Lease termination damages and contractual penalties: appeals allowed, judgment quashed and remanded for determination of delictual versus contractual liability

Prin Sentinţa civilă nr. 631/C/2017, pronunţată în Dosarul cu nr. x/2016 al Tribunalului Neamţ, a fost respinsă excepţia netimbrării invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a fost admisă excepţia lipsei de interes a reclamantei, invocată din oficiu şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea reclamatei SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Neamţ, ca fiind lipsită de interes, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei şi a inadmisibilităţii, invocate de pârâtă, ca fiind rămase fără obiect. A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Neamţ în contradictoriu cu reclamanta SC A. SRL, având ca obiect pretenţii, a fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 10.255,64 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016, reprezentând contravaloare chirie şi utilităţi şi despăgubiri pentru intervalul 26 martie 2016 - 31 mai 2016, reprezentând contravaloare chirie, a fost respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata sumei de 21.519,74 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, ca neîntemeiat şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.799 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 906 din 20 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părţi.

Împotriva Deciziei nr. 906 din 20 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă a declarat recurs principal pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra-Neamţ şi recurs incident reclamanta SC A. SRL.

Prin recursul declarat de pârâta Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra-Neamţ, s-au formulat următoarele critici:

1. În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată excepţia netimbrării.

Prin cererea formulată de către SC A. SRL s-a solicitat constatarea unui drept de retenţie în cuantum de 213.407,92 RON, reprezentând cheltuieli aferente amenajării spaţiului situat la parterul spitalului în suprafaţă de 52,9 m.p.

Acţiunii pentru constatarea unui drept de retenţie îi corespunde un drept de creanţă. Drepturile de creanţă sunt, prin definiţie, drepturi patrimoniale, calificate legal, ca atare, de către C. civ. Ca urmare, acţiunile care valorifică un drept patrimonial sunt acţiuni patrimoniale, evaluabile în bani, pentru care se datorează taxă de timbru conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Tribunalul Neamţ, prin modalitatea de soluţionare a excepţiei netimbrării a dat naştere unei neconcordanţe cu privire la calea de atac şi termenul de formulare a acesteia. Astfel, dacă a avut în vedere disp. art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., atunci s-ar fi impus admiterea excepţiei de netimbrare pe care unitatea sanitară a invocat-o şi stabilirea căii de atac a apelului ce se poate formula în 30 de zile de la comunicare. În situaţia în care au fost avute în vedere dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 554/2004 în stabilirea competentei, atunci calea de atac a recursului împotriva sentinţei trebuia stabilită conform disp. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, în mod greşit a fost respins apelul privind capătul de cerere pentru obligarea pârâtei reclamante la plata sumei reprezentând penalităţi de întârziere.

În ceea ce priveşte cumulul capetelor de cerere privind obligarea SC A. SRL la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 31 mai 2016 (chirie şi utilităţi) şi la plata penalităţilor de întârziere pe temei contractual, solicită aplicarea dispoziţiilor art. 1539 C. civ., conform cărora:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei."

Având în vedere că, în cauza de faţă, clauza penală a fost stipulată pentru neexecutarea la timp a obligaţiei, cumulul penalităţii cu obligaţia de a plăti suma reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului este permis. În consecinţă, solicită admiterea ambelor capete de cerere şi obligarea SC A. SRL, atât la plata sumei de 10.255,64 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016 (chirie şi utilităţi) şi a sumei de 4.720,68 RON - chirie aferentă perioadei 26 martie 2016 - 31 mai 2016, cât şi la plata sumei de 21.519,74 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

3. În mod neîntemeiat s-a apreciat că se dă eficienţă cu prioritate răspunderii delictuale faţă de răspunderea contractuală în raport de ordinea formulării capetelor de cerere.

În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. În ambele cazuri de răspundere obligaţia de a repara prejudiciul se naşte ca rezultat al săvârşirii unui fapt ilicit prejudiciabil, care, în cazul răspunderii delictuale, este fapta ilicită în general, delictul civil, iar în cazul răspunderii contractuale este tocmai faptul neexecutării sau al executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate prin contract.

Obligaţia de reparare a prejudiciului, adică executarea prin echivalent, este o consecinţă legală a obligaţiei primare născute din contract. Ca urmare, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, primează angajarea răspunderii contractuale. Astfel, şi în situaţia în care se apreciază că nu se permite cumulul celor două tipuri de răspundere, solicită aplicarea cu prioritate a răspunderii contractuale şi, ca urmare, obligarea intimatei SC A. SRL la plata sumei de 21.519,74 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, conform disp. art. 6 lit. h) din contract.

În recursul incident, reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza greşit cu privire la dezlegarea dată cererii reconvenţionale formulate de către intimat, astfel:

La punctul 5 din întâmpinarea-cerere reconvenţională, intimatul a solicitat obligarea sa la plata sumei de 10255.64 RON, reprezentând despăgubiri ca urmare a lipsei de folosinţă a spaţiului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016. În dezvoltarea acestei solicitări, intimatul a arătat că aceste despăgubiri reprezintă contravaloarea chiriei şi a utilităţilor pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016.

Dezlegarea dată de instanţa de fond şi apel este greşită în condiţiile în care societatea reclamantă a achitat aceste sume, fapt adus la cunoştinţă prin întâmpinarea la cererea reconvenţională şi recunoscut de către intimat prin concluziile orale. Plata contravalorii chiriei şi utilităţilor aferente perioadei 1 ianuarie 2018 - 25 martie 2016 este dovedită cu extras de cont şi OP. Mai mult decât atât, dovada că la data pronunţării hotărârii nu datora aceste sume intimatului, fiind achitate integral, este împrejurarea că, în data de 14 iulie 2016, intimatul i-a comunicat extrasul contabil înregistrat sub nr. x din 14 iulie 2016 prin care o informează că datoriile societăţii faţă de Spitalul Judeţean Neamţ, la data de 30 iunie 2016, sunt în valoare de 62.62 RON.

Tot la punctul 5 din întâmpinarea-cerere reconvenţională, intimatul a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri constând în contravaloarea chiriei până la eliberarea spaţiului. Instanţa a admis şi această solicitare şi a dispus obligarea sa la plata sumei de 4720.68 RON, reprezentând chirie aferentă celor 2 luni, aprilie şi mai 2016. Soluţia instanţei de apel este fundamental greşită, în condiţiile în care, după cum însăşi instanţa reţine, reclamanta a fost evacuată la data de 9 martie 2016, aspect ce rezultă din procesul-verbal de executare întocmit de BEJ B.. Faţă de data evacuării şi împrejurarea că a achitat inclusiv chiria lunii martie 2016, pentru întreaga lună şi nu doar pentru cele 9 zile, este nefondată solicitarea intimatului şi nelegală soluţia pronunţată de către instanţă.

Critică şi dispoziţia instanţei de obligare la plata cheltuielilor de judecata, prin raportare la dispoziţiile art. 453 şi art. 454 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin raportul de admisibilitate întocmit în procedura de filtru, completat după pronunţarea deciziei nr. 2/14 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recursurile au fost considerate admisibile, fiind admise în principiu prin încheierea din data de 17 aprilie 2019.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Susţinerile părţilor sunt, în parte, întemeiate.

Astfel, pârâtul critică, în primul motiv de recurs, modalitatea în care instanţele au apreciat asupra excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea unui drept de retenţie (căruia, în opinia pârâtului, îi corespunde un drept de creanţă, în raport de care cererea se timbrează corespunzător valorii deduse judecăţii).

Prin urmare, susţine că acţiunea era timbrabilă la valoare şi că în mod greşit instanţa de apel nu a admis această critică, anulând, în calea de atac, cererea de chemare în judecată.

Critica este nefondată.

Astfel, se constată că instanţa de fond a reţinut că cererea privind constatarea unui drept de retenţie, ce nu a fost însoţită de o acţiune în constatarea şi restituirea unui drept de creanţă, nu este evaluabilă în bani, ci se timbrează cu o taxă fixă de 20 RON, potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013. Această cerere a fost respinsă, în baza unei excepţii procesuale de fond, ca lipsită de interes.

Instanţa de apel a respins critica din apelul pârâtului referitoare la greşita soluţionare a excepţiei de netimbrare, constatând atât împrejurarea că cererea este neevaluabilă în bani, dar şi că acest motiv de apel este lipsit de interes în condiţiile în care cererea privind constatarea dreptului de retenţie a fost respinsă, la rândul său, ca lipsită de interes, soluţia nefiind apelată de reclamantă sub acest aspect.

Recurentul pârât a reluat respectiva critică, cu o motivare identică celei din apel, încercând să justifice interesul formulării ei prin faptul că soluţia asupra timbrajului ar fi dat naştere unei incertitudini cu privire la calea de atac şi termenul de formulare a acesteia, între dreptul comun şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Această susţinere este nefondată, în condiţiile în care taxa de timbru a fost stabilită în baza art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013 şi nu a art. 16 din acelaşi act normativ care reglementează timbrajul cererilor formulate în materia contenciosului administrativ, iar secţia civilă a tribunalului s-a declarat competentă material în soluţionarea litigiului, fără a invoca excepţia necompetenţei funcţionale de judecată în primă instanţă, neexistând, astfel, niciun indiciu care să inducă părţii incertitudinea pretinsă. Pe de altă parte, critica nu răspunde considerentelor instanţei de apel cu privire la lipsa de interes a motivului de apel în condiţiile în care soluţia asupra acestui capăt de cerere, respins ca lipsit de interes, nu a fost, la rândul ei, atacată în apel.

O altă critică a recurentului pârât vizează nevalorificarea, de către instanţa de apel, a clauzei penale stipulate pentru neexecutarea în termenul prevăzut în contract a obligaţiei de predare a spaţiului, în condiţiile în care, susţine recurentul, cumulul penalităţii cu obligaţia de a plăti suma reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului este permis de lege. Recurentul solicită admiterea ambelor capete de cerere şi obligarea SC A. SRL atât la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, cât şi la plata sumei reprezentând penalităţi de întârziere. Această critică este strict legată de următoarea, prin care pârâtul contestă raţionamentul instanţelor de fond care au dat prioritate răspunderii delictuale faţă de răspunderea contractuală în raport de ordinea formulării capetelor de cerere, susţinând că, în cazul în care între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, primează angajarea răspunderii contractuale.

Cele două critici urmează a fi analizate împreună.

În acest sens se constată că soluţia instanţei de fond, menţinută în apel, a fost aceea de obligare a reclamantei la plata următoarelor sume de bani: 10.255,64 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016 (2.398,33 RON chirie luna ianuarie 2016 şi 1.548,24 RON contravaloare utilităţi luna ianuarie, 2.360,34 RON chirie luna februarie 2016 şi 1.443,89 RON contravaloare utilităţi luna februarie 2016, 2.360,34 RON chirie luna martie 2016 şi 144,50 RON contravaloare utilităţi luna martie 2016), precum şi a chiriei aferente pentru intervalul 26 martie 2016 - 31 mai 2016 în cuantum de 4.720,68 RON, întrucât a fost lipsită de folosinţa spaţiului din culpa reclamantei-pârâte, fiind respinsă solicitarea pârâtului de a i se acorda penalităţi de întârziere, în temeiul clauzei inserate la art. 6 lit. h) din Contractul de închiriere nr. x din 21 iunie 2010, conform căreia, locatarul este obligat să restituie la termen spaţiul primit, în caz contrar, va suporta plata de penalităţi de întârziere de 10% din valoarea contractului, pentru fiecare zi de întârziere.

Motivarea primei instanţe s-a întemeiat pe soluţia dată primului capăt de cerere, admis în temeiul dispoziţiilor răspunderii delictuale pentru fapta proprie, apreciind că, prin acordarea penalităţilor, se tinde spre obţinerea unei duble reparaţii a aceluiaşi prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a reclamantei. S-a reţinut că pârâtul a optat, cu prioritate, pentru atragerea răspunderii delictuale a reclamantei, faţă de ordinea formulării celor două capete de cerere prin care se urmăreşte repararea aceluiaşi prejudiciu, dar în temeiul a două forme de răspundere civilă diferită, delictuală şi respectiv contractuală, care se exclud, instanţa, dând eficienţă principiului disponibilităţii, a admis primul capăt de cerere întemeiat pe răspunderea delictuală, cu consecinţa respingerii celuilalt capăt de cerere întemeiat pe răspunderea contractuală a reclamantei.

Instanţa de apel a menţinut soluţia, invocând considerentele Deciziei de recurs în interesul legii nr. XI/2005, pronunţată de Înalta Curte, conform cărora "este anulată clauza penală din contractul de împrumut sau prestaţiuni în natură, precum şi că judecătorul în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută de art. 1589 C. civ. sau, în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 C. civ."

În plus, a apreciat că, prin cumulul despăgubirilor cu penalităţile solicitate în temeiul art. 1539 C. civ., se ajunge la o dublă reparaţie pentru neutilizarea spaţiului închiriat, în temeiul a două tipuri de răspundere civilă, delictuală/contractuală care se exclud.

Consideră că art. 1539 C. civ. prevede cumulul penalităţii doar cu executarea în natură a obligaţiei pârâtului de a preda spaţiul închiriat, obligaţie a cărei executare a fost obţinută prin Sentinţa civilă nr. 17 din 2 februarie 2016 de evacuare din spaţiu.

A mai apreciat că, şi dacă s-ar admite cumulul penalităţii cu despăgubirile (solicitate de apelantul-reclamant-reconvenţional), sunt de avut în vedere dispoziţiile art. 1541 lit. b) C. civ., referitoare la reducerea cuantumului penalităţii, când penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Or, în speţă, penalitatea solicitată de apelanta-reclamantă de 21.519,74 RON este vădit excesivă în raport de prejudiciul suferit ca urmare a nepredării la termen a spaţiului închiriat, prejudiciu pentru care, aşa cum s-a arătat instanţa a acordat despăgubirile solicitate prin cererea reconvenţională.

Critica recurentului pârât este întemeiată.

În acest sens se constată că, în soluţionarea acestui capăt de cerere, instanţa de apel invocă dispoziţii de drept substanţial care nu pot fi aplicate concomitent. Astfel, pe de o parte, înlătură de la aplicare normele răspunderii civile contractuale exclusiv pe criteriul ordinii formulării cererilor, considerând că prejudiciul a fost reparat integral în mecanismul răspunderii civile delictuale, pe de altă parte analizează condiţiile de exercitare a răspunderii civile contractuale, considerând fie că respectiva clauză penală este nulă, putând fi acordată doar dobânda legală, fie că valoarea penalităţii este excesivă.

Or, o astfel de motivare nu permite efectuarea unui control judiciar de legalitate cu privire la modalitatea de aplicare a instituţiei de drept civil incidente, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat în egală măsură elemente ce aparţin ambelor tipuri de răspundere civilă.

Din acest punct de vedere se impune admiterea recursului în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să analizeze norma de drept substanţial aplicabilă cauzei. Instanţa va trebui să stabilească ce tip de răspundere este aplicabil într-o ordine de prioritate ce decurge din calificarea formelor de răspundere civilă ca fiind de drept comun sau cu caracter derogatoriu, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., pentru a răspunde astfel criticilor pârâtului şi, în funcţie de asta, să stabilească despăgubirile pretinse pentru nepredarea posesiei asupra spaţiului închiriat, calculate sub forma lipsei de folosinţă sau a penalităţilor contractuale, al căror regim juridic trebuie lămurit, inclusiv din perspectiva relevanţei în cauză a textelor din C. civ. şi a jurisprudenţei ICCJ invocate, din oficiu, în apel.

Prin recursul incident, recurenta reclamantă critică modalitatea în care a fost reţinut debitul în sarcina sa, susţinând că a achitat chiria şi utilităţile aferente perioadei 1 ianuarie 2018 - 25 martie 2016, precum şi faptul că a fost greşit, obligată la plată pentru perioada 26 martie 2016 - 31 mai 2016, deşi fusese evacuată încă din data de 9 martie 2016.

Critica este întemeiată în parte.

Astfel, cu privire la suma datorată de societatea reclamantă în perioada ianuarie - martie, susţinerile părţilor sunt contradictorii, motiv pentru care instanţa de apel, în rejudecare, urmează a valorifica dovezile produse de reclamantă în legătură cu plata.

În ceea ce priveşte momentul până la care se datorează despăgubirile ce urmează a fi stabilite, acesta este cel la care pârâta a intrat efectiv, nu doar scriptic, ci şi faptic, în posesia spaţiului, respectiv data de 31 mai 2016, când au fost ridicate şi bunurile rămase în custodia reprezentantului societăţii reclamante, corect reţinut de instanţa de apel.

Critica de obligare la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 453 şi art. 454 C. proc. civ., urmează a fi avută în vedere la rejudecarea cauzei, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile în baza art. 496 C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în limitele indicate în prezentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra-Neamţ împotriva Deciziei nr. 906 din 20 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM