Expropriation compensation: prohibition of new claims in appeal bars inclusion of post-expropriation contract payments in damages

Asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 6 octombrie 2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, anularea în parte a Hotărârii nr. 114 din 6 august 2010, în sensul stabilirii unei despăgubiri care să reflecte valoarea reală de piaţă a imobilului expropriat şi prejudiciul produs, ca urmare a exproprierii imobilului.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că despăgubirea propusă, în cuantum de 69.313 RON, nu reprezintă valoarea cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel pe piaţă, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi nu cuprinde prejudiciul creat prin expropriere, în condiţiile în care, la data la care a aflat de expropriere, imobilul făcea obiectul unui contract de reabilitare şi amenajare, în valoare de aprox. 60.000 euro, lucrările fiind deja demarate. În aceste circumstanţe, a sistat lucrările, însă a achitat un avans de 30.000 euro.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 198/2004, art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004.

Soluţia primei instanţe:

Prin Sentinţa civilă nr. 2301 din 17 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a admis în parte contestaţia, a modificat în parte Hotărârea nr. 114 din 6 august 2010 şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 46.110 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în Bucureşti, Calea x.

Soluţia instanţei de apel (în primul ciclu procesual):

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin Decizia civilă nr. 810A din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantului despăgubiri în valoare totală de 34.650 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, compuse din suma de 30.150 euro, reprezentând valoarea imobilului, şi suma de 4.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2017, instanţa de apel a admis sesizarea din oficiu şi a îndreptat eroarea materială cuprinsă în dispozitivul Deciziei nr. 810A din 23 noiembrie 2016, în sensul că valoarea despăgubirilor este de 38.000 euro, din care suma de 33.500 euro reprezintă valoarea imobilului, iar suma de 4.500 euro reprezintă valoarea lipsei de folosinţă.

Soluţia instanţei de recurs:

Împotriva deciziei din apel, au formulat recurs ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 952/22.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curtea a reţinut, în esenţă, că stabilirea cuantumului valorii de circulaţie a imobilului expropriat a constituit obiect al criticilor formulate atât de reclamant, cât şi de pârât. Invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod greşit valoarea de circulaţie a imobilului expropriat ca fiind de 30.150 euro, în loc de 33.500 euro, cu toate că a reţinut corect că aplicarea coeficientului de 10% care să corecteze diferenţa dintre ofertele de pe piaţa imobiliară şi tranzacţiile realizate în mod efectiv este una eronată.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, prin încheierea din 16.08.2017, a constatat că, în dispozitivul Deciziei civile nr. 810A din 23 noiembrie 2016, a fost consemnată în mod eronat valoarea imobilului expropriat, ca fiind de 30.150 euro, cu toate că a validat raţionamentul opiniei majoritare a experţilor, cuprins în răspunsul la obiecţiuni, potrivit căruia preţul de 30.150 euro era rezultatul aplicării nejustificate a unui coeficient de diminuare de 10%, în cauză, comparabilele fiind tranzacţii efective, şi nu oferte de pe piaţa imobiliară. Eroarea a fost corectată pe calea procedurii de îndreptare a erorilor materiale, prevăzută de art. 281 alin. (1) C. proc. civ., sens în care s-a stabilit că valoarea totală a despăgubirilor este de 38.000 euro, în loc de 34.650 euro, care se compune din suma de 33.500 euro (în loc de 30.150 euro) reprezentând valoarea imobilului şi suma de 4.500 euro constând în lipsa de folosinţă.

În plus, chestiunile referitoare la cuantumul sumelor stabilite în sarcina expropriatorului au fost explicitate şi prin Decizia civilă nr. 957A din 15 noiembrie 2017, în soluţionarea cererii de lămurire a înţelesului şi întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 810A din 23 noiembrie 2016 şi de completare a acestei hotărâri, formulată de pârât.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi concluziile susţinute de reclamant la termenul de dezbateri pe fond asupra recursului pe această chestiune, s-a constatat că motivul susţinut apare ca fiind lipsit de interes şi a fost respins ca atare.

Recurentul-pârât, prin motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat faptul că instanţa de apel a omologat un raport de expertiză (realizat în opinie majoritară a comisiei de experţi) care nu a respectat criteriile legale impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât tranzacţiile folosite nu au fost supuse aplicării unor corecţii adecvate.

În aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză, care să aibă drept obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, ţinând-se seama de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referinţă, în legătură cu imobile similare cu cel expropriat, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, prin raportare la momentul exproprierii (11 octombrie 2010), dând eficienţă dispoziţiilor Deciziei nr. 12/2015, pronunţate de Curtea Constituţională.

Curtea de apel a validat raţionamentul exprimat în opinia majoritară, care a avut în vedere metoda comparaţiei directe prin care au fost valorizate imobile cu aceleaşi caracteristici, fiind în măsură să dea o interpretare corectă sintagmelor "valoarea reală a imobilului" şi "imobile de acelaşi fel", folosite în cuprinsul art. 26 al Legii nr. 33/1994, ţinând seama de toate asemănările şi diferenţele cuantificabile, din punctul de vedere al tranzacţiilor de pe piaţa imobiliară, apte de fi analizate în prezenta speţă, reflectate în indicii de corecţie aplicabili fiecărei comparabile utilizate pentru determinarea preţului. În urma aplicării coeficienţilor de corecţie, a rezultat că valoarea de circulaţie a imobilului este 30.150 euro, ce a fost corectată prin răspunsul la obiecţiuni, în sensul aplicării nejustificate a unui coeficient de diminuare a valorii cu 10%, în condiţiile în care comparabilele folosite au constat în tranzacţii efective, iar nu în oferte de pe piaţa imobiliară.

Pe de altă parte, s-a reţinut că susţinerile recurentului-pârât, care vizează strict aplicarea ori înlăturarea unor coeficienţi de corecţie, reţinuţi în cuprinsul expertizei judiciare, însuşite de către instanţa de apel, nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., întrucât vizează aprecierea asupra probatoriului ce a condus la configurarea unei anumite situaţii de fapt, respectiv expertiza evaluatorie, punând în discuţie aspecte referitoare la temeinicia hotărârii atacate, iar nu la legalitatea acesteia şi, prin urmare, nu pot constitui obiect de analiză în recurs.

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată şi din perspectiva neacordării de către instanţa de apel a contravalorii lucrărilor de amenajare interioară şi exterioară şi de mobilier la imobilul ce a făcut obiectul măsurii de expropriere, cu titlu de prejudiciu ce derivă din procedura de expropriere, invocând motivele de recurs de la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, s-a pus în discuţie şi nemotivarea hotărârii/motivarea contradictorie de către instanţa de apel, precum şi aplicarea greşită a legii, cu referire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte neacordarea prejudiciului reclamat. S-a reproşat instanţei că, pe de o parte, nu a argumentat de ce a considerat că are caracter voluptoriu decizia de a plăti pentru lucrările de îmbunătăţire a imobilului un preţ care, de altfel, nu i-a conferit un spor de valoare acestuia, iar, pe de altă parte, a fost respinsă solicitarea unor astfel de despăgubiri, în condiţiile în care art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că se pot acoperi şi alte prejudicii decât cele ce rezultă din valoarea imobilului expropriat, dar în legătură directă cu măsura exproprierii. S-a susţinut că, din lecturarea considerentelor deciziei atacate, nu se poate verifica dacă instanţa de apel a analizat pretenţia ca o despăgubire pentru valoarea de circulaţie a imobilului sau ca un prejudiciu distinct, cuvenit prin expropriere, în temeiul art. 26 alin. (1) şi (2) Legea nr. 33/1994.

Criticile de nelegalitate formulate pe acest aspect, se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., ele vizând nemotivarea ori motivarea contradictorie a hotărârii, precum şi aplicarea greşită a art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere este inclusă atât valoarea reală a bunului, cât şi contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului. Concluzia se întemeiază pe interpretarea gramaticală a prevederilor analizate ("despăgubirea se compune din valoarea reală a bunului şi din prejudiciul cauzat proprietarului"), cât şi pe cea logico-juridică, rezultată din coroborarea cu alin. (2) al aceluiaşi articol, care impune pentru instanţă obligaţia de a ţine seama în calculul cuantumului despăgubirilor atât de preţurile de vânzare ale imobilelor (în determinarea valorii reale a imobilului), cât şi de daunele aduse proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

Însă, în aplicarea principiilor care guvernează desfăşurarea procesului civil, acordarea, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, a daunelor pentru prejudiciul cauzat, ca o componentă a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere, nu poate fi făcută în lipsa unor elemente care să contureze existenţa şi caracterul cert al unui astfel de prejudiciu. În plus, chiar alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1991 face trimitere la "dovezile administrate", atunci când reglementează modul de calcul al cuantumului despăgubirilor.

Înalta Curte a constatat, din perspectiva verificării legalităţii deciziei recurate, sub aspectul examinării criteriilor legale de determinare a despăgubirii impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, că instanţa de apel a înlăturat eronat componenta prejudiciului produs prin expropriere, motivând eliptic soluţia pe faptul că lucrările de amenajare a imobilului ar avea un caracter voluptoriu şi, ca atare, nu ar aduce un spor de valoare imobilului expropriat, cu toate că prima instanţă a admis pe fond contestaţia şi a inclus în valoarea despăgubirilor şi valoarea prejudiciului, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză, cât şi prin punctul de vedere formulat separat de expertul B.

Tribunalul a evaluat prejudiciul ca o componentă a valorii totale a despăgubirii, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1991, iar faptul că reclamantul a depus înscrisuri care dovedesc executarea în parte a contractului de prestări servicii, având ca obiect efectuarea unor lucrări de amenajare, nu putea determina instanţa de apel să înlăture cererea în despăgubire, fără a statua dacă cheltuielile pretinse reprezintă consecinţa directă a exproprierii şi dacă există legătură cauzală între daunele solicitate şi măsura dispusă.

Astfel, în contextul normativ sus evocat, despăgubirea solicitată de reclamant prin acţiune trebuie analizată ca o componentă a prejudiciului cauzat proprietarului prin expropriere, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1991 se referă nu doar la valoarea de circulaţie la zi a imobilului, ci şi la despăgubirile rezultate din daunele ocazionate de expropriere.

Condiţia impusă de norma legală este îndeplinită atâta timp cât daunele solicitate de reclamant, constând în sumele achitate de acesta pentru lucrările de amenajare realizate la imobilului proprietatea sa, în derularea Contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x/2007, sunt consecinţa directă a exproprierii, astfel încât pierderea suferită şi legătura ei cauzală cu măsura dispusă sunt în măsură să atragă acoperirea prejudiciului generat de expropriere.

Este lipsit de relevanţă juridică aprecierea asupra caracterului voluptoriu al lucrărilor/cheltuielilor, de vreme ce reclamantul a contractat execuţia unor lucrări de reamenajare interioară şi exterioară în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate asupra imobilului, fiind îndreptăţit să efectueze asupra bunului său orice fel de lucrări pe care le consideră oportune, fie că sunt necesare, utile sau chiar voluptorii.

A reţinut instanţa de recurs că este cert că reclamantul a suferit un prejudiciu prin expropriere, întrucât, prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, nu a mai beneficiat de lucrările de amenajare parţial executate, în privinţa cărora reclamantul a dovedit îndeplinirea obligaţiei de plată a avansului din preţul Contractului nr. x/2007, nu însă şi a diferenţei de preţ.

Prin urmare, aceste cheltuieli au fost eronat înlăturate de la acordare de către instanţa de apel, deoarece reprezintă pierderi efectiv suferite de expropriat, ca o consecinţă directă a exproprierii, pierderi pe care expropriatul nu le-ar fi încercat dacă nu s-ar fi produs exproprierea, având un caracter efectiv, determinabil încă de la momentul exproprierii, respectând, în circumstanţele expuse, criteriile legale de acordare a despăgubirii pentru expropriere.

În raport de aceste argumente, s-a reţinut că instanţa de apel a înlăturat eronat o serie de elemente care pot constitui componente ale unei juste despăgubiri, drept pentru care criticile reclamantului referitoare la determinarea prejudiciului cauzat prin expropriere au fost apreciate întemeiate.

Aşa fiind, întrucât ceea ce s-a stabilit în recursul de faţă este doar problema existenţei prejudiciului generat de expropriere, a producerii acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre dauna pretinsă şi măsura exproprierii, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în vederea aplicării corecte a legii, sub aspectul determinării întinderii şi acordării acestei componente a prejudiciului pretins de expropriat.

În consecinţă, reţinând nelegalitatea hotărârii atacate şi incidenţa motivelor de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 şi 9, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Cu ocazia rejudecării, în limitele învestirii sale, instanţa de apel va stabili, pe baza dovezilor administrate şi, eventual, a altor probe pe care le va aprecia necesare, întinderea prejudiciului generat de expropriere care îndreptăţeşte pe reclamant la despăgubiri.

Întrucât recursul iniţiat de recurentul-pârât a pus în discuţie, şi problema referitoare la acoperirea prejudiciul suferit de reclamant în executarea contractului de amenajare a lucrărilor la imobilul ce a fost expropriat, pentru considerentele redate anterior, Înalta Curte a admis şi recursul formulat de această parte în limitele sale.

Recurentul-pârât a criticat decizia şi din perspectiva obligării sale la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010.

Această critică a recurentului a fost apreciată ca neîntemeiată.

Situaţia de fapt stabilită şi reţinută de instanţele de fond, denotă că reclamantul a demarat lucrările de amenajare, în urma cărora imobilul a devenit nefuncţional. Astfel, reclamatul este îndreptăţit la dezdăunare prin plata sumei de 4.500 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada arătată mai sus, întrucât, urmare a sistării lucrărilor de reamenajare la apartament, produsă în luna aprilie 2008, când a luat la cunoştinţă de măsura exproprierii, acesta s-a aflat în imposibilitate de a locui în imobil, ceea ce a condus la o limitare a prerogativelor dreptului de proprietate.

Cu privire la criticile recurentului-pârât, referitoare la greşita apreciere a materialului probator pe aspectul împiedicării reclamatului de a folosi imobilul în perioada de referinţă aprilie 2008 - octombrie 2010 ori a împrejurării referitoare la starea de nelocuit a imobilului litigios s-a reţinut că nu pot constitui obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece susţinerile astfel formulate tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel.

Nici criticile formulate de aceeaşi parte, care se referă la întinderea despăgubirilor acordate cu titlu de lipsă de folosinţă pentru perioada 2010 - 2011, în raport şi de încheierile de îndreptare a erorii materiale şi de completare şi lămurire a dispozitivului hotărârii, nu sunt susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care să facă posibilă exercitarea controlului judiciar în recurs, deoarece nu vizează soluţia şi argumentele deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Pe de altă parte, prin hotărârea atacată, s-a dispus obligarea expropriatorului la plata sumei de 4.500 euro, cu titlu de lipsă de folosinţă pentru perioada 4.04.2008 (momentul când reclamantul a fost notificat de măsura exproprierii) şi 11 octombrie 2010 (când a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului), aşadar, pentru o altă perioadă decât cea în legătură cu care pârâtul formulează o serie de critici.

Reclamantul-recurent a criticat decizia atacată şi din perspectiva neacordării sumei de 660 euro, cu titlu de cost al identificării unui imobil similar.

Recurentul-pârât a criticat, la rândul său, dispoziţia tribunalului de obligare a expropriatorului la plata sumei de 660 euro, reprezentând cheltuieli pentru identificarea imobil similar.

Prin Sentinţa civilă nr. 2301 din 17 decembrie 2012, s-a decis acordarea în favoarea expropriatului, alături de celelalte despăgubiri, şi a sumei de 660 euro, cu titlu de cheltuieli pentru identificarea unui imobil similar, hotărârea fiind modificată în calea de atac a apelului, în sensul respingerii acestor pretenţii.

Şi această critică nu se poate circumscrie vreunui motiv de nelegalitate care să fie apt pentru declanşarea controlului judiciar în recurs, întrucât vizează o măsură adoptată de instanţa de fond în primă fază procesuală, iar, potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) şi art. 315 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de ambele părţi împotriva hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru ca instanţa de rejudecare să procedeze la stabilirea întinderii prejudiciului cauzat de măsura exproprierii imobilului litigios, ţinând seama de cele statuate prin decizia de casare.

Aspecte procedurale privind rejudecarea apelului:

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 17 septembrie 2018, sub nr. x/2010*.

Soluţia instanţei de apel (în rejudecare):

Prin Decizia nr. 137 A din 6 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelantul-reclamantul A. şi de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, împotriva Sentinţei civile nr. 2301 din 17 decembrie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă în Dosarul nr. x/2010.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să achite reclamantului, cu titlu de despăgubiri:

- echivalentul în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei 33.500 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului din Bucureşti, Calea x, sectorul 1;

- echivalentul în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei 4.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010;

- suma de 242.680,16 RON, reprezentând prejudiciul produs prin expropriere.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert.

S-a luat act că apelantul-reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la valoarea de circulaţie a imobilului expropriat, instanţa de recurs a respins în mod irevocabil motivele invocate de ambele părţi şi a validat, prin considerente, soluţia instanţei de apel privind obligarea pârâtului la plata sumei de 33.500 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

În acest context, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, s-a constatat că aspectul privind valoarea de circulaţie a imobilului expropriat a fost soluţionat în mod irevocabil de către instanţa de recurs, neputând fi repus în discuţie cu ocazia rejudecării apelului, astfel cum corect a susţinut apelantul-reclamant.

De asemenea, referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului expropriat, Curtea a constatat că, prin decizia nr. 952/22.03.2018, instanţa de recurs a respins irevocabil motivele invocate de recurentul-pârât şi a validat prin considerente soluţia instanţei de apel atât cu privire la cuantumul de 4.500 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cât şi cu privire la perioada pentru care reclamantul este îndreptăţit, respectiv 4 aprilie 2008 - 11 octombrie 2010.

În acest context, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, s-a constatat că aspectul privind contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului expropriat a fost soluţionat irevocabil de către instanţa de recurs, neputând fi repus în discuţie cu ocazia rejudecării apelului, astfel cum corect a susţinut apelantul-reclamant.

Şi în ceea ce priveşte costul identificării unui imobil similar, Curtea a constatat că, prin considerentele Deciziei nr. 952 din 22 martie 2018, instanţa de recurs a validat soluţia instanţei de apel privind respingerea acestei pretenţii.

În acest context, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, s-a constatat că aspectul privind netemeinicia pretenţiei apelantului-reclamant la obţinerea, în cadrul despăgubirilor produse prin expropriere, a costului identificării unui imobil similar, a fost soluţionat în mod irevocabil de către instanţa de recurs, neputând fi repus în discuţie cu ocazia rejudecării apelului.

Pe de altă parte, referitor la prejudiciul ce derivă din expropriere, s-a reţinut că, prin considerentele deciziei de casare, instanţa de recurs a reţinut existenţa unui atare prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre dauna pretinsă şi măsura exproprierii.

În raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., s-a constatat că aceste dezlegări în drept, date în mod irevocabil de către instanţa de recurs, sunt obligatorii pentru instanţa de apel, astfel că nu mai pot fi repuse în discuţie în rejudecare.

Din cuprinsul deciziei de casare, au fost reţinute ca relevante următoarele considerente:

"În raport de aceste argumente, care vizează examinarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se reţine că instanţa de apel a înlăturat eronat o serie de elemente care pot constitui componente ale unei juste despăgubiri, drept pentru care criticile reclamantului referitoare la determinarea prejudiciului cauzat prin expropriere se vădesc a fi întemeiate.

Aşa fiind, întrucât ceea ce s-a stabilit în recursul de faţă este doar problema existenţei prejudiciului generat de expropriere, a producerii acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre dauna pretinsă şi măsura exproprierii, Înalta Curte constată că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în vederea aplicării corecte a legii, sub aspectul determinării întinderii şi acordării acestei componente a prejudiciului pretins de expropriat".

Plecând de la aceste statuări cu caracter irevocabil din decizia de casare, şi având în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., curtea de apel a constatat că are de stabilit în cauză, pe baza mijloacelor de probă administrate inclusiv în faza rejudecării apelului, întinderea prejudiciului generat de expropriere, care îndreptăţeşte pe apelantul-reclamant la despăgubiri cu acest titlu.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere, este inclusă nu doar valoarea reală a bunului, ci şi contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului, concluzie ce rezultă atât din interpretarea gramaticală a prevederilor legale ("despăgubirea se compune din valoarea reală a bunului şi din prejudiciul cauzat proprietarului"), cât şi din interpretarea logico-juridică, care impune pentru instanţă obligaţia de a ţine seama în calculul cuantumului despăgubirilor nu doar de preţurile de vânzare ale imobilelor (în determinarea valorii reale a imobilului), ci şi de daunele aduse proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

În temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi principiilor generale care guvernează procesul civil, acordarea daunelor pentru prejudiciul cauzat, ca o componentă a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere, poate fi făcută în baza dovezile administrate, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului ce rezultă din expropriere.

Sub acest aspect, curtea de apel a constatat, în primul rând, că apelantul-reclamant este îndreptăţit a primi, cu titlu de prejudiciu produs prin expropriere, suma de 67.000 RON, reprezentând avans din preţul stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007. Apelantul-reclamant a făcut dovada achitării acestei sume, prin depunerea la Dosarul primei instanţe a facturii nr. x din 2 aprilie 2007 şi a chitanţei nr. x din 2 mai 2007. De altfel, prin Decizia nr. 952 din 22 martie 2018 a Înaltei Curţi, instanţa de recurs a reţinut că această sumă intră în componenţa prejudiciului suferit de apelantul-reclamant prin expropriere, relevante fiind următoarele considerente:

"Este cert că reclamantul a suferit un prejudiciu prin expropriere, întrucât, prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, nu a mai beneficiat de lucrările de amenajare parţial executate, în privinţa cărora reclamantul a dovedit îndeplinirea obligaţiei de plată a avansului din preţul Contractului nr. x/2007, nu însă şi a diferenţei de preţ.

Prin urmare, aceste cheltuieli au fost eronat înlăturate de la acordare de către instanţa de apel, deoarece reprezintă pierderi efectiv suferite de expropriat, ca o consecinţă directă a exproprierii, pierderi pe care expropriatul nu le-ar fi încercat dacă nu s-ar fi produs exproprierea, având un caracter efectiv, determinabil încă de la momentul exproprierii, respectând criteriile legale de acordare a despăgubirii pentru expropriere."

În al doilea rând, coroborând înscrisurile depuse la dosar, inclusiv în faza rejudecării apelului, instanţa de apel a constatat că apelantul-reclamant este îndreptăţit a primi, cu titlu de prejudiciu produs prin expropriere, şi suma de 175.680,16 RON, reprezentând diferenţa de preţ pretinsă de vânzător în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007, conform facturii fiscale seria x nr. x din 23 ianuarie 2019.

Curtea a mai reţinut că apelantul-reclamant a făcut dovada plăţii acestei diferenţe de preţ, depunând la dosar un extras ce atestă transferul interbancar, la data de 28 ianuarie 2019, a sumei de 175.680,16 RON, în contul SC C. SRL.

În ceea ce priveşte emitenta facturii fiscale seria x nr. x din 23 ianuarie 2019 şi, totodată, beneficiara plăţii interbancare a sumei de 175.680,16 RON, s-a constatat că SC C. SRL este fosta SC D. SRL (care are calitatea de vânzător în Contractul de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x/2007), aspect ce rezultă din faptul că societăţile au aceleaşi date de identificare (nr. de înregistrare în Registrul Comerţului Jx, CUI x, sediul în Chitila, Şos. x, judeţul Ilfov). De altfel, acest aspect nu a fost contestat în cauză de apelantul-pârât.

În legătură cu acest contract, din Adresa nr. x din 14 decembrie 2018, emisă de vânzătorul SC C. SRL, coroborată cu susţinerile apelantului-reclamant, rezultă că acesta nu a încetat şi că produsele predate de apelantul-reclamant în custodia vânzătorului, în baza procesului-verbal de predare-primire, recepţie şi custodie încheiat la data de 25 iulie 2007, sunt depreciate fizic şi moral, preţul ce ar putea fi obţinut din valorificarea lor fiind de aprox. 20% din valoarea iniţială, respectiv aprox. 13.400 euro, incluzând TVA. Din aceeaşi corespondenţă între părţi, a mai rezultat că obligaţiile contractuale au fost executate în proporţie de 85%, nefiind efectuate manipularea, încărcarea, descărcarea, transportul şi montajul bunurilor comandate (ceea ce reprezintă 15% din valoarea totală a contractului).

Curtea a înlăturat susţinerile apelantului-pârât, în sensul că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa, din moment ce, potrivit Certificatului constatator nr. x din 19 iunie 2014, apelatul-reclamant este asociat şi administrator al SC E. SRL.

Certificatul constatator depus de apelantul-pârât la dosar nu se referă la SC C. SRL, societatea care a emis factura fiscală seria x nr. x din 23 ianuarie 2019 şi a primit plata sumei de 175.680,16 RON, cu titlu de diferenţă de preţ, ci la o altă societate (SC E. SRL), care nu are legătură cu cauza. Chiar dacă s-ar admite susţinerea apelantului-pârât că este vorba despre societăţi aflate într-un grup, în sensul că ar exista legături între asociaţi/acţionari sau administratori, cu toate că nu s-a probat o atare împrejurare în cauză, Curtea a apreciat că nu poate primi solicitarea apelantului-pârât de înlăturare a înscrisurilor antemenţionate din ansamblul probator al cauzei, întrucât contractul nr. x din 10 aprilie 2007 este valabil încheiat şi nu s-a făcut dovada încetării lui până la acest moment, iar înscrisurile pe care apelantul-reclamant îşi întemeiază pretenţiile sunt emise tocmai în executarea acestui contract. De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind simple speculaţii, neprobate, susţinerile apelantului-pârât, în sensul că părţile nu ar fi intenţionat niciodată executarea Contractului nr. x/2007 şi că acesta ar fi fost încheiat doar pentru a se obţine anumite despăgubiri în urma exproprierii.

Apelantul-pârât a mai învederat că, în condiţiile în care lucrările de amenajare s-au oprit în anul 2007, înainte de primirea notificării privind exproprierea, nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciu şi expropriere. Curtea de apel nu a primit această susţinere, constatând că existenţa legăturii de cauzalitate a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanţa de recurs.

Referitor la cheltuielile de judecată, constând în onorariul de expert, solicitate de apelantul-reclamant, curtea de apel, având în vedere că onorariul de expert în apel (primul ciclu procesual) a fost suportat în mod egal de ambele părţi şi că vor fi admise ambele apeluri, şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 276 din C. proc. civ., a procedat la compensarea acestor cheltuieli. Totodată, în virtutea principiului disponibilităţii, s-a luat act că apelantul-reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.

Cererea de recurs (în al doilea ciclu procesual):

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând admiterea recursului, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirilor acordate pentru exproprierea imobilului situat în Bucureşti, Calea x, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat, în esenţă, următoarele:

Prin Decizia nr. 952 din 22 martie 2018, instanţa de recurs a statuat în sensul că "instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, în limitele învestirii sale, va stabili, pe baza dovezilor administrate şi, eventual, a altor probe pe care le va aprecia necesare, întinderea prejudiciului generat de expropriere care îndreptăţeşte pe reclamant la despăgubiri".

Rezultă că instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, trebuia să stabilească, prin coroborarea tuturor înscrisurilor depuse, dacă suma de 175.680,16 RON, reprezentând diferenţa de preţ, pretinsă în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007, reprezintă un prejudiciu suferit de către reclamant.

Or, instanţa de apel a preluat motivarea Înaltei Curţi cu privire la suma reprezentând avans şi a aplicat-o şi la diferenţa de preţ rezultată din Contractul nr. x/2007, fără a analiza dacă această din urmă sumă poate constitui un prejudiciu.

Recurentul a precizat, relativ la contractul de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x, că acesta a fost încheiat în data de 10 aprilie 2007, termenul de finalizare a lucrării fiind convenit de către părţi la 45 de zile lucrătoare de la semnarea contractului, iar avansul fusese achitat la data de 2 mai 2007.

Având în vedere că, timp de 11 luni, părţile nu au întreprins niciun demers pentru punerea în executare a contractului, sub aspectul executării lucrărilor de amenajare, nu se poate presupune, în mod rezonabil, că părţile contractului urmăreau executarea obligaţiilor.

A considerat recurentul că este greu de presupus că părţile mai urmăreau finalizarea contractului, în condiţiile în care orice proprietar diligent, care ar fi dorit să obţină în mod real o contraprestaţie din partea celeilalte părţi şi care a achitat un avans în cuantum foarte mare, ar fi făcut toate demersurile posibile pentru executarea contractului. Reclamantul nu a făcut dovada niciunui asemenea demers, iar atitudinea sa pasivă nu poate fi interpretată în sensul că urmărea executarea contractului.

S-a mai susţinut că Notificarea nr. x din 4 aprilie 2008 a fost emisă în temeiul Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262 din 2 noiembrie 2006, prin care zona în care era situat imobilul reclamantului a fost declarată de utilitate publică, situaţie cunoscută de către toţi locuitorii din acea zonă. Prin urmare, reclamantul şi-a asumat riscul, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x din 10 aprilie 2007, ca imobilul său să facă, în perioada următoare, obiectul procedurii exproprierii, notificarea transmisă de către expropriator în anul 2008 nefiind o măsură intempestivă, ci o consecinţă a lucrării demarate în urmă cu doi ani.

În plus, la dosar, nu a fost depusă nicio dovadă prin care reclamantul să fi probat propriile susţineri privind "starea de nelocuit" a apartamentului, nefiind dovedite nici lucrările de reamenajare.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ reglementează faptul că "termenul prescripţiei este de 3 ani".

Reclamantul nu a invocat şi nu a dovedit faptul că ar fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, motiv pentru care consideră recurentul a considerat că a intervenit prescripţia dreptului furnizorului privind recuperarea diferenţei de preţ. Plata efectuată în anul 2019, în cursul rejudecării apelului are caracterul unei plăţi voluntare, pentru care societatea C. S.R.L nu mai putea demara nicio procedură judiciară prin care să oblige reclamantul sa îi achite suma de 175.680,16 RON.

Întrucât reclamantul nu mai putea fi obligat sub nicio formă la plata acestei sume, acesta nu a suferit niciun prejudiciu, de nicio natură, privind neachitarea diferenţei de preţ, soluţia instanţei de apel privind încadrarea acesteia în cuantumul prejudiciului produs prin expropriere fiind excesivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".

Acest principiu este preluat din regulile de drept comun privind prejudiciul şi, de asemenea, nu se poate susţine faptul că simpla existenţă a prejudiciului naşte automat dreptul la despăgubiri, fără a cerceta condiţiile în care a apărut respectivul prejudiciu, obligaţie încălcată de către instanţa de apel.

Pentru ca prejudiciul invocat de către reclamant, constând în preţul total al Contractului nr. x din 10 aprilie 2007, să fie susceptibil de reparare, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, se impunea ca acesta să fie cert.

Prejudiciul constând în diferenţa de preţ neachitată, ce derivă din contractul nr. x din 10 aprilie 2007, nu poate fi considerat cert, ci este un prejudiciu eventual, întrucât, la data soluţionării apelurilor formulate în prezenta cauză, reclamantul nu putea fi obligat, de către cocontractant, să achite diferenţa de preţ, ca efect al intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin plata voluntară efectuată după 12 ani de la data la care Contractul nr. x din 10 aprilie 2007 trebuia finalizat şi preţul achitat, reclamantul a contribuit în totalitate la producerea acestui prejudiciu.

S-a mai susţinut că trebuia analizată conduita reclamantului prin prisma legăturilor de interese existente între reclamant şi societatea furnizoare, respectiv a faptului că reclamantul este administrator şi asociat al societăţii E. SRL, împreună cu F., acesta din urmă fiind asociat şi administrator al societăţii C. SRL (fostă D. SRL), având sediul la aceeaşi adresă cu E. SRL, astfel încât nu ar putea fi primită opinia instanţei de apel care înlătură susţinerile potrivit cărora înscrisurile depuse au fost întocmite pro causa, întrucât ar fi vorba despre o societate care nu are legătură cu prezenta cauză.

Nu se poate susţine că, dacă a fost depusă la dosarul cauzei o adresă din partea asociatului reclamantului, (fiind singura dovadă pe baza căreia instanţa de apel a apreciat că înţelegerea contractuală ar fi fost valabil încheiată, că nu ar fi încetat până la acest moment şi care atestă stadiul realizării lucrărilor), nu trebuie analizată şi legătura de interese dintre aceste persoane, pentru a verifica dacă situaţia expusă poate fi verificată şi prin prisma altor probe.

Instanţa de apel nu a observat că singura probă pentru stabilirea întinderii prejudiciului au fost aceste înscrisuri întocmite pro causa, nefiind susţinute de niciun alt mijloc de probă.

Proprietarul expropriat are dreptul la despăgubiri, cuprinzând atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât şi prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii, numai dacă prejudiciul nu are drept cauză însăşi fapta proprietarului, care, deşi pe deplin conştient de faptul că, pentru diferenţa de preţ rezultată din contractul nr. x/2007, nu putea fi obligat la plata preţului contractului şi, astfel, nu putea încerca niciun prejudiciu, totuşi, a efectuat plata respectivă, cu ocazia rejudecării apelului.

Dacă reclamantul ar fi acţionat cu bună-credinţă, prejudiciul constând în diferenţa de preţ nu s-ar fi produs şi nu se putea produce.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă, pentru a corespunde protecţiei instituită de prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reparaţia trebuie să fie rezonabilă şi să ţină seama de prejudiciul real cauzat. Or, în prezenta cauză, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită această cerinţă a realităţii prejudiciului provocat reclamantului expropriat.

Prejudiciul constând în diferenţa de preţ nu are o bază reală, ci reprezintă doar o mărire ilicită a patrimoniului reclamantului, pe seama statului, şi, având în vedere caracterul pur speculativ al acestui prejudiciu, acesta nu poate intra în sfera de reglementare şi de protecţie a art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel, nu se pot formula cereri noi, iar din cererea de chemare în judecată, se poate observa faptul că reclamantul a solicitat, cu titlu de prejudiciu, doar avansul achitat în temeiul Contractului nr. x/2007, considerând că "această sumă reprezintă un prejudiciu efectiv".

Diferenţa de preţ nu intră nici în sfera de reglementare a alin. (2) al art. 294 C. proc. civ., nefiind vorba despre dobânzi, rate, venituri ajunse la termen, nici despre despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.

Prin urmare, a considerat recurentul că instanţa de apel, rejudecând apelurile formulate în prezenta cauză, a acordat în mod greşit, în favoarea reclamantului, suma de 242.680,16 RON, reprezentând prejudiciul produs prin expropriere.

Intimatul nu a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la recursul astfel susţinut.

Analizând recursul exercitat în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a se constata că hotărârea recurată a fost pronunţată într-un al doilea ciclu procesual, respectiv în rejudecarea căii de atac a apelului, ca urmare a soluţiei de casare dispusă prin Decizia civilă nr. 952 din 22 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă.

În acest context procedural, instanţa de rejudecare era ţinută de limitele casării şi de dezlegările date de instanţa de casare, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. ultim din C. proc. civ. care prevăd că:

"(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Relativ la limitele rejudecării apelului, trebuie reţinut că ceea ce avea instanţa de apel de lămurit, în speţă, era exclusiv chestiunea întinderii prejudiciului care a fost cauzat reclamantului prin măsura exproprierii - prejudiciu care reprezintă una dintre componentele despăgubirii ce se cuvine acestuia în temeiul prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 - evaluarea lui trebuind a fi făcută subsecvent stabilirii de către instanţa de recurs: a existenţei prejudiciului generat de expropriere (prin raportare la cheltuielile contractate şi realizate pentru lucrările de amenajare a imobilului expropriat), a producerii acestuia şi a legăturii de cauzalitate între dauna pretinsă şi măsura exproprierii.

Astfel, se impune a se observa că aspectele privind existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului-intimat de măsura exproprierii erau dezlegate de instanţa de casare, aşa încât ele se impuneau cu forţa obligativităţii în etapa de rejudecare a apelului, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, se constată că sunt formulate cu neobservarea exigenţelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. susţinerile critice prin care recurentul afirmă, în prezentul recurs, inexistenţa prejudiciului pretins de reclamantul-intimat, dedusă de recurent din conduita părţilor contractante în ce priveşte modul de executare a contractului nr. x din 10 aprilie 2007, şi lipsa legăturii de cauzalitate între oricare dintre cheltuielile invocate de intimat cu acest titlu şi despăgubirile care i se cuvin pentru exproprierea imobilului său.

Altfel spus, instanţa de apel a reţinut existenţa certă a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi exproprierea imobilului reclamantului-intimat, ca o consecinţă a statuărilor ce se regăsesc în decizia de casare, constatările instanţei în acest sens fiind făcute în temeiul dispoziţiei procedurale menţionate, iar nu în urma unei analize proprii a respectivelor aspecte.

Or, o atare situaţie conduce la concluzia că nu există temei spre a se constata nelegalitatea judecăţii realizate de instanţa de rejudecare a apelului în ce priveşte includerea - în structura despăgubirilor - şi a contravalorii prejudiciului reprezentat de cheltuieli făcute pentru lucrări de amenajare contractate şi parţial executate în privinţa imobilului asupra căruia a intervenit exproprierea.

O altă critică formulată de recurent cu neobservarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ. este aceea prin care se susţine că "nu a fost depusă nicio dovadă prin care reclamantul să fi probat propriile susţineri privind starea de nelocuit a apartamentului, nefiind dovedite, de altfel, nici lucrările de amenajare". Susţinerea astfel formulată se referă în mod evident la un aspect care nu a făcut obiect al trimiterii spre rejudecare, el fiind tranşat irevocabil - în precedentul ciclu procesual - de instanţa de recurs, care a reţinut că reclamantului i se cuvin despăgubirile în cuantum de 4.500, pentru lipsa de folosinţă a apartamentului (determinată de imposibilitatea folosirii apartamentului în litigiu ca locuinţă).

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului derivat din contractul nr. x din 10 aprilie 2007, încheiat între reclamantul intimat, pe de o parte, şi SC C. SRL, pe de altă parte - contract al cărui obiect l-a constituit efectuarea de lucrări de reabilitare şi amenajare a imobilului expropriat -, se constată că instanţa de casare a stabilit necesitatea determinării cuantumului pretenţiei formulate în aceste coordonate pe baza probelor administrate de părţi.

Însă, în demersul de a realiza o astfel de determinare valorică, era necesar ca instanţa de rejudecare să aibă în vedere şi limitele în care a fost descris respectivul prejudiciu prin cererea de chemare în judecată, pentru că descrierea făcută de reclamant constituia reperul în funcţie de care se putea asigura corecta aplicare a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, în mod imperativ, că:

"În apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Din verificarea cererii introductive care fixează limitele obiective ale judecăţii, se poate constata că reclamantul A. a contestat despăgubirile stabilite de expropriator - pârâtul din proces - susţinând că: evaluarea imobilului a fost greşit realizată, suma de 69.313 RON, propusă, fiind inferioară valorii reale a bunului respectiv; imobilul expropriat făcea obiectul unui contract de reabilitare şi amenajare în valoare de aproximativ 60.000 euro; a achitat un avans de 30.000 euro din valoarea respectivului contract, sumă care reprezintă "un prejudiciu efectiv" a sistat lucrările menţionate de reabilitare şi amenajare, la data la care a aflat de expropriere; că, deşi lucrările făcute nu se concretizează într-un plus de valoare a imobilului, pentru că nu erau terminate, ele trebuie, totuşi, acoperite cu titlu de prejudicii, precizându-se că "le-a achitat din surse proprii".

La judecata în primă instanţă a pricinii, instanţa a reţinut că investiţiile efectiv realizate de reclamant pentru amenajarea imobilului expropriat au constituit doar o parte din cele contractate de acesta, iar în privinţa contravalorii lor, s-a apreciat că este inclusă în cea rezultată din evaluarea făcută de comisia de experţi asupra imobilului expropriat.

Constatările în acest sens, făcute de prima instanţă, au fost criticate în apel de către reclamantul apelant numai prin prisma modului de evaluare, susţinându-se că valoarea investiţiei ar fi trebuit adăugată la valoarea imobilului pe care au dedus-o experţii în urma comparaţiei cu preţul unor imobile similare, şi nu considerată ca o componentă a valorii bunului asupra căruia lucrările au fost realizate. În acest context, apelantul reclamant atribuia investiţiei realizate pentru amenajări o valoare 24.244 euro, şi nu valoarea integrală ce a fost stabilită prin Contractul nr. x/2007.

Or, aceste susţineri ale reclamantului apelant, din cererea de chemare în judecată şi din motivele de apel, reliefează cu evidenţă solicitarea sa de a fi incluse în despăgubirile cauzate de expropriere numai sumele pe care le cheltuise - în temeiul contractului de vânzare cumpărare şi prestări servicii - până la data exproprierii, deci, implicit, învestirea instanţelor de fond şi de apel de a se pronunţa, conform exigenţelor art. 129 alin. ultim şi art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., numai cu privire la aceste sume, spre a determina prejudiciul derivat din existenţa şi executarea parţială a menţionatului contract.

Altfel spus, în etapa rejudecării apelului, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere pretenţia reclamantului-apelat de a fi despăgubit de expropriator pentru cheltuielile pe care le realizase în privinţa lucrărilor de amenajare, neexistând vreo solicitare de acordare a unor sume pe care le-ar fi datorat (ulterior exproprierii) prestatorului de servicii din Contractul nr. x/2007.

Ţinând seama de coordonatele menţionate ale litigiului şi de limitele în care instanţa de apel era ţinută să rejudece calea de atac, în urma deciziei de casare din precedentul ciclu procesual, Înalta Curte constată că este contrară exigenţelor art. 129 alin. ultim şi art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. măsura includerii, în despăgubirile pentru exproprierea survenită la data de 11 octombrie 2010, şi a sumei de 175.680,16 RON, pe care reclamantul a achitat-o (în timpul rejudecării cauzei în apel, respectiv la data de 23 ianuarie 2019) cocontractantului său din convenţia nr. 191/2007.

Având în vedere considerentele expuse, se constată caracterul fondat al criticii prin care recurentul susţine că, prin decizia recurată, au fost greşit aplicate prevederile art. 294 raportat la art. 129 alin. ultim din C. proc. civ., situaţie care atrage incidenţa motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În raport de reţinerea viciului procedural constând în absenţa unei învestiri a instanţei de a evalua necesitatea includerii în cuantumul despăgubirilor pentru expropriere şi a contravalorii unor bunuri şi servicii/lucrări de amenajare ce nu au fost solicitate decât în etapa rejudecării apelului, urmează a se costata că a devenit de prisos a se analiza criticile recurentului referitoare la prescripţia ce ar fi intervenit cu privire la plata de către reclamantul intimat a respectivelor sume şi cele privind lipsa certitudinii prejudiciului reprezentat de aceleaşi sume.

Pentru argumentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor legale menţionate, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admiterea recursului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 137 A din 6 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, va fi modificată în parte decizia recurată, în sensul că va fi înlăturată obligaţia pârâtului de a plăti reclamantului şi suma de 175.680,16 RON, cu titlu de prejudiciu produs prin expropriere, derivat din încheierea Contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. x/2007, în final, pârâtul urmând a plăti, cu acest titlu, suma de 67.000 RON, care reprezentă avansul achitat în baza respectivului contract (în privinţa legalităţii modului de determinare a acestei din urmă sume nefiind formulate critici de către recurent).

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 137 A din 6 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Modifică în parte decizia civilă recurată, în sensul că obligă pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să achite reclamantului A. suma de 67.000 RON, în loc de 242.680,16 RON, reprezentând prejudiciul produs prin expropriere.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM