ANRE's annulled appeal leaves time-barred repayment claim against former president dismissed.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 2 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.346.133 RON, astfel cum a fost estimată de auditorii Curţii de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 5 ianuarie 2011 şi prin Decizia nr. x/2011, precum şi la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3673 din 28 martie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 20 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentinţa nr. 1209 din 19 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul A. prin întâmpinare, şi a respins cererea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a exercitat calea de atac a apelului reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Prin Decizia nr. 1120 A din data de 1 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Câtă vreme litigiul de faţă are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, acţiunea este prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de stabilirea duratei termenului de prescripţie şi a datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportat la identificarea (din perspectiva celui vătămat) atât a persoanei vinovate, cât şi a prejudiciului cauzat.

Curtea a reţinut statuările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul Deciziei nr. 1/2014 date în recurs în interesul legii, potrivit cu care:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", o reglementare similară regăsindu-se şi în prevederile art. 2528 alin. (1) din noul C. civ.

Aşadar, pentru determinarea începerii termenului de prescripţie este necesară stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, aşa cum chiar apelanta reclamantă precizează neechivoc, Decizia nr. 4/2011 i-a fost comunicată acesteia de către Curtea de Conturi prin Adresa nr. x din 16 februarie 2011, aşadar la data de 17 februarie 2011 (conform menţiunilor privind înregistrarea acestei adrese la ANRE din înscrisul aflat la dosar fond), acesta fiind în mod cert momentul la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba pretinsă în cauză, cât şi pe cel responsabil de producerea acestui prejudiciu.

În acest sens, Curtea are în vedere faptul că, aşa cum s-a statuat şi prin decizia nr. 13/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept:

"Textul art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr. 94/1992 instituie în sarcina entităţii auditate obligaţia de a stabili întinderea prejudiciului şi de a dispune luarea de măsuri pentru recuperarea acestuia. Analiza conţinutului art. 33 alin. (3) teza finală nu oferă niciun indiciu cu privire la calea de urmat, lăsând în sarcina entităţii auditate alegerea celor mai eficiente şi mai adecvate căi pentru recuperarea prejudiciului. Explicaţia rezidă în faptul că entităţile auditate [care potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 94/1992 pot fi autorităţi publice, companii/societăţi naţionale, regii autonome, societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine, singur sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalului social] s-ar putea afla într-o multitudine de raporturi juridice, astfel că, dată fiind natura diversă a acestora, art. 33 alin. (3) teza finală nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ natura căii procesuale sau administrative de urmat pentru recuperarea prejudiciilor constatate. Cât priveşte dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 94/1992 se constată că prin acestea este reglementată infracţiunea referitoare la nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii auditate a măsurilor transmise de Curtea de Conturi. În mod evident aceste prevederi legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, pentru că nu s-a pus în discuţie nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi ... Instituţiile publice pot fi implicate în diverse raporturi juridice cum ar fi, de exemplu, raporturi de muncă, administrative, contractuale, derivând din achiziţii publice etc. În funcţie de natura raportului juridic în care este implicată instituţia publică şi în raport cu specificul situaţiei în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală din bugetul instituţiei publice, recuperarea acestora poate fi diferită, iar alegerea modalităţii pentru recuperarea prejudiciului aparţine conducerii entităţii auditate".

Aşadar, în acord cu această interpretare dată de instanţa supremă normelor leale anterior evocate, odată stabilită existenţa unui prejudiciu de către Curtea de Conturi, era în sarcina conducerii reclamantei să acţioneze în vederea recuperării acestuia, în sensul de a se îndrepta fie împotriva celor care au încasat nelegal sumele de bani menţionate, fie împotriva celor care se fac vinovaţi de aprobarea realizării plăţilor apreciate de Curtea de Conturi ca fiind nelegale.

Faptul că reclamanta a contestat această decizie emisă de Curtea de Conturi, contestaţia sa fiind însă respinsă prin Decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată, este lipsită de relevanţă în referire la regimul juridic aplicabil prescripţiei, aceasta cu atât mai mult cu cât, prin această hotărâre irevocabilă s-a statuat în sensul legalităţii deciziei contestate.

Ca atare, legea specială lăsând la alegerea conducerii entităţii auditate modalitatea de recuperare a prejudiciului aparţine, fără a stabili o anumită ordine în care aceasta avea obligaţia de a acţiona, Curtea constată incidenţa în cauză a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv că termenul de prescripţie a început să curgă în cauză la data la care aceasta a cunoscut paguba şi ar fi trebuit să cunoască şi pe cel care se face responsabil de aceasta - data comunicării către aceasta a deciziei Curţii de Conturi.

Pe de altă parte, Curtea are în vedere că termenul general de prescripţie legal de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este aplicabil ori de câte ori nu este incident un termen special de prescripţie.

În acelaşi timp, art. 131 alin. (1) din C. proc. fisc. , prevede:

"Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept." Restituirea" enunţată în titlul cap. VII din C. proc. fisc. este explicitată la art. 135 din acest act normativ ca fiind "dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale". Totodată, art. 91 alin. (1) şi (2) din C. proc. fisc. , având denumirea marginală "Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale", prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, situaţie în care termenul începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".

Or, aceste ultime ipoteze, de excepţie, sunt aplicabile în raporturile juridice dintre organele fiscale şi contribuabili şi reprezintă chestiuni diferite de obiectul de reglementare al art. 33 alin. (3) şi art. 64 din Legea nr. 94/1992 şi respectiv, de prevederile art. 998 şi urm. din C. civ. de la 1865, care constituie cauza demersului judiciar al reclamantei pentru obligarea pârâtului la restituirea debitelor în litigiu. Astfel, obligaţia de plată invocată de reclamantă în sarcina pârâtului în mod evident are, în speţă, un temei delictual, fiind determinată de pretinsa încălcare a unor cerinţe ale legii de către pârât - în calitate de preşedinte al reclamantei - la data plătii sumelor în litigiu către angajaţii acesteia din urmă.

În consecinţa celor anterior reliefate, având în vedere şi faptul că în cauză, data săvârşirii faptei este ianuarie - iunie 2009, se reţine că sunt incidente normele de drept comun reprezentate de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc un termen de prescripţie de 3 ani, termen care a început să curgă, la data de 17 februarie 2011.

Raportat la aceste constatări, Curtea a reţinut că, odată începută prescripţia, consecinţa suspendării executării Deciziei nr. 4/2011 a Curţii de Conturi până la soluţionarea irevocabilă a acestei cauze - 12 noiembrie 2013 - data pronunţării Deciziei civile nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea ANRE ce a făcut obiect al Dosarului nr. x/2011, al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este cea constatată a fi incidentă prin Decizia civilă nr. 1343 din 28 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă. Astfel, prin această hotărâre judecătorească s-a statuat că în perioada suspendării executării Deciziei nr. 4/2011 dispusă de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa nr. 1207 din 21 februarie 2012, această decizie nu avea cum să îşi producă efectele şi nici nu putea curge termenul de prescripţie extinctivă, al cărei curs a fost suspendat în perioada 21 februarie 2012 - 12 noiembrie 2013.

Rezultă, în aplicarea art. 15 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, că raportat la aceste statuări intrate în putere de lucru judecat că, începând cu data de 13 noiembrie 2013, dată la care a încetat suspendarea, prescripţia şi-a reluat cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare, astfel că s-a împlinit la data de 8 noiembrie 2015.

Cum potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, iar în speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată doar la data de 29 noiembrie 2016 (data expedierii acesteia la oficiul poştal), în mod judicios a reţinut Tribunalul că, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este fondată, şi a respins cererea reclamantei ca prescrisă.

De altfel, chiar dacă s-ar ignora considerentele anterior evocate, raportat la teza invocată de reclamantă - acea a aplicării pentru situaţia debitului solicitat a fi recuperat de la pârât a prevederilor Legii nr. 84/2012 (act normativ care vizează personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi care statuează în sensul exonerării de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii), rezultă că cererea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi -17 iunie 2012. Aceasta întrucât reclamanta, care nu poate invoca necunoaşterea legii, cel puţin la această dată a cunoscut sau trebuia să cunoască că avea obligaţia de a se îndrepta împotriva pârâtului - persoana care în opinia sa a săvârşit fapta ilicita de a ordona plăţile nelegale.

Or, luând în considerare ca moment al începutului termenului de prescripţiei data de 17 iunie 2012, ca şi efectele Sentinţei civile nr. 1207 din 21 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti asupra cursului prescripţiei în perioada 21 februarie 2012 - 13 noiembrie 2013, rezultă că, în aplicarea art. 2534 din C. civ., prescripţia s-ar fi împlinit la data de 13 noiembrie 2016, astfel că la data formulării cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie 2016 - termenul de prescripţie era deja împlinit.

Aceeaşi este, de altfel, situaţia şi în cazul în care s-ar aprecia, contrar caracterului executoriu al deciziilor Curţii de Conturi, constatat prin Sentinţa civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - ca moment al începutului termenului de prescripţie data de 13 noiembrie 2013 - data soluţionării irevocabile a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 4/2011 a Curţii de Conturi, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată doar la data de 29 noiembrie 2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 11 decembrie 2018, sub nr. x/2017, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 4 filtru.

Fără a indica unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, arătând că decizia atacată a fost pronunţată de instanţa de apel cu aplicarea greşită a normelor legale care reglementează prescripţia extinctivă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că Decizia nr. 4/2011 i-a fost comunicată de Curtea de Conturi la 17 februarie 2011, acesta fiind momentul de referinţă la care ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel responsabil de producerea prejudiciului, ignorând înscrisurile depuse la dosar, ca mijloace de probă.

Totodată, a precizat că, în opinia sa, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt până la data de 12 noiembrie 2013, când a fost pronunţată Decizia nr. 7222/2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a modificat sentinţa civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea încheierii nr. 2/2011 emisă de Curtea de Conturi, precum şi a punctelor nr. 1, 2, 6 şi 4 din Decizia nr. 4/2011, eliberată de aceeaşi autoritate, fiind suspendată executarea acestora până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea recursului din perspectiva principiului proporţionalităţii judiciare şi asigurarea unui just echilibru, dând posibilitatea părţilor să îşi expună cauza şi probele.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat, la data de 12 februarie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Completul de filtru C4, la data de 28 februarie 2019, constatând că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să formuleze punct de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Intimatul a formulat punct de vedere la raport, înregistrat la dosar la 27 martie 2019, prin care susţine că recursul nu cuprinde niciun motiv de nelegalitate, dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., astfel că, recursul este nul.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluţionarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 30 mai 2019, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se reţine că, în raport de dispoziţiile art. 24 şi 25 alin. (1) C. proc. civ., în soluţionarea recursului de faţă se vor avea în vedere dispoziţiile C. proc. civ. existente la data iniţierii demersului judiciar.

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, numele, prenumele, domiciliul, reşedinţa, denumirea, sediul părţilor, precum şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat.

Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

În cuprinsul cererii de recurs cu care a fost învestită Înalta Curte, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată de instanţa de apel cu aplicarea greşită a normelor legale care reglementează prescripţia extinctivă, respectiv întreruperea cursului prescripţiei, fără a arăta ce anume impută instanţei de apel şi care sunt argumentele de nelegalitate pentru care hotărârea este nelegală.

Instanţa de apel a reţinut, în raport de Decizia nr. 13/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, odată stabilită existenţa unui prejudiciu de către Curtea de Conturi, era în sarcina conducerii reclamantei să acţioneze în vederea recuperării acestuia, în sensul de a se îndrepta, fie împotriva celor care au încasat nelegal sumele de bani menţionate, fie împotriva celor care se fac vinovaţi de aprobarea realizării plăţilor apreciate de Curtea de Conturi ca fiind nelegale.

Curtea de apel a constatat ca fiind lipsită de relevanţă, cu referire la regimul juridic aplicabil prescripţiei, faptul că reclamanta a contestat decizia emisă de Curtea de Conturi, aceasta cu atât mai mult cu cât, prin această hotărâre irevocabilă s-a statuat în sensul legalităţii deciziei contestate.

Instanţa de apel a mai reţinut că legea specială lasă la alegerea conducerii entităţii auditate modalitatea de recuperare a prejudiciului, fără a stabili o anumită ordine în care aceasta avea obligaţia de a acţiona, astfel că a constatat incidenţa în cauză a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv că, termenul de prescripţie a început să curgă în cauză la data la care aceasta a cunoscut paguba şi ar fi trebuit să cunoască şi pe cel care se face responsabil de aceasta - data comunicării către aceasta a deciziei Curţii de Conturi.

Recurenta nu a combătut aceste argumente ale instanţei de apel, ci a reluat susţinerea potrivit căreia, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt până la data de 12 noiembrie 2013, când a fost pronunţată Decizia nr. 7222/2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi în decizia atacată s-a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă în stabilirea cursului prescripţiei extinctive.

În ce priveşte momentul începerii cursului prescripţiei, recurenta reia critica formulată în apel, potrivit căreia, Decizia nr. 4/2011 i-a fost comunicată acesteia de către Curtea de Conturi prin Adresa nr. x din 16 februarie 2011, la data de 17 februarie 2011, deşi acesta este momentul stabilit şi de instanţa de apel, care a reţinut că de la acest moment reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba pretinsă în cauză, cât şi pe cel responsabil de producerea acestui prejudiciu.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei atacate, recurenta neindicând în ce constă nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele reţinute de instanţă în fundamentarea acestei soluţii.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, iar această cale extraordinară de atac poate fi exercitată în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., prin dispoziţii speciale, de strică interpretare, întrucât nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 488 din C. proc. civ.

De altfel, recurenta nu a indicat ca temei de drept a recursului său niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea motivelor nu rezultă critici cu privire la decizia recurată care să poată fi subsumate vreunuia dintre aceste motive de nelegalitate.

Aşa fiind, se constată că aspectele deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., fiind în realitate critici de netemeinicie, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea recursului.

Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, iar memoriul de recurs nu conţine critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, admiţând excepţia cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Deciziei nr. 1120 A din 1 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.

Procesat de GGC - LM