Eviction guarantee scope and mischaracterization of indirect action as direct ascending claim following absolute nullity of sales

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 25 august 2010, astfel cum a fost completată la 14 decembrie 2010, reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar, a chemat în judecată pe pârâţii B. şi SC C. SRL, prin lichidator judiciar, solicitând pe calea acţiunii oblice, în principal, obligarea Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere din România - B. ("CNSLR") să-i plătească suma de 20.326.560 RON (garanţie pentru evicţiune în limita a 74% din clădirea cumpărată), iar în subsidiar, obligarea CNSLR la plata sumei de 27.468.324 RON către pârâta C. SA (garanţie pentru evicţiune în limita a 100% din clădirea cumpărată), cu titlu de garanţie contra evicţiunii rezultată în urma vânzărilor din 19 iunie 1997 a imobilului din B-dul x nr. 25 colţ cu str. x A. Saligny (dintre CNSLR şi SC C. SRL, în procent de 100% din imobil) şi din 17 decembrie 1997 (dintre C. SRL şi SC A. SA, în procent de 74%), urmate de constatarea nulităţii absolute, la cererea unor terţi, a celor două vânzări intervenite (prin sentinţa civilă nr. 996/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 8328/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Civilă).

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 974, 1337, 1344 C. civ.

Pârâta SC C. SRL - chemată în judecată prin cererea completatoare, pentru ca, în calitate de debitoare, soluţia pronunţată în acţiunea oblică să-i fie opozabilă - a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanta A. SA şi pârâta CNSLR, prin care a solicitat, cu titlu de garanţie pentru evicţiune, obligarea pârâtei CNSLR să-i plătească suma de 27.468.324 RON, arătând, în esenţă, că aceasta este valoarea imobilului pe care l-a cumpărat de la pârâta CNSLR la data de 19 iunie 1997, şi de care ulterior a fost evinsă.

La data de 19 aprilie 2011, D. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat obligarea reclamantei A. SA la plata sumei de 27.468.324 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Bd. x, colţ cu str. x, obligarea reclamantei să-i predea intervenientei imobilul ocupat fără drept, obligarea pârâtei CNSRL la plata sumei de 20.326.560 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru acelaşi imobil.

Prin încheierea interlocutorie din 17 mai 2011, tribunalul a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală formulată de SC C. SRL şi a respins cererea de intervenţie principală formulată de D., constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru încuviinţarea în principiu a acesteia.

Prin Sentinţa civilă nr. 1813 din 26 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SA şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNSLR - B., şi, de asemenea, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 184 A din 3 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SA şi de pârâta SC C. SRL, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, sancţionându-se astfel omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie în interes propriu formulată de SC C. SRL

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2010*.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 723 din 1 aprilie 2013, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SA şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNSLR - B., a respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC C. SRL, reţinând, în esenţă, că atâta timp cât contractele de vânzare-cumpărare a imobilului în speţă au fost anulate prin hotărâre judecătorească şi cum actul juridic nul nu produce niciun efect, între părţi nu există nicio obligaţie de garanţie izvorând din cele două contracte.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 16A din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, care a validat raţionamentul primei instanţe în sensul că răspunderea pentru evicţiune nu poate fi antrenată atunci când actul ce a stat la baza dobândirii dreptului de proprietate a fost constatat nul.

Prin Decizia civilă nr. 3482 din 7 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA (fostă E. SA) împotriva acestei decizii, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, arătând, în esenţă, că în puterea art. 1337 C. civ. se naşte în sarcina vânzătorului o obligaţie legală de garanţie contra evicţiunii, astfel că, chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancţionată cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie în această ipoteză nu izvorăşte din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi - delict, care a transmis un bun ce nu-i aparţine.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 25 februarie 2015, sub nr. x/2010.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1064A din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii principale şi al obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri aferente obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, respingând în rest cererea ca neîntemeiată. A fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu a SC C. SRL şi a fost menţinut restului dispoziţiilor sentinţei, cu obligarea apelantei la plata către intimata-pârâtă a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în temeiul art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar F., şi intervenienta SC C. SRL, prin lichidator judiciar G.

1.) Recursul declarat de A. SA a fost îndreptat atât împotriva Deciziei civile nr. 1064A din 22 octombrie 2018, cât şi a tuturor încheierilor de şedinţă anterioare, solicitându-se modificarea în parte a acestora, cu consecinţa, în principal, a admiterii în tot a acţiunii oblice formulate de A. SA şi obligării intimatei - pârâte B. la plata către C. SRL (în faliment) a sumei de 27.468.324 RON (în baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de H. SRL) sau a sumei de 15.507.151 RON (în baza raportului de expertiză efectuat în apel de expertul tehnic judiciar I.); în subsidiar, admiterea cererii de intervenţie principală formulată de C. SRL şi obligarea B. la plata sumei de 27.468.324 RON sau a sumei de 15.507.151 RON, ipoteză în care acţiunea (principală) oblică fie rămâne fără obiect, fie va fi calificată şi admisă ca cerere de intervenţie accesorie (în interesul debitorului C. SRL).

De asemenea, cu titlu subsidiar, s-a solicitat obligarea CNSLR la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 20.326.560 RON reprezentând răspunderea pentru evicţiune în limita a 74% din clădire - partea deţinută de A. SA

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea este contradictorie - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs prin care s-a susţinut existenţa unor contradicţii între hotărâri, respectiv, între încheierea din 1 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti (în rejudecare) prin care s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică având ca obiect stabilirea valorii de circulaţie a imobilului la data de evicţiunii (fiind impuse de instanţă, din oficiu, două momente, 27 iunie 2007 şi 2 octombrie 2008), în urma aprecierii acestei probe ca fiind relevantă şi concludentă, şi Decizia civilă nr. 1064A/22 octombrie 2018, prin care, cu toate că a reţinut că operează răspundea pentru evicţiune, aceeaşi instanţă a infirmat ambele momente de evaluare şi implicit propriile dispoziţii, considerând că evicţiunea poate opera doar "în limitele preţului efectiv încasat."

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră contradictorie reţinerea instanţei de apel din considerente, în sensul că soluţiile date de prima instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei CNSLR B. nu au fost criticate, intrând în puterea lucrului judecat, faţă de soluţia proprie adoptată în apel, de admitere a acestuia, schimbării în parte a sentinţei de primă instanţă şi obligării CNSLR B. la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri aferente obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.

Recurenta-reclamantă apreciază contradictorie soluţia instanţei de apel care, cu toate că reţine greşit incidenţa unei autorităţi de lucru judecat - în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale atât a reclamantei A. SA cât şi a CNSLR B., admite totuşi în parte acţiunea.

Arată că soluţia este greşită şi raportat la hotărârea şi considerentele Deciziei civile nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 pronunţate de Î.C.C.J., care a admis recursul formulat de A. SA şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare " în raport de caracterul devolutiv al căii de atac şi de motivele invocate prin cererea de apel."

- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut ca fiind nelegale atât încheierea din 02.05.2018, cât şi măsurile dispuse de instanţa de apel prin care a fost încuviinţată intimatei B. - în apelul formulat reclamanta A. - cererea de suplimentare a probatoriului, fără ca aceste probe şi apărări să fi fost invocate vreodată prin întâmpinarea respectivei părţi, fără ca aceasta să fi formulat/promovat o cale de atac după discutarea tuturor probelor (conform încheierii din 1 aprilie 2015) şi fără ca necesitatea de administrare a probelor să rezulte din dezbateri.

În raport de conţinutul art. 292 C. proc. civ., apare ca nelegal şi vădit abuziv ca, la aproximativ 8 de ani la sesizarea instanţei, B. să solicite probe la momentul la care dezbaterile puteau fi declarate închise şi soluţionată cauza în apel (probe nesolicitate până la acel moment).

Măsura instanţei de apel care a încuviinţat aceste probe, după 16 termene de judecată anterioare celui din 25 aprilie 2018 - nefiind nimic nou în dezbateri care să impună administrarea ei - constituie, deopotrivă, şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, măsura instanţei de apel constituie (şi) o încălcare a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., care reglementează principiul neagravării situaţiei apelantei în propria cale de atac.

- Invocarea propriei turpitudini - nemo auditur propriam turpitudiniem alegans.

Caracterul nelegal al încheierilor din 25 aprilie 2018 şi din 2 mai 2018, ca şi a probelor încuviinţate intimatei B., este demonstrată şi de încălcarea de către instanţa de apel a principiului "nemo auditur propriam turpitudiniem alegans."

Astfel, instanţa de apel a permis, la 8 ani de la demararea litigiului, în cadrul unei acţiuni oblice, prin care se urmăreşte obligarea ei să răspundă pentru evicţiune, ca B. să probeze că, în realitate, a transferat proprietatea asupra unui activ important, fără să încaseze preţul. B. a avut această "revelaţie" la aproximativ 21 de ani la încheierea actului de vânzare - cumpărare, şi după ce actul a fost declarat nul (în 2006), cu motivaţia că B. nu putea dispune legal de acel bun.

Dacă B. a acceptat acest transfer de proprietate fără să încaseze preţul şi nu a acţionat în niciun fel să încaseze preţul de la C. SRL (societate în care B. a fost şi este acţionar unic), este exact culpa B. şi nu şi-o poate invoca ca apărare. Este de neconceput ca B. să susţină că nu ar răspunde pentru evicţiune întrucât nu a încasat preţul integral de la o societate asupra căreia avea controlul total în calitate asociat unic - C. SRL

B. se comportă ca şi cum C. SRL nu ar fi fost o societate aflată cu totul sub controlul său, ci o societate cu totul străină. Dacă nu ar fi încasat preţul (ceea ce nu este real), B. avea la dispoziţie, în termenul de prescripţie, acţiunea în rezoluţiune. CNSRL putea promova, dacă se considera îndrituită, o cerere reconvenţională împotriva C. SRL, care este parte în proces - potrivit art. 119 C. proc. civ.

Totodată, dacă B. nu a încasat preţul şi nu a formulat în termen acţiunea în rezoluţiune pe acest motiv, acesta s-a prescris, iar formularea unei cereri reconvenţionale ar fi tardivă.

Între timp, oricum contractul a fost declarat nul, însă nu poate fi primită invocarea propriei turpitudini pentru a nu răspunde civil.

Consideră recurenta-reclamantă că măsurile şi dispoziţiile instanţei de apel, care a valorificat (cu mult peste termenul legal) argumentele prezentate de B., constituie o încălcare a principiului sus-enunţat cât şi a dispoziţiilor art. 119 C. proc. civ.

- Încuviinţarea unor probe neconcludente peste termen - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar motivării instanţei de apel, proba propusă de B. nu era nici măcar utilă şi/sau nici concludentă pentru soluţionarea cauzei. Astfel, obiectul prezentului dosar îl reprezintă atragerea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului iniţial (B. faţă de debitorul reclamantei, care este C. SRL, societate intrată între timp în faliment, atragere a răspunderii care a fost solicitată de A. SA pe calea acţiunii oblice.

Este indubitabil că A. SA este creditor al C. SRL situaţie care rezultă dintr-un tabel de creanţe publicat în BPI (depus la dosarul cauzei), şi necontestat de nimeni. Aşadar, răspunderea pentru evicţiune a C. SRL faţă de A. SA a fost deja tranşată, acceptată, şi nu face obiectul prezentei cauze, astfel că inclusiv dovada plăţii de la A. SA la C. SRL nu serveşte cu nimic litigiului.

Pe de altă parte, răspunderea pentru evicţiune a B. faţă de C. SRL nu are nicio legătură cu plata preţului.

De aceea, soluţia instanţei de fond dispuse prin încheierile din 25 aprilie 2018, respectiv 2 mai 2018 contravine dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încuviinţarea şi administrarea probelor, cât şi dreptului Ia apărare.

Încălcarea drepturilor, atât ale A. SA, cât şi ale intervenientei C. SRL, este fără tăgadă în condiţiile în care această nouă apărare a fost invocată la 21 de ani de la încheierea contractului, respectiv la 8 ani de la demararea litigiului când, cea mai mare parte a înscrisurilor aparţinând celor două societăţi în insolvenţă, au dispărut şi/sau au fost imposibil a mai fi administrate, şi fără ca actualii reprezentanţi desemnaţi de judecătorul sindic să mai poată anticipa o asemenea apărare.

- Aplicarea greşită a legii (art. 1344 C. civ.) - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin acest motiv de recurs s-a susţinut că, deşi a reţinut în cauză incidenţa răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului faţă de cumpărător, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit aceste norme, limitând această răspundere doar la suma de 50.000 RON.

Contrar motivării instanţei, indiferent de reaua-credinţă a vânzătorului sau a cumpărătorului, norma legală (art. 1344 C. civ.) privind evicţiunea se aplică conform înţelesului său, care nu lasă loc de interpretare, întrucât aceasta este finalitatea ei: vânzătorul care a vândut ceva ce nu îi aparţinea răspunde faţă de cumpărător din orice cauză.

Vânzătorul (B. este răspunzător pentru evicţiune fată de C. SRL întrucât a înstrăinat ceva care nu îi aparţinea, iar reaua-credinţă îi aparţine lui în primul rând. Nu se poate reţine în culpa cumpărătorului că a cumpărat ceva ce vânzătorul nu deţinea, întrucât în acest caz răspunderea pentru tulburarea de drept nu ar mai opera niciodată.

Este fără dubiu că ipoteza este cea reglementată de art. 1344 C. civ., în care reclamanta a solicitat inclusiv excedentele valorii în timpul evicţiunii, motiv pentru a şi fost încuviinţată expertiză tehnică de specialitate.

Izvorul evicţiunii este legal şi se aplică (inclusiv) conform reţinerilor instanţei de apel, neexistând nicio clauză exoneratoare de răspundere motiv pentru care, în măsura în care art. 1344 C. civ. fi fost aplicat corect, B. trebuia obligată, în principal, la plata sumei de 27.468.324 RON (reţinută în baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de H. SRL), iar în subsidiar la plata sumei de 15.507.151 RON (sumă reţinută în baza raportului de expertiză efectuat de expertul tehnic I.).

Totodată consideră că instanţa nu este învestită să cenzureze calitatea de creditor a A. SA faţă de C. SRL (pentru cea de-a doua răspundere pentru evicţiune), aceasta putând fi cenzurată doar în dosarul de faliment al C. SRL prin contestarea tabelului de creanţe al C. SRL. Ca atare, este total irelevant cât a plătit A. SA la C. SRL, întrucât creanţa sa a fost deja recunoscută şi necontestată, relevantă fiind doar răspunderea pentru evicţiunea a CNSRLR faţă de C. SRL

- Aplicarea greşită a legii (art. 274 C. proc. civ.) - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la soluţia Deciziei civile nr. 1064A din 22 octombrie 2018 prin care instanţa de apel a dispus obligarea A. SA la plata către B. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Susţine că, şi din acest punct de vedere, hotărârea este contradictorie şi dată cu aplicarea greşită a legii deoarece fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii". Chiar dacă apelul său a fost admis doar în parte, culpa procesuală aparţine B. care, mai întâi a refuzat plata sumei (nu a achitat nici măcar cei 50.000 RON) chiar dacă a fost pusă în întârziere anterior acţionării în judecată, iar ulterior a pierdut litigiul în apel.

Nu în ultimul rând, factura fiscală depusă de reprezentanţii intimatei nu conţine nicio menţiune cât priveşte numărul acestui Dosar (x/3/2010), iar delegaţia avocaţială depusă conţine un număr diferit de contract faţă de cel indicat în cuprinsul facturii.

Raportat la cele arătate susţine că soluţia instanţei de apel care, deşi i-a admis apelul, a obligat-o (tot) pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. 1 C. proc. civ.

În temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

2.) Prin recursul declarat de intervenienta principală SC C. SRL a fost criticată pentru nelegalitate decizia instanţei de apel în considerarea următoarelor motive:

- Instanţa de apel nu motivează soluţia respingerii cererii de intervenţie principale formulată de societate, cu toate că a dispus respingerea acesteia, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii

În contextul speţei, poziţia juridică de cumpărător evins a C. şi A. este aceeaşi. Cu toate acestea, instanţa de fond a admis în parte cererea A. şi a respins ca neîntemeiată cererea C.

Nu există nicio justificare în drept a soluţiei respingerii ca neîntemeiată a cererii de intervenţie formulată de C., în condiţiile în care este admisă cererea principală formulată de A.

Instanţa de fond invocă art. 1325 C. civ., în interpretarea căruia bunul se transmite împreună cu toate accesoriile sale, de la primul vânzător la ultimul cumpărător. Instanţa reţine că "subdobânditorul primeşte, odată cu proprietatea bunului, toate drepturile derivate şi strâns conexate cu acesta, drepturi care fac parte integrantă din obiectul contractului de vânzare - cum este garanţia pentru evicţiune, inclusiv cea pe care vânzătorul o are faţă de propriul autor".

Din eroare, instanţa de fond nu duce raţionamentul de mai sus până la capăt şi nu îl aplică la toate împrejurările speţei.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 9 iunie 1997, CNSLR-B. vinde C. 100% din imobilul situat în Bd Elisabeta nr. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17 decembrie 1997, C. vinde A. doar 74% din acest imobil, rămânând proprietarul unui procent de 26%.

Or, dacă vânzătorul transferă către cumpărător toate drepturile derivate şi strâns conexate cu proprietatea bunului - obiect al contractului, rezultă că C. a transmis către A. garanţia pentru evicţiune pentru 74% din imobil, pentru restul de 26% CNSLR-B. urmând să răspundă pentru evicţiune fată de C.

Soluţia instanţei de fond presupune că, prin vânzarea unei părţi a imobilului către A., C. transferă garanţia împotriva evicţiunii pentru întregul imobil, situaţie care nu poate fi primită şi care contravine chiar prevederilor art. 1325 C. civ. invocat de instanţă.

Indiferent de modalitatea în care instanţa cuantifică suma pe care intimata-pârâtă CNSLR-B. urmează să o achite în temeiul garanţiei pentru evicţiune, această sumă trebuie achitată către C. (având în vedere şi efectele acţiunii oblice) sau în proporţie de 26% către C. şi de 74% către A. (conform procentului din imobil ce a revenit fiecărei părţi, anterior anulării contractelor de vânzare-cumpărare).

Mai mult, având în vedere că garanţia pentru evicţiune acordată de către C. cumpărătorului evins A. este un subiect soluţionat prin înscrierea A. în calitate de creditor la masa credală a C., esenţa prezentului litigiu o constituie garanţia pentru evicţiune ce revine CNSLR-B. faţă de cumpărătorul C., pentru întregul imobil.

- Instanţa de apel nu a aplicat în mod corect legea, respectiv dispoziţiile art. 1344 C. civ., pentru cuantificarea prejudiciului suferit de C., fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, deşi instanţa avea toate datele la dosar - raportul de expertiză tehnică judiciară (administrarea probei fiind dispusă din oficiu de instanţă) întocmit de expertul evaluator I., prin care au fost estimate 2 valori: valoarea imobilului la data anulării contractelor în fond - 27 iunie 2007 - 15.507.151 RON şi valoarea imobilului la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, 2 octombrie 2008 - 17.248.496 RON - şi era obligată să acorde cumpărătorilor/cumpărătorului C. cel puţin diferenţa în plus a valorii bunului dintre momentul vânzării şi momentul evicţiunii, aceasta foloseşte criterii eronate de cuantificare a întinderii garantei pentru evicţiune.

Singura parte din dosar care a fost de rea-credinţă, constatată prin toate hotărârile de anulare a contractelor în care aceasta a fost implicată, este CNSLR-B.. Atitudinea ilicită a CNSLR-B. a condus la fraudarea drepturilor creditorilor, cu suma de 13.442.643 RON, datorii angajate prin intermediul C., societate creată pentru desfăşurarea de operaţiuni comerciale de către CNSLR-B.

În contractele având ca obiect imobilul situat în Bd Elisabeta nr. 25, CNSLR-B. a încasat direct de la C. suma reţinută de instanţă (deşi în realitate sunt şi alte sume şi prestaţii) de 500.000.000 ROL şi a încasat de la A., prin intermediul C. suma de 7.627.000.000 ROL.

Este profund injust ca instanţa de fond să limiteze răspunderea pentru evicţiune a CNSLR-B. la doar 50.000 RON, în condiţiile în care CNSLR-B. a încasat cel puţin 500.000.000 ROL de la C. şi 7.627.000.000 ROL de la A. prin intermediul C. şi, prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul se reîntoarce în proprietatea/administrarea aceleiaşi CNSLR-B.

Instanţa de fond a apreciat greşit că întinderea garanţiei pentru evicţiune echivalează cu sumele încasate de vânzător. Instanţa trebuia să aibă în vedere şi calitatea CNSLR-B. de asociat unic al C.. Or în calitate de asociat unic, CNSLR-B. este beneficiarul real al tuturor sumelor încasate de C.

Instanţa de fond nu a avut în vedere atitudinea pasivă a CNSLR-B. vânzător care o perioadă de 10 ani, între 9 iunie 1997 (data vânzării către C.) şi 27 iunie 2007 (anularea contractului în primă instanţă) nu a efectuat niciun act exterior prin care să reclame neîncasarea preţului să solicite plata acestuia.

În calitate de asociat unic al C., CNSLR-B. avea posibilitatea să adopte în orice moment o hotărâre AGA prin care să dispună orice plată efectuată de C., inclusiv plata preţului imobilului din Bd. x.

În concluzie, dacă instanţa de fond a admis cererea principală şi a dispus ca vânzătorul CNSLR-B. să răspundă pentru evicţiune, întinderea obligaţiei trebuia să fie stabilită avându-se în vedere: 1) preţul convenit de părţi în contractul de vânzare-cumpărare; 2) diferenţa de valoare a imobilului de la data vânzării la data rămânerii definitive a hotărârii care face aplicabilă răspunderea pentru evicţiune.

Chiar şi în ipoteza cuantificării garanţiei pentru evicţiune în funcţie de sumele plătite, instanţa de fond apreciază eronat întinderea garanţiei pentru evicţiune doar în funcţie de sumele pe care părţile CNSLR-B. şi C. le-au declarat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare că le-au primit/plătit, considerând că nu are relevanţă suma achitată de către A. către C.

Prin înscrisul depus la dosar la 20 mai 2019, recurenta-reclamantă A. SA a arătat că achiesează în totalitate la recursul declarat de intervenient.

La data de 21 mai 2019, intimata-pârâtă CNSLR-B. a depus la dosar întâmpinări la recursurile declarate de reclamantă şi intervenientul principal, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului fondat al acestora în limitele şi potrivit celor ce urmează:

1.) Analiza recursului reclamantei A. SA

Sunt nefondate criticile prin care recurenta-reclamantă acuză pronunţarea unei hotărâri contradictorii de către instanţa de apel, dată fiind contradicţia care există, în opinia acesteia, între încheierea din 1 aprilie 2015, prin care s-a încuviinţat administrarea probei cu expertiza tehnică pentru determinarea valorii de circulaţie a imobilului la data evicţiunii (27 iunie 2007 sau 2 octombrie 2008), şi decizia pronunţată, prin care s-a apreciat că intimata-pârâtă CNSLR B. datorează o garanţie pentru evicţiune în limita preţului efectiv încasat, de 50.000 RON.

Încheierea prin care instanţa de judecată încuviinţează părţilor administrarea de probe este una preparatorie şi nu interlocutorie, astfel că nu leagă instanţa. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că instanţa poate să revină, motivat, asupra probelor încuviinţate, iar pe de altă parte că, fiind ţinută de principiul aflării adevărului, instanţa poate dispune ca părţile să completeze probele, atunci când cele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea procesului, ori să pună în discuţie necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Întrucât judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unor hotărâri temeinice şi legale (art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), în activitatea de valorificare a probelor, aceştia păstrează libertatea ca, funcţie şi de apărările formulate de celelalte părţi litigante, să-şi fundamenteze hotărârea pe toate ori numai pe o parte din probele administrate, cu înlăturarea justificată a celorlalte.

În sfârşit, încuviinţarea şi administrarea probelor propuse de o parte în proces este departe de a semnifica încuviinţarea pretenţiilor sau apărărilor acesteia, după cum nu constituie întotdeauna o garanţie şi a valorificării acestora în respectivul litigiu.

Prin urmare, faptul că la 1 aprilie 2015, instanţa de apel a încuviinţat apelantei-reclamante administrarea probei cu expertiza tehnică evaluatorie pentru determinarea valorii de circulaţie a imobilului (chiar la cele două momente propuse din iniţiativa instanţei) nu avea să însemne că urma să încuviinţeze pretenţiile SC A. SA în acest conţinut, astfel că nu este nimic contradictoriu în faptul că, la finalul procesului şi consecinţă a valorificării şi altor probatorii din dosar, instanţa de apel a apreciat motivat că întinderea obligaţiei de garanţie de care este ţinută intimata-pârâtă are un alt conţinut decât al valorii de circulaţie a imobilului, respectiv cel al preţului efectiv plătit de intervenienta C. SRL pentru cumpărarea imobilului.

Măsura în care soluţia adoptată de instanţa de apel este şi cea legală, constituie o chestiune distinctă, ce va face obiectul verificării în celelalte motive ale recursului reclamantei.

De asemenea, nu este nimic contradictoriu între observaţia instanţei de apel - care a reţinut că soluţia primei instanţe asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNSLR B. (ambele respinse prin hotărârea tribunalului) nu au fost criticate prin cererea de apel, intrând astfel în puterea lucrului judecat - şi soluţia din hotărârea acesteia, prin care s-a dispus angajarea răspunderii civile a intimatei-pârâte CNSLR B. pentru garanţie datorată în caz de evicţiune.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, aceste dezlegări ale instanţei de apel sunt corecte în raport de conţinutul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât verificările instanţei de apel asupra situaţiei de fapt şi aplicării legii de către prima instanţă au loc "în limitele cererii de apel", adică exact ceea ce instanţa de apel a realizat prin judecata sa, observând ceea ce nu a fost contestat prin declaraţia de apel, elemente reflectate în dispozitiv prin menţiunea "Menţine restul dispoziţiilor sentinţei".

Aceste dezlegări sunt, deopotrivă, şi coerente întrucât soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sau a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNSLR B. din sentinţa tribunalului este perfect compatibilă cu aceea regăsită în decizia instanţei de apel, de admitere în parte a cererii şi obligării pârâtei (CNSLR B.) la plata către reclamantă a unei sume de bani, cu titlu de garanţie pentru evicţiune.

Faţă de susţinerile recurentei-reclamante din memoriul de recurs, subsumate acestui motiv, se mai impune observaţia că instanţa de apel a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, necriticată în apel, de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. SA şi a celei pasive a CNSLR B., iar nu în ce priveşte lipsa acestor calităţi, după cum trunchiat critică partea.

Soluţia astfel criticată nu este greşită nici prin raportare la dezlegările şi îndrumările din Decizia de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aşa cum o arată şi recurenta, respectiv "în raport de caracterul devolutiv al căii de atac şi de motivele invocate prin cererea de apel", caracter devolutiv care nu se poate întinde dincolo de ceea ce s-a criticat în apel (potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.), iar motivele de apel nu au vizat şi partea de soluţie a primei instanţe aflate în discuţie (faţă de rezolvarea dată excepţiilor, reclamanta - singura apelantă - nici nu avea interes să o atace).

- Criticile subsumate motivelor de recurs menţionate la punctele II şi IV ale memoriului de recurs au susţinut nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 25 aprilie 2018 şi din 2 mai 2018 prin care instanţa de apel a încuviinţat intimatei-pârâte CNSLR B. suplimentarea probei cu înscrisuri în legătură cu actul juridic al plăţii preţului din cele două contracte de vânzare-cumpărare a imobilului din Bucureşti, b-dul x nr. 25 colţ cu str. x încheiate între CNSLR B. şi SC C. SRL şi, ulterior, între SC C. SRL şi fosta J.

Deşi nelegalitatea încheierilor a fost susţinută atât pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9, cât şi pe cel al dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate criticile se circumscriu şi vor fi analizate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 304.pct. 5 C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte că se contestă măsuri procesuale ale instanţei de judecată - încuviinţarea administrării de probe suplimentare în apel - iar, pe de altă parte, că argumentele de nelegalitate se raportează la principii şi la norme care guvernează procesul civil, cum ar fi nesocotirea dispoziţiilor art. 167 şi 292 din C. proc. civ., încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), a principiului neagravării situaţiei apelantei în propria cale de atac (art. 296 teza a II-a din C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază criticile ca fiind nefondate, observând că suplimentarea probatoriului a fost încuviinţată intimatei-pârâte în circumstanţele prezentate de recurentă - adică la 8 ani de la începerea procesului, în justificarea unei apărări a pârâtei CNSLR B. care nu fusese invocată până atunci în proces prin actele procesuale ale acesteia (întâmpinări) şi după momentul procesual al încuviinţării de probe în rejudecarea apelului, consumat la 1 aprilie 2015 -, apreciindu-se de către curtea de apel că înscrisurile solicitate (dovezi de plată a preţului imobilului de către cumpărătorii din cele două contracte de vânzare-cumpărare) sunt în legătură cu soluţionarea cauzei, ceea ce, în mod evident nu poate fi contestat de plano.

Astfel justificată, măsura procesuală a instanţei de apel nu apare ca fiind nelegală nici în raport cu dispoziţiile art. 167, dar nici cu cele ale art. 292 C. proc. civ., având în vedere că aceasta se afla în etapa devoluării fondului în apel astfel cum, de altfel, îndrumase şi Decizia de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte mai are în vedere că, în sine, încuviinţarea administrării unor probe în afara cadrului dat de aceste dispoziţii legale, chiar sub rezerva demonstrării ulterioare a caracterului lor neutil, nu atrage în mod automat nelegalitatea hotărârii adoptate, în afara unor critici care să demonstreze şi nelegalitatea soluţiei întemeiată pe aceste probe (critici care au fost însă susţinute şi vor fi examinate cu ocazia analizei celorlalte motive de recurs invocate de parte).

Pe de altă parte, verificarea caracterului concludent şi util al probelor astfel încuviinţate, în raport cu obiectul de soluţionare a cauzei, nu poate avea loc în abstract şi independent de aspectele de fond ale raportului juridic litigios rezolvat prin hotărârea instanţei de apel.

Nu în ultimul rând, se reţine că măsura criticată nu a generat o afectare a principiului "non reformatio in pejus" (principiul procesual al neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac) invocat de recurenta-reclamantă, observându-se că la momentul procesual al încuviinţării suplimentării probatoriului la cererea intimatei-pârâte, apelantei-reclamante nu îi fusese încă recunoscut - prin judecăţile înfăptuite în etapele procesuale anterioare - nimic din pretenţiile deduse judecăţii prin cererea principală. Astfel fiind, partea adversă era liberă să propună orice probe în apărarea sa, iar instanţa să le încuviinţeze în îndeplinirea obligaţiilor sale legale, regăsite în dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.

2) Analiza comună a recursurilor. Motivele regăsite la punctele III şi V ale memoriului de recurs formulat de recurenta-reclamantă, ca şi cele susţinute de recurenta-intervenientă prin propriul memoriu de recurs au vizat, în substanţa lor, soluţia adoptată de instanţa de apel pe fondul raporturilor juridice litigioase, astfel că acestea vor fi analizate în comun, chiar dacă criticile invocate au susţinut, deopotrivă, încălcarea unor norme de drept material şi de drept procesual.

Aspecte de ordin procesual.

Aşa cum rezultă din considerentele şi dispozitivul deciziei pronunţate şi după cum o afirmă în mod expres, instanţa de apel a soluţionat o acţiune directă în angajarea răspunderii pârâtei CNSLR B. faţă de reclamantă pentru garanţie în caz de evicţiune, acţiune pe care o identifică a fi una în garanţie pe cale ascendentă şi al cărei temei consideră că e dat de dispoziţiile art. 1325 din C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a soluţionat o cu totul altă acţiune decât cea dedusă judecăţii prin cererea principală, astfel cum a fost ea completată şi modificată de reclamantă, cerere care, prin temeiul de drept indicat (art. 974 C. civ.) şi prin conţinut (justificare) constituie, indubitabil, o acţiune oblică prin care se solicită soluţionarea unui singur raport juridic conflictual, cel în angajarea răspunderii civile pentru garanţie în caz de evicţiune a CNSLR B. faţă de SC C. SRL.

Atât cererea de chemare în judecată, cât şi cea de modificare şi completare a acesteia (singura în care apare formulată şi solicitarea de obligare a CNSLR B. la plata despăgubirii direct către SC A. SA), care poartă în mod clar denumirea de acţiune oblică, au fost justificate de reclamantă nu printr-un drept propriu la acţiune, aşa cum eronat reţine instanţa de apel, ci prin calitatea sa de creditoare a C. SRL (dovedită prin înscrierea la masa credală a acesteia) şi prin pasivitatea şi falimentul acestei societăţi, de fiecare dată precizându-se că SC A. SA exercită drepturile şi acţiunile debitoarei sale, în puterea şi pe temeiul art. 974 C. civ.

Grefat pe acest prim raport juridic litigios al cererii principale, pârâta chemată în judecată SC C. SRL a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat, la rândul său, obligarea vânzătorului iniţial CNSLR B. la plata sumei de 27.468.324 RON cu titlu de garanţie pentru evicţiune.

Cererea de intervenţie în interes propriu a fost admisă în principiu prin încheierea interlocutorie a Tribunalului Bucureşti din 17 mai 2011, în primul ciclu procesual de soluţionare a cauzei.

Aşadar, în raport cu actele procesuale de învestire formulate în cauză, se constată că instanţelor de judecată li s-a dedus spre soluţionare unul şi acelaşi raport juridic - respectiv cel al regimului legal al garanţiei datorată pentru caz de evicţiune de către vânzătoarea CNSLR B., cumpărătoarei SC C. SRL - o dată pe calea acţiuni principale oblice, formulate de reclamantă, în calitatea sa de creditoare a debitoarei inactive SC C. SRL şi a doua oară pe cale acţiunii directe, în cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC C. SRL împotriva celui ce i-a vândut bunul.

Nu există niciun dubiu asupra cadrului procesual de învestire a instanţelor, rezultând din hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare că toate instanţele au judecat în cererea principală a reclamantei o acţiune oblică şi ca atare s-au raportat la aceasta în adoptarea soluţiilor lor, inclusiv atunci când au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pe cea pasivă a pârâtei. Neîndoielnic, aceleaşi raporturi juridice litigioase au fost deduse spre rejudecare instanţei de apel ca efect al casării dispuse prin Decizia de recurs nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma infirmării unui prim raţionament adoptat de instanţele de fond în sensul respingerii de plano a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune cât timp actul de dobândire a proprietăţii imobilului a fost constatat nul, raţionament greşit care a condus la o necercetare a fondului cauzei, potrivit deciziei de casare.

Dar, nu numai că instanţa de apel a soluţionat o acţiune ce nu i-a fost dedusă judecăţii prin cererea reclamantei (simpla solicitare subsidiară a obligării pârâtei la plata în favoarea ei a despăgubirii pentru evicţiune, neînsoţită de afirmarea unui drept propriu şi a unui temei adecvat în drept, nejustificând aprecierea instanţei asupra unei atare învestiri), ci şi una inexistentă ca instrument procesual sub regimul de reglementare al C. civ. de la 1865, aplicabil raporturilor juridice litigioase în cauză, în acord cu normele tranzitorii ale art. 5 din Legea nr. 71/2011, date fiind momentele de încheiere a actelor de vânzare-cumpărare între părţi (anul 1997) şi cauza generatoare a evicţiunii, ce datează din anii 2007 - 2008 (data pronunţării Sentinţei civile nr. 996/2007 a Tribunalului Bucureşti şi a Deciziei civile nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti).

Posibilitatea promovării unei acţiuni în răspundere ascendentă pentru evicţiune a fost recunoscută de doctrină sub regimul Noului C. civ. şi pe baza unui temei legal specific, respectiv art. 1706 din C. civ. Dispoziţiile art. 1325 din C. civ. de la 1865 - regăsit într-un conţinut similar în dispoziţiile art. 1673 alin. (2) din actualul C. civ. - nu constituie un temei legal suficient pentru a admite posibilitatea naşterii de obligaţii directe între părţi ale unor acte juridice distincte, prin derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, astfel cum hotărârea pronunţată a creat între intimata-pârâtă CNSLR B. şi recurenta-reclamantă (părţi ale unor acte de vânzare-cumpărare ce privesc acelaşi bun imobil, dar care sunt diferite şi subsecvente). Astfel, faţă de recurenta-reclamantă, actul juridic încheiat între SC C. SRL şi CNSLR B., autentificat sub nr. x/9 iunie 1997, din care s-a născut obligaţia pârâtei de garanţie pentru evicţiune, rămâne o res inter alia acta.

Această distorsionare a cadrului procesual de soluţionare a cauzei - prin judecarea de către instanţa de apel nu a acţiunii oblice deduse judecăţii de reclamantă în temeiul art. 974 C. civ., în calitatea sa de creditoare necontestată a SC C. SRL, înscrisă în tabelul de creanţe al acesteia, ci a unei alte acţiuni, în garanţie ascendentă pentru evicţiune - a fost criticată într-un mod indirect de către recurenta-reclamantă, nu cu referire la soluţia propriu-zisă a acţiuni principale, ci în legătură cu probatoriile încuviinţate şi analizate în favoarea pârâtei CNSLR B., partea reamintind că atragerea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului iniţial (CNSLR B.) faţă de debitorul său (SC C. SRL, intrată în faliment) a fost solicitată pe calea acţiuni oblice, motiv pentru care instanţa nu se putea considera învestită şi nu avea a cerceta răspunderea pentru evicţiune a C. SRL faţă de A. SA, aceasta fiind deja tranşată şi acceptată în dosarul de faliment al SC C. SRL (doar acolo putând fi cenzurată pe calea contestării tabelului de creanţe, ceea ce nu s-a întâmplat), astfel că nici dovada preţului imobilului între acestea nu serveşte cu nimic prezentei cauze.

Se observă însă că distorsionarea cadrului procesual de soluţionare a cauzei (care a condus, în final, la angajarea răspunderii directe a CNSLR B. faţă de reclamantă, deşi acestea nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice contractuale/directe) a influenţat, inevitabil, şi modul de soluţionare a cererii de intervenţie în interes propriu a SC C. SRL - ce a dedus judecăţii raportul juridic direct de răspundere pentru evicţiune dintre CNSLR B. şi SC C. SRL - cerere care a fost respinsă prin hotărârea atacată, fără însă ca soluţia dată acesteia să fie motivată în vreun fel.

Or, cel dintâi motiv de recurs al memoriului formulat de recurenta-intervenientă critică tocmai lipsa oricărei justificări în drept a soluţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de intervenţie în interes propriu şi faptul că, făcând aplicare dispoziţiilor art. 1325 din C. civ., instanţa de apel a ignorat particularităţile date de împrejurarea că prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 9 iunie 1997 s-a vândut 100% din imobilul situat în b-dul x nr. 25, în timp ce prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 17 decembrie 1997 C. SRL a vândut către A. SA doar 74% din imobil, păstrând proprietatea unui procent de 26% asupra bunului, astfel că, în mod corespunzător ar fi trebuit să fie avută în vedere şi întinderea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a fiecărui vânzător. În sfârşit, acest recurent a mai susţinut că, date fiind efectele acţiunii oblice, indiferent de suma la care se cuantifica obligaţia de garanţie a CNSLR B., această sumă trebuia achitată direct către C., esenţa litigiului constituind-o garanţia pentru evicţiune ce revine vânzătorului CNSLR B. faţă de cumpărătorul C. pentru întreg imobilul.

Înalta Curte reţine, în legătură cu cererea de intervenţie principală, că niciun considerent al hotărârii de apel nu explică soluţia dată acesteia. Pe de altă parte, având în vedere modul în care instanţa de apel a înţeles să dezlege raporturile juridice litigioase, nici considerentele ce explică soluţionarea unei acţiuni în răspundere ascendentă pentru evicţiune nu ar putea fundamenta rezolvarea dată cererii formulate de SC C. SRL, astfel că, în lipsa oricărei motivări, exercitarea controlului judiciar nu se poate realiza.

De altfel, imposibilitatea explicării soluţiei date cererii de intervenţie principală a SC C. SRL şi lipsirea acesteia de orice argumentare a fost indusă chiar de maniera procedurală eronată în care instanţa de apel a înţeles să dezlege raportul juridic litigios dedus judecăţii.

Într-adevăr, în soluţionarea litigiului, instanţa de apel era chemată să analizeze o prioritate între cele două acţiuni ce îi fuseseră adresate, cea oblică, a reclamantei, şi cea directă, din cererea de intervenţie principală formulată de SC C., în sensul de a determina dacă în prezenţa celei de-a doua, aparţinând debitorului pretins inactiv, mai puteau fi considerate realizate/întrunite condiţiile legale ale unei acţiuni oblice şi, mai departe, în soluţionarea căreia dintre acestea urma a se angaja răspunderea vânzătorului CNSLR B. faţă de cumpărătorul C. SRL

Acest aspect absolut necesar a fi verificat în soluţionarea procesului a fost însă lăsat fără un răspuns tocmai întrucât, în mod eronat şi în afara oricărui cadru procedural (potrivit celor reţinute anterior), instanţa de apel a considerat că are a analiza o altă prioritate, cea între "acţiunile reclamantei", una directă - în garanţie ascendentă pentru evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1325 C. civ. şi pe un drept propriu al acesteia împotriva pârâtei CNSLR B. (inexistentă în cererea reclamantei şi, deopotrivă, lipsită de temei legal ca instrument procesual) - şi una oblică, fundamentată pe drepturile SC C. SRL

Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., şi în aplicare art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., găsind întemeiat recursul declarat de recurenta-intervenientă, Înalta Curte va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând că nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de intervenţie principală a C. nu permite exercitarea efectivă a unui control judiciar iar, pe de altă parte, că reluarea judecăţii parţiale a acesteia nu este posibilă dată fiind corelarea şi strânsa determinare care există între cererea de chemare în judecată principală şi aceasta, acţiuni în care practic, a fost dedus judecăţii unul şi acelaşi raport juridic conflictual, cel privitor la răspunderea civilă a CNSLR B., în calitate de vânzător, pentru garanţie contra evicţiunii faţă de cumpărătorul SC C. SRL

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere urmează să verifice condiţiile acţiunii oblice - având în vedere că situaţia premisă a acesteia este ce a unui debitor inactiv - şi, raportat la acest aspect, să decidă în soluţionarea căreia/cărora din acţiunile cu care a fost învestită va dezlega pe fond raportul juridic conflictual, în angajarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătoarei CNSLR B., aşa cum a dispus Decizia de casare anterioară, nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a ÎCCJ.

Aspecte de ordin substanţial.

Aspectele de ordin substanţial ale criticilor de recurs susţinute de ambele recurente, invocate de acestea cu referire la soluţia instanţei de apel, vor fi analizate chiar în condiţiile prefigurării unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare determinată de argumentele procedurale reţinute anterior întrucât, cu toate că instanţa de apel a soluţionat dreptul la despăgubire al reclamantei (iar nu pe cel al SC C. SRL), aceasta a reţinut că "reclamanta, în calitate de cumpărător subsecvent evins, este îndreptăţită a fi despăgubită de pârâta CNSLR B. exclusiv în limitele în care aceasta ar răspunde şi faţă de propria cumpărătoare, respectiv în limitele preţului efectiv încasat", dovedind că, în fapt, a analizat în substanţă (inclusiv) elementele relevante ale garanţiei pentru evicţiune datorate între CNSLR B. şi SC C. SRL.

Prin memoriile lor de recurs, atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta-intervenientă au contestat întinderea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a CNSLR B., pe care instanţa de apel a considerat-o ca fiind limitată la preţul efectiv plătit şi încasat între părţi, prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/9 iunie 1997 la suma de 50.000 RON.

Astfel, ambele recurente au susţinut, în esenţă, că intimata-pârâtă datorează garanţia pentru evicţiune în conţinutul dat de dispoziţiile art. 1341 şi 1344 C. civ., aceasta fiind datoare să restituie nu doar preţul efectiv încasat, ci pe acela convenit în actele încheiate cu SC C. SRL, după cum este ţinută să restituie diferenţa de valoare a imobilului de la data vânzării la data rămânerii definitive a hotărârii care face aplicabilă răspunderea pentru evicţiune, şi aceasta indiferent de buna sau reaua sa credinţă.

În legătură cu primul aspect, Înalta Curte reţine că sensul dispoziţiilor art. 1341 pct. 1 C. proc. civ., în puterea cărora vânzătorul răspunzător de evicţiune datorează cumpărătorului evins restituirea preţului, au în vedere preţul convenit de părţi iar nu cel efectiv încasat de vânzător, fiind fără relevanţă în determinarea întinderii garanţiei pentru evicţiune măsura ori modul în care părţile contractului şi-au executat celelalte obligaţii izvorâte din acesta, cum ar fi cele legate de plata şi încasarea preţului, pentru realizarea cărora beneficiau de alte garanţii contractuale (cum ar fi acţiunea ex contractu în plata preţului ori acţiunea în rezoluţiune pentru neplata preţului).

Odată în plus, apărările intimatei-pârâte privitoare la neplata diferenţei de preţ convenită cu SC C. SRL prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997 (în sumă de 6.411.788.000 RON vechi) nu puteau fi primite în vederea limitării răspunderii CNSLR B. pentru garanţie în caz de evicţiune, tocmai în considerarea raporturilor juridice reţinute ca existând între părţi.

Potrivit celor menţionate de instanţa de apel, SC C. SRL a fost înfiinţată chiar de pârâta CNSLR B., al cărei unic asociat acesta este, astfel că neplata diferenţei de preţ ori chiar nedovedirea acesteia constituie aspecte ce se aflau în puterea de control şi decizie chiar a celui ce se prevalează de ele.

Reţinând şi că această apărare a intimatei-pârâte a fost invocată pentru întâia oară la finalul judecăţii în apel în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei şi la 21 de ani de la data încheierii actului juridic pretins neexecutat, Înalta Curte apreciază că se opune valorificării sale în proces principiul general de drept al neinvocării propriei turpitudini, astfel că în mod nelegal răspunderea intimatei-pârâte în garanţie pentru evicţiune a fost limitată de instanţa de apel la preţul din contract dovedit ca plătit, respectiv cel iniţial de 50.000 RON, fără luarea în considerare şi a celui din Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997 semnat între aceleaşi părţi, CNSLR B. şi SC C. SRL.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al criticilor recurenţilor - relativ la aplicarea între părţi a dispoziţiilor art. 1344 C. civ. în privinţa sporului de valoare înregistrat de bun între momentul vânzării şi cel al producerii evicţiunii -, se apreciază ca fiind corectă dezlegarea instanţei de apel, în sensul că cumpărătorul de rea-credinţă, care a cunoscut cauza evicţiunii, acceptând astfel riscul contractului, nu va putea obţine sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, acesta fiind îndreptăţit să obţină, într-un astfel de caz, doar restituirea preţului din contract, care, în cazul de faţă este cel convenit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 şi prin Actul adiţional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, ambele încheiate între vânzătoarea CNSLR B. şi cumpărătoarea SC C. SRL.

Este adevărat că dispoziţiile art. 1344 C. civ. nu disting, sub acest aspect, însă acest sens al aplicării normei menţionate rezultă, indubitabil, prin observarea regulilor generale în materia răspunderii contractuale (în care vina creditorului este asimilată "cauzei străine care nu-i este imputabilă debitorului", din cuprinsul art. 1082 C. civ.) şi din aprecierea că deţinerea preţului de către vânzător (care a înstrăinat un bun ce nu îi aparţinea, în baza unui act constatat ca fiind nul) în astfel de circumstanţe este lipsită de cauză juridică.

O particularizare a acestui principiu se regăseşte consacrată şi în materia specială a Legii nr. 10/2001, cu referire la drepturile cuvenite cumpărătorilor de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995, care sunt limitate la preţul din contract în valoare actualizată sau la valoarea de piaţă după cum cei care le solicită au pierdut proprietatea bunurilor astfel dobândite, fie urmare a constatării nulităţii actelor juridice încheiate, fie pe calea acţiunii în revendicare în concursul cu drepturile foştilor proprietari.

Astfel fiind, faţă de cele mai sus reţinute, apreciind asupra caracterului fondat al recursului reclamantei, în limita criticilor aduse soluţiei pe fond şi circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca şi asupra recursului declarat de recurenta-intervenientă, în limita criticilor circumscrise motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte le va admite şi, în baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va proceda la rejudecare în raport de dezlegările din prezenta hotărâre şi din precedenta decizie de recurs.

De asemenea, cu ocazia rejudecării, funcţie de soluţia ce se va pronunţa, vor fi avute în vedere criticile recurentei-reclamante relative la acordarea cheltuielilor de judecată din apel, a căror rezolvare nu a putut avea loc în faţa instanţei de recurs, dată fiind soluţia casării ce s-a impus a fi adoptată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar F. şi de intervenienta SC C. SRL, prin lichidator judiciar G. împotriva Deciziei nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM