Verbal loan restitution and admissibility of witness testimony based on moral impossibility of pre-constituting a written contract

Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub numărul x, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 541.926,80 RON reprezentând:

- 436.000,00 RON - împrumut încheiat verbal la data de 25 ianuarie 2013, între reclamant, în calitate de împrumutător şi pârâtă, în calitate de împrumutat, plătită la C. la data de 25 ianuarie 2013, conform ordinului de plată din aceeaşi dată.

- 105.926,80 RON - împrumut încheiat verbal la data de 30 ianuarie 2013, între reclamant, în calitate de împrumutător şi pârâtă, în calitate de împrumutat, plătită la C. la data de 30 ianuarie 2013, conform ordinului de plată din aceeaşi dată, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost indicate dispoziţiile art. 309 C. proc. civ. şi cele ale art. 1169, 1178, 2158 - 2166 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 863 din 28 martie 2017, Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6.718,50 RON cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, că prin probele administrate reclamantul nu a demonstrat condiţiile formării unui acord de voinţe între părţi care să corespundă contractului de împrumut de consumaţie reglementat prin dispoziţiile art. 2158 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 358 A/4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost admisă cererea şi obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 541.926,80 RON reprezentând împrumuturi nerestituite şi a cheltuielilor de judecată pentru fond şi apel în sumă de 23.342,53 RON.

În esenţă, instanţa de apel a avut în vedere faptul dovedirii realizării între părţi a celor două contracte de împrumut din 23 ianuarie 2013 şi din 30 ianuarie 2013 pe baza reaprecierii probelor de la fond şi a completării acestora cu probele noi administrate în apel (depoziţiile a doi martori), ca şi faptul nedovedirii restituirii sumelor primite de către intimata-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta B., solicitând casarea în tot a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii şi Ordinul nr. 3512 din 27 noiembrie 2008 privind documentele financiar-contabile, în sensul că în mod greşit a reţinut că următoarele înscrisuri financiare reprezintă dovezi ale operaţiunilor efectuate: contractul de împrumut fără dobândă din 03 ianuarie 2013 prin care reclamantul a împrumutat S.C. D. S.R.L. cu suma de 546.000 RON (dispoziţia de încasare din data de 4 ianuarie 2013); nota de transfer şi dispoziţia de plată către casierie din 25 ianuarie 2013 prin care reclamantul a ridicat la acea dată suma de 436.000 RON; OP din data de 25 ianuarie 2013 pentru suma de 436.000 RON; nota de transfer numerar şi dispoziţia de plată către casierie din 30 ianuarie 2013 prin care reclamantul a ridicat la acea dată suma de 110.000 RON; OP din 30 ianuarie 2013 pentru suma de 105.926,80 RON, ultima rată pentru achiziţionarea imobilului achitată la C. Potrivit prevederilor legale în materie financiară, singurele documente care fac dovada încasărilor şi plăţilor sunt registrele-jurnal şi registrele-jurnal încasări şi plăţi, care nu au fost depuse la dosar, astfel că înscrisurile avute în vedere de instanţa de apel nu fac dovada operaţiunilor efectuate.

Prin notele scrise depuse în dosarul de primă instanţă, intimatul-reclamant susţine că toate operaţiunile financiare la care a făcut referire în cursul procesului se regăsesc în evidenţele contabile ale societăţii şi au fost raportate, la momentul respectiv la organele fiscale (bilanţ, balanţe, jurnal încasări, jurnal plăţi, situaţie alimentări-remiteri, etc.).

Or, recurenta-pârâtă arată că tocmai aceste documente financiare justificative nu au fost depuse la dosarul cauzei şi nu au fost verificate de instanţa de apel, ceea ce prezumă că operaţiunile indicate nu s-au realizat în realitate şi demonstrează încălcarea prevederilor Legii nr. 82/1991 şi a Ordinului nr. 3512/2008 prin hotărârea instanţei de apel.

În plus, prin întâmpinarea depusă la Tribunalul Ilfov, intimatul-reclamant a susţinut că sumele de bani în discuţie i-ar fi fost date de fratele E. din casa de bani a familiei, în timp ce martorii audiaţi în apel, aflaţi în relaţii contractuale şi/sau familiale cu A. au susţinut noul scenariu al acestuia.

- Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 324 C. proc. civ., respectiv nu a ţinut cont de caracterul subiectiv al declaraţiilor martorilor F. şi G., de faptul că declaraţiile acestora nu fac dovada fără nicio îndoială a momentului exprimării consimţământului şi, deci, a realizării acordului de voinţă în sensul încheierii celor două contracte de împrumut şi că declaraţiile celor doi martori sunt contradictorii;

- Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2158 alin. (1) C. civ. şi art. 309 C. proc. civ., întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat existenţa unei imposibilităţi morale de preconstituire a unor înscrisuri, între părţi neexistând relaţii de iubire sau concubinaj. În cauză nu s-a realizat un acord de voinţă şi nu se pune problema remiterii sumelor de bani respective.

La data de 3 ianuarie 2019 (data poştei), în termen legal, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a susţinut ca apărări faptul că recursul este inadmisibil întrucât litigiul are ca obiect suma de 541.926,80 RON, fiindu-i aplicabil pragul de 1.000.000 RON reglementat prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, respectiv este aplicabilă Decizia nr. 329 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, aşa cum a fost interpretată prin decizia în interesul legii nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile legale cuprinse în legea contabilităţii invocate de către recurentă nu sunt aplicabile persoanelor fizice, iar înscrisurile de care face vorbire recurenta (cu excepţia notelor de transfer şi dispoziţiilor de plată) emană de la o societate care nu este parte în prezenta cauză. Ordinul nr. 3512 din 27 noiembrie 2018 privind documentele contabile se adresează persoanelor ce au obligativitatea ţinerii contabilităţii, iar nu persoanelor fizice. În plus, pretinsa încălcare a legii contabilităţii este invocată pentru prima oară în recurs, fiind incident astfel art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Contrar susţinerilor recurentei, registrul jurnal al societăţii se află în dosarul de fond şi este un document contabil din care rezultă situaţia alimentărilor şi remiterilor, fiind specific caselor de schimb valutar, care se păstrează în regim electronic, cu respectarea legii contabilităţii. Acest document se coroborează cu celelalte înscrisuri de la dosar în dovedirea existenţei împrumutului.

Nu există nicio inadvertenţă în susţinerea tezei reclamantului privitoare la acordarea împrumutului sumelor de bani către pârâtă, s-au strecurat doar unele erori în prezentarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost iniţial descrisă de apărătorul reclamantului.

Motivul de recurs privind depoziţiile subiective ale martorilor, modul de apreciere a probelor nu poate face obiect de analiză a instanţei de recurs, iar dacă avea obiecţiuni faţă de aceste declaraţii, recurenta avea posibilitatea de a le prezenta instanţei de apel cu prilejul audierii.

Contrar susţinerilor recurentei, între părţi a existat o relaţie de concubinaj din care a rezultat un copil, relaţie recunoscută chiar de către reclamantă, dar şi acest aspect (pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 2158 alin. (1) C. civ.) este invocat pentru prima oară în recurs.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, recursul dedus judecăţii a fost declarat ca fiind admisibil în principiu, iar în recurs nu s-a solicitat încuviinţarea şi administrarea de probe noi.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, critica de încălcare a prevederilor Legii nr. 82/1991 a contabilităţii şi a Ordinului nr. 3512 din 27 noiembrie 2008 privind documentele financiar-contabile, prin hotărârea instanţei de apel, care dezleagă raporturi juridice litigioase decurgând din contractul de împrumut reţinut ca fiind încheiat între două persoane fizice, este străină cauzei.

Aceasta întrucât, dat fiind obiectul prezentei judecăţi, respectiv executarea contractului de împrumut prin restituirea de către împrumutat-persoană fizică a sumelor de bani acordate acestuia de împrumutatul-persoană fizică, cu titlu de împrumut, nu se poate afirma că hotărârea instanţei care urma să dezlege un atare raport juridic litigios avea a se raporta la prescripţiile normative cuprinse în Legea nr. 82/1991 a contabilităţii sau în Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, ci, aşa cum reţine instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, la conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 2158 şi următoarele din C. civ. care reglementează împrumutul de consumaţie.

Potrivit art. 1, Legea nr. 82/1991 este aplicabilă persoanelor fizice dar care desfăşoară activităţi producătoare de venit, definite de Codul fiscal, şi în legătură cu aceste activităţi iar nu raporturilor civile, personale, în care acţionează acestea la un moment dat, astfel cum a rezultat că s-au stabilit raporturile juridice şi între părţile prezentei cauze.

În realitate, ceea ce se contestă de către recurentă sub aparenţa acestei critici de nelegalitate, este puterea doveditoare şi credibilitatea înscrisurilor pe baza cărora instanţa de apel a reţinut realizarea operaţiunilor descrise de intimatul-reclamant ca elemente doveditoare, în ansamblul probator al cauzei, a încheierii între părţi a celor două contracte de împrumut din 25 ianuarie 2013 şi din 30 ianuarie 2013, înscrisuri constând în contractul de împrumut fără dobândă din 3 ianuarie 2013 (dispoziţia de încasare din data de 4 ianuarie 2013), nota de transfer şi dispoziţia de plată către casierie din 25 ianuarie 2013, OP din 25 ianuarie 2013, pentru suma de 436.000 RON, nota de transfer şi dispoziţia de plată către casierie din 30 ianuarie 2013, OP din 30 ianuarie 2013 pentru suma de 110.000 RON.

Potrivit recurentei "aceste înscrisuri nu fac dovada operaţiunilor efectuate deoarece potrivit prevederilor legale în materie financiară, documentele financiare care fac dovada încasărilor şi plăţilor sunt registrele - jurnal şi registrele - jurnal încasări şi plăţi", astfel că, întrucât atare documente financiare nu au fost depuse la dosar, se prezumă că operaţiunile financiare pretinse nu s-au efectuat în realitate.

Înalta Curte constată că, sub aspectul regimului probator al contractului de împrumut, instanţa de apel a făcut aplicare în mod corect dispoziţiilor art. 26 (în concret, celor ce se referă la regimul de administrare a probelor nepreconstituite), 309 alin. (2) teza I şi art. 309 alin. (4) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., pornind în analiza sa - devolutivă asupra situaţiei de fapt a cauzei - de la faptul reţinut ca dovedit încă din faţa primei instanţe, a relaţiei personale apropiate existente între părţi (o relaţie de iubire, din care a rezultat un copil) ce a justificat reţinerea unei imposibilităţi morale de preconstituire a unui înscris doveditor, cu implicaţii sub aspectul admisibilităţii probei cu martori.

De asemenea, analiza instanţei de apel a pornit de la faptul reţinut ca dovedit prin hotărârea tribunalului, pe baza prezumţiei simple, a remiterii de reclamant către pârâtă a sumelor de bani în cuantum de 436.000 RON (în data de 25 ianuarie 2013) şi de 110.000 RON (în data de 30 ianuarie 2013) - dedusă din înscrisurile de la dosar constând în ordine de plată şi contractul de împrumut fără dobândă încheiat de reclamant în calitate de creditor şi de SC D. SRL, în calitate de debitor) - în completarea căruia a suplimentat probatoriul cu depoziţiile a doi martori, în principal pe aspectul titlului cu care au fost remise sumele de bani (întrucât prima instanţă, deşi a admis că se poate prezuma că aceste sume au fost date de reclamant pârâtei, a reţinut că nu s-a probat şi titlul cu care sumele au fost remise).

Astfel fiind, instanţa de apel a dedus existenţa între părţi a celor două contracte de împrumut realizate la datele de 25 ianuarie 2013 şi 30 ianuarie 2013 nu exclusiv pe baza înscrisurilor a căror valoare probatorie şi credibilitate o contestă în recurs pârâta, ci pe baza analizei coroborate a acestora cu dispoziţiile celor doi martori audiaţi în apel, despre care reţine că "Datele furnizate de cei doi martori se coroborează şi explică ca atare operaţiunile efectuate cu sumele de bani atestate prin înscrisurile doveditoare depuse la dosarul de fond".

În paragraful următor, instanţa de apel face trimitere concretă la înscrisurile doveditoare depuse la dosarul de fond, ca fiind contractul de împrumut fără dobândă din 3 ianuarie 2013 dintre reclamant şi SC D. SRL (dispoziţia de încasare din 4 ianuarie 2013 pentru suma de 546.000 RON), nota de transfer şi dispoziţia de plată către casierie din 25 ianuarie 2013 pentru suma de 436.000 RON, OP din 25 ianuarie 2013 pentru aceeaşi sumă, nota de transfer numerar şi dispoziţia de plată din 30 ianuarie 2013 pentru suma de 110.000 RON şi OP din 30 ianuarie 2013 pentru aceeaşi sumă - adică exact înscrisurile despre care şi prima instanţă admisese că au valoarea prezumţiei simple asupra faptului remiterii acestor sume de bani de reclamant către pârâtă, fără însă a demonstra şi titlu cu care sumele de bani au fost date între aceştia.

De aceea, contestând realitatea operaţiunilor stabilite ca fiind efectuate pe baza acestor înscrisuri încă de la momentul evaluării probelor încuviinţate de prima instanţă, recurenta-pârâtă aduce o critică nouă în recurs.

Critica este şi nefondată deoarece la file x din vol. II al dosarului de fond se găsesc depuse documente contabile constând în extrase din zilele de 25 ianuarie 2013 şi 30 ianuarie 2013 ale situaţiei alimentări/remiteri aparţinând SC D. SRL, registru care este specific caselor de schimb valutar.

Cât priveşte credibilitatea înscrisurilor contestate, aşa cum se va arăta şi în analiza celei de-a doua critici a recursului, aceasta ţine de activitatea de evaluare a probelor, care este atributul instanţelor de fond (cum este şi cea de apel) şi care nu intră în puterea de cenzură a instanţei de recurs, a cărei activitate este limitată la exercitarea unui control în legalitate.

Cea de-a doua critică a recursului a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 324 C. proc. civ. relative la aprecierea probei cu martori de către instanţa de judecată, potrivit cu care aceasta trebuie să aibă în vedere sinceritatea martorilor şi împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei.

Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a contestat credibilitatea probei cu cei doi martori audiaţi în apel - unul dintre aceştia fiind fiul şoferului reclamantului -, dat fiind interesul lor nefiresc în perceperea şi memorizarea în amănunt a unor fapte petrecute cu 5 ani anterior audierii, fapte care se grefează chiar pe înscrisurile sub semnătură privată depuse de reclamant la dosar şi care sunt emise de o persoană juridică al cărei asociat era acesta, lipsite de dată certă şi, deci inopozabile recurentei. Recurenta a invocat caracterul pro causa al înscrisurilor şi lipsa de suficientă încredere în ceea ce priveşte reflectarea realităţii a celor două depoziţii de martori.

Înalta Curte reţine însă că toate aceste susţineri nu fac decât să pună în discuţie activitatea de evaluare a probelor, care constituie atributul instanţelor de fond, o critică precum cea susţinută de recurentă cu trimitere la dispoziţiile art. 324 C. proc. civ. (care se referă punctual chiar la activitatea de evaluare a probei cu martori) neputând fi circumscrisă niciunuia din motivele de nelegalitate enunţate prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ. deoarece nu este compatibilă controlului în legalitate specific judecăţii de recurs.

Prin urmare, măsura în care probele administrate se coroborează între ele, sunt credibile sau convingătoare ori, dimpotrivă, sunt contradictorii, nepertinente, nesincere sau îndoielnice, constituie elemente care intră în puterea de analiză a instanţei de apel şi reflectă aspectul de temeinicie a formării convingerii judecătorului asupra situaţiei de fapt a cauzei, la care acesta aplică dreptul. Or, calea de atac a recursului asigură exercitarea exclusiv a unui control în legalitate asupra hotărârilor date în apel, iar nu şi unul în temeinicie, motiv pentru care critici precum cele sus menţionate nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Ceea ce, din punct de vedere al legalităţii probelor putea fi, într-adevăr, contestat pe calea recursului, era aplicarea dispoziţiilor art. 309 alin. (4) C. proc. civ. de către instanţa de apel, sub aspectul îngăduirii dovedirii unui act juridic prin proba cu martori, aspect care a şi fost contestat de către recurentă prin cea de-a treia critică a recursului, partea susţinând că din întregul material probator nu rezultă clar existenţa unei relaţii de iubire sau concubinaj între părţi, pe baza căreia să se fi putut deduce imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris doveditor.

Nici această critică nu poate fi însă primită, Înalta Curte reţinând şi în privinţa acestei apărări incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, dedusă din natura relaţiilor persoanele existente între părţi (de iubire, din care a rezultat şi un copil) a fost reţinută - necontestat din partea pârâtei - încă de la momentul pronunţării hotărârii tribunalului. Or, împotriva considerentelor hotărârii care cuprind constatări de fapt ce o prejudiciază, pârâta avea deschisă, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac a apelului, nefiind îngăduit ca aceasta să critice omisso medio, direct în recurs, elemente litigioase dezlegate prin hotărârea de primă instanţă.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentă să plătească intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 4.760 RON constând în onorariu de avocat a cărui plată a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 358 A din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentă la 4760 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM