Insufficient appellate reasoning on insurance liability limits and prescription accrual in post-accident civil damages

Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., B., C., D., E., F., A., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta X. SA şi intervenienţii forţaţi Y. şi Z., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale, urmare a prejudiciului produs prin decesul numiţilor AA., BB., CC., DD., produs în accidentul rutier din data de 31 martie 2011, în cuantumul indicat pentru fiecare dintre reclamanţi.

La data de 7 aprilie 2015, reclamanţii au depus cerere precizatoare, prin care au arătat că reclamanta A. solicită doar daune morale în cuantum de 400.000 RON, că daunele morale solicitate de reclamanţi sunt în valoare totală de 12.600.000 RON şi daunele materiale sunt în valoare totală de 15.078.42 RON.

La data de 7 iulie 2015, reclamanţii au depus cerere de chemare în judecată a pârâţilor SC EE. SA şi Y., precum şi a intervenientului forţat Z., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale, urmare a prejudiciului produs prin decesul numiţilor AA., BB., CC., DD., în accidentul rutier din data de 31 martie 2011.

La data de 8 octombrie 2015, reclamanţii au depus cerere de micşorare a cuantumului obiectului cererii constând în daune materiale şi morale, în baza dispoziţiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 4240 din 7 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea. A obligat-o pe pârâta X. SA să plătească reclamanţilor următoarele sume de bani: reclamantei FF., suma de 360.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 4.326,48 RON cu titlu de daune materiale; reclamantei A., suma de 360.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamantului B., suma de 360.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanţilor C., D. şi E., câte 22.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanţilor F. şi A., câte 90.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamantei G., suma de 90.000 RON, reprezentând daune morale; reclamantei H., suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale şi 3.550,38 RON, reprezentând daune materiale; reclamantei I., suma de 250.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamantei J., suma de 22.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamantei K., suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale şi 1.493,38 RON, cu titlu de daune materiale; reclamantei L., suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanţilor M., P. şi Q., câte 20.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanţilor N. şi O., câte 90.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamantului R., suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale şi 4.522,22 RON, cu titlu de prejudiciu material; reclamantei S., suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanţilor U. şi W., suma de 25.000 RON pentru fiecare; reclamantei V. suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale. A respins cererea formulată de T., prin reprezentant legal, ca neîntemeiată. A respins restul pretenţiilor deduse judecăţii de către ceilalţi reclamanţi, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1080 din 22 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC X. SA împotriva sentinţei şi a încheierii din 10 martie 2018.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta SC X. SA, formulând următoarele critici:

- Decizia recurată nu este motivată conform legii, respectiv deşi aceasta are un număr de 30 de pagini, considerentele privind problema prescripţiei şi a întinderii răspunderii asigurătorului se limitează la două paragrafe, prin care se susţine formal corectitudinea soluţiei instanţei de fond.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., la doctrina de specialitate, precum şi la faptul că potrivit CEDO, nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Precizând, în concret, criticile formulate prin cererea de apel referitoare la soluţia pronunţată pe problema prescripţiei şi în susţinerea cărora s-a prevalat şi de Decizia nr. 5362/2013 a Înaltei Curţi, recurenta a arătat că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate.

Astfel, în opinia recurentei, a reţine formal că "date fiind circumstanţele cauzei, termenul de prescripţie începe să curgă de la data soluţionării definitive a dosarului penal şi nu de la data producerii evenimentului, întrucât de la această dată intimaţii-reclamanţi au cunoscut sau trebuiau să cunoască pe cel răspunzător de producerea pagubei" nu răspunde criticilor concrete formulate prin cererea de apel şi nu reprezintă o motivare corespunzătoare.

Tot în această manieră, recurenta a precizat motivele de apel, prin care s-a criticat soluţia instanţei de fond care a dispus obligarea sa la plata întregului prejudiciu, prevalându-se de decizia Înaltei Curţi nr. 1/2016, potrivit căreia răspunderea asigurătorului este una contractuală, iar nu delictuală, motiv pentru care nu răspunde în solidar cu autorul faptei ilicite. A criticat faptul că instanţa de fond nu a luat în calcul culpa concurentă a conducătorului vehiculului în care se aflau victimele, şoferul AA. (asigurat RCA la EE. SA) fiind găsit vinovat cu o culpă de 30% şi, de asemenea, nu a ţinut cont nici de culpa concurentă a şefului de şantier Z.

Astfel, recurenta a susţinut că analizând decizia atacată se poate observa cu uşurinţă că şi respectivele critici au fost înlăturate fără a fi analizate şi fără a se fi arătat motivele pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel.

În opinia recurentei, este necesar ca din conţinutul hotărârii să rezulte că instanţa a analizat apărările părţilor şi că hotărârea este rezultatul unor raţionamente logico-juridice, iar nu rezultatul unui act arbitrar.

- Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că momentul la care intimaţii trebuiau să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este reprezentat de data producerii accidentului, iar nu de data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosarul penal, aşa cum de altfel este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie, cu referire la deciziile nr. 732/2014 şi nr. 5362/2013.

- Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1003 şi 1041 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, art. 28 din Norma RCA nr. 5/2010, respectiv instanţa de apel nu a ţinut seama că răspunderea asigurătorului este una contractuală, iar nu delictuală.

Recurenta a solicitat ca în eventualitatea admiterii recursului, în raport de împrejurarea că aceasta a achitat despăgubirile la care a fost obligată, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv să se dispună obligarea intimaţilor la restituirea acestor sume.

Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea ca fiind întemeiată a criticii subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. referitor la nemotivarea hotărârii atacate.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii, aceasta trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta "obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie sa se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Atâta timp cât în considerente instanta nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor suscitatului text, întrucât lipsa de consistenţă a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Raportând consideraţiile teoretice mai sus expuse la decizia pronunţată de curtea de apel, ce face obiect al recursului, se observă că răspunzând criticii din apel referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa s-a rezumat a constata că tribunalul a reţinut în mod corect că, faţă de prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, date fiind circumstanţele cauzei, termenul începe să curgă de la data soluţionării definitive a dosarului penal şi nu de la data producerii evenimentului, întrucât de la acea dată intimaţii-reclamanţi au cunoscut sau trebuiau să cunoască pe cel răspunzător de producerea pagubei.

Limitarea raţionamentului la sintagma "date fiind circumstanţele cauzei" nu răspunde exigenţelor unei motivări apte de a prezenta un raţionament judiciar propriu al instanţei care verifică, în calea de atac, legalitatea şi temeinicia hotărârii, astfel cum a fost contestată de partea nemulţumită de soluţia primei instanţe. Aceasta, în condiţiile în care, în motivele de apel, pârâta a invocat o serie de elemente factuale şi argumente juridice de natură a-i susţine punctul de vedere pe care instanţa de apel nu le-a analizat (consecinţele neconstituirii reclamanţilor părţi civile în procesul penal, relevanţa împrejurării că aceştia ştiau despre evoluţia cauzei penale, identitatea persoanelor cercetate în acea cauză şi identificarea altor vinovaţi în cursul procesului penal, aplicarea art. 15 şi 19 din actualul C. proc. pen.), motivarea lapidară nefiind de natură a susţine soluţia pronunţată.

Se observă totodată, că instanţa de apel a învederat că această soluţie este conformă cu practica judiciară în materie, în condiţiile în care prin motivele de apel, asigurătorul făcuse referire la o decizie în sens contrar, potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii accidentului.

Tot în această manieră, constatând corectă reţinerea primei instanţe, curtea de apel a răspuns şi la critica pârâtei privind solicitarea de a i se reţine culpa şi de a răspunde în proporţie de doar 35% faţă de cele reţinute prin Sentinţa penală nr. 25/2015.

Astfel, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că această împrejurare nu este de natură să împiedice repararea întregului prejudiciu de către pârâtă, deoarece în materia răspunderii civile delictuale, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat, urmând ca ulterior, în raporturile dintre cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei să se împartă proporţional, potrivit cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia. Curtea de apel a mai opinat, că într-adevăr, numai în măsura în care culpa în producerea evenimentelor vătămătoare s-ar fi datorat şi faptei reclamanţilor ce solicită a fi indemnizaţi se impunea repararea parţială a prejudiciului, conform art. 28 din Ordinul nr. 5/2010.

Aceste considerente nu răspund punctual criticilor formulate de apelantă cu privire la concursul dintre răspunderea contractuală, în baza căreia susţine că răspunde şi care exclude solidaritatea şi răspunderea civilă delictuală reţinută solidar în raportul cu victimele şi care este mecanismul prin care a validat soluţia primei instanţe de obligare în solidar a părţilor la acoperirea întregului prejudiciu, înlăturând dispoziţiile din Legea nr. 136/1995 de care apelanta s-a prevalat.

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra relevanţei în cauză a jurisprudenţei în materie de unificare a practicii judiciare invocată de apelantă a cărei interpretare este obligatorie în măsura în care este aplicabilă cauzei.

Or, în calea de atac, instanţa de control judiciar are obligaţia de a examina toate aspectele invocate prin motivarea căii de atac sau prin apărările susţinute în faţa sa, chiar şi atunci când îşi însuşeşte demonstraţia juridică din hotărârea primei instanţe, fiind ţinută să coreleze motivarea cu criticile formulate, prin prezentarea raţiunilor pentru care se confirmă soluţia atacată.

Se constată că în speţă, curtea de apel nu a analizat motivele de apel privind problema prescripţiei şi a întinderii răspunderii asigurătorului, despre care s-a făcut vorbire şi nu a răspuns acestora prin propriul raţionament juridic, apt să demonstreze că soluţia nu este rezultatul unui act arbitrar şi care să poate fi cenzurat pe calea recursului.

În aceste condiţii, cum dispoziţiile textului cuprins la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt imperative şi cum a fost încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând a fi analizate ca apărări şi celelalte critici.

În ceea ce priveşte cererea recurentei de a se repune părţile în situaţia anterioară, respectiv să se dispună obligarea intimaţilor la restituirea sumelor pe care le-a achitat, aceasta nu va fi primită.

Art. 500 C. proc. civ. reglementează efectele casării, stipulând în sensul că actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

Prevederile susmenţionatului text de lege trebuie coroborate cu cele cuprinse la art. 724 ce constituie sediul materiei în reglementarea noului C. proc. civ., care, în ceea ce priveşte modalitatea de restabilire, lasă la latitudinea instanţei judecătoreşti care a desfiinţat titlul executoriu de a dispune şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.

Astfel, potrivit alin. (2) al art. 724 C. proc. civ., dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul.

Această măsură se impune în cazul de faţă având în vedere considerentele expuse în argumentarea soluţiei de casare a deciziei pronunţate în apel prin prisma motivului prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În speţă, s-a constatat întemeiat motivul de casare reglementat de textul menţionat, în condiţiile în care decizia atacată nu a permis realizarea controlului judiciar pe fondul dreptului substanţial.

În atare condiţii, în lipsa unei minime motivări a deciziei atacate şi a lipsei unui raţionament juridic propriu al curţii de apel, nu este oportun ca instanţa de recurs să se pronunţe şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării, aceasta urmând a se realiza de către instanţa de trimitere subsecvent soluţiei pe care urmează a o adopta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta X. SA împotriva Deciziei nr. 1080 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM