acordarea unui tratament adecvat diagnosticului şi supraveghere medicală necesare, în funcţie de competenţele specifice, şi dacă au investigat neluarea măsurilor de prevenţie necesare în acest caz.

Constatând că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a examina temeiurile convenţionale ale cererii cu care a fost învestită şi, pe cale de consecinţă, cu încălcarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, menţionate în considerentele anterioare, în baza dispoziţiilor art. 488 pct. 5, raportat la art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul formulat de recurentele B. şi C. împotriva Deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a casa decizia recurată şi a trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

Cum casarea dispusă în cauză este totală, în rejudecare, se va reanaliza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale întemeiate pe dreptul intern, asupra căreia, la acest moment procesual şi în virtutea soluţiei dispuse, pe baza viciilor de legalitate decelate, instanţa de recurs nu are a specula.

Tot astfel, instanţa de recurs consideră necesar să precizeze că a apreciat că nu se poate trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, astfel cum au solicitat recurentele atât prin cererea de apel, cât şi prin cea de recurs, întrucât instanţa de apel, confirmând soluţia de inadmisibilitate a primei instanţe, a realizat, totuşi, o analiză pe fond a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, analiză afectată însă de viciile deja enunţate, ceea ce atrage rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva Deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM