Denial of common law property claim for expropriated land and demolished building where specific statutory restoration procedures were not pursued.

Prin acţiunea înregistrată la data de 17 februarie 2010 la Tribunalul Bucureşti, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Patriarhia Română şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti (fosta) Intrarea Olteni, nr. 2, să fie obligat pârâtul C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor despăgubiri aferente suprafeţei de teren, în cuantum de 860.244 RON.

Reclamanta a arătat că, pentru imobilul în litigiu, nu s-a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât s-a considerat că acest imobil intră sub incidenţa prevederilor legii speciale privind restituirea bunurilor imobile ce au aparţinut minorităţilor naţionale din România.

De asemenea, s-a arătat că terenul în suprafaţă de 150 mp a fost preluat în mod abuziv de stat, iar la data de 19 iunie 2007, a fost atribuit în folosinţă gratuită Patriarhiei Române, prin Hotărârea nr. 155, făcând parte din suprafaţa totală de teren de 1050 mp situată în str. x data de 29 iulie 2008, pârâta Patriarhia Română a fost notificată prin Arhiepiscopia Bucureştilor, să depună diligenţele necesare pentru ca terenul să nu fie afectat de lucrări de construcţii, însă pârâta nu a dat curs acestei notificări.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480 - 481 C. civ.

La data de 27 septembrie 2010, reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti o acţiune similară, sub nr. x/2010, ce a fost conexată prezentei cauze la termenul de judecată din data de 6 iunie 2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 636 din 2 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, au fost admise acţiunile conexe formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Patriarhia Română şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei în privinţa terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, Intrarea Olteni, nr. 2, având vecinătăţile specificate în raportul de expertiză topo întocmit de expertul B. şi au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Patriarhia Română să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie acest teren. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata de despăgubiri, în sumă de 397.735 RON reprezentând contravaloarea construcţiei ce a fost edificată pe teren şi care este în prezent demolată, fiind obligaţi pârâţii la 2.200 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că numiţii C. şi D. au dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, Intrarea Olteni nr. 2, sector 3 (fost 4), alcătuit din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţia aferentă, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 la fostul Tribunal Ilfov.

Proprietarii acestui imobil au întocmit două testamente, respectiv nr. 8753/1969 şi nr. 8754/1969 la Notariatul de Stat Sector 4 prin care au lăsat E. acest bun, instituindu-o legatar universal.

În urma decesului testatorilor în anul 1978, F. a deschis procedura succesorală notarială, astfel că a fost emis Certificatul de moştenitor nr. x/1978 din care rezultă că acestei Federaţii, în calitate de legatar universal îi revine construcţia situată în Bucureşti, str. x, în timp ce terenul în suprafaţă de 150 mp a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

În privinţa reclamantei, instanţa a avut în vedere că A. a fost înfiinţată prin actul de constituire autentificat sub nr. x/1997 la BNP G., reclamanta fiind succesoarea în drepturi a F. pentru toate bunurile care urmează a fi restituite sau pentru care se vor acorda despăgubiri, aşa încât reclamanta are calitate procesuală activă referitor la promovarea cererii în revendicare.

La termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2011, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în raport de neformularea notificării referitor la imobilul ce se revendică, conform art. 21 din Legea specială nr. 10/2001 republicată.

Instanţa a apreciat că excepţia invocată de pârât nu este incidentă, acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 - 481 C. civ., neputându-se considera că, după apariţia Legii nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca temei juridic dispoziţiile C. civ. au devenit " de plano" inadmisibile.

Instanţa a reţinut că însăşi Legea nr. 10/2001 prevede la art. 8 că regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor minorităţilor naţionale şi care au fost preluate de stat sau de către alte persoane juridice, este reglementat prin acte normative speciale.

În cauza de faţă, s-a pretins de către reclamantă retrocedarea în natură a unei suprafeţe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, precum şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia aferentă ce a fost expropriată şi apoi demolată, aceste solicitări formulate de reclamantă neputând fi rezolvate potrivit dispoziţiilor înscrise în actele normative speciale precum Legea nr. 501/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat şi, respectiv, Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat, rezultând astfel că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, reprezintă singura modalitate procedurală prin intermediul căreia reclamanta îşi poate valorifica dreptul de proprietate referitor la imobilul în litigiu.

Titlul de proprietate invocat de reclamantă în cadrul cererii de revendicare pe care a promovat-o este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 la Tribunalul Ilfov, iar deposedarea de bunul imobil s-a realizat în mod abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, art. 30, situaţie în care terenul în suprafaţă de 150 mp a ajuns în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, fiind inclus în suprafaţa totală de teren de 1.050 mp ce a fost atribuită în folosinţă gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea nr. 155/2007.

Pe de altă parte, instanţa a considerat că cererea de revendicare introdusă de reclamantă este admisibilă şi în raport de legislaţia şi jurisprudenţa CEDO, aşa încât, dacă nu s-ar da curs solicitărilor formulate pe această cale, s-ar ajunge la nesocotirea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Instanţa a reţinut că raportul de expertiză topometrică efectuat în prezenta cauză a concluzionat în sensul că terenul în litigiu este liber de construcţii, putând fi restituit în natură.

În privinţa construcţiei ce a existat pe teren, în suprafaţă totală de 192,10 mp şi pentru care nu s-au încasat despăgubiri, a rezultat că aceasta a fost expropriată în baza Decretului nr. 260/1986, trecând astfel în proprietatea statului, care, ulterior, a procedat la demolarea ei. Prin raportul de expertiză tehnică depus la dosar s-a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 397.735 RON.

Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 481 C. civ., exproprierea unui bun imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, aceste considerente fiind preluate şi de Legea nr. 33/1994 care reglementează regimul juridic al exproprierilor. Or, în cauza de faţă, nu s-au plătit de către stat despăgubiri legate de demolarea respectivei construcţii, fiind astfel nesocotite normele legale în materie.

În consecinţă, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis acţiunea în revendicare, dispunând restituirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcţiei demolate.

Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel pârâţii Patriarhia Română şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 60 din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă s-au admis apelurile declarate de pârâtă şi s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii acţiunii principale şi a cererii conexe, ca inadmisibile.

Prin Decizia civilă nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamanta A., a fost casată decizia Curţii de Apel Bucureşti şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea deciziei de casare, s-au arătat următoarele:

Obiectul dedus judecăţii vizează constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 150 mp ce a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 şi, respectiv, obligarea pârâtului C.G.M.B. de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren, iar, în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor despăgubiri aferente suprafeţei de teren, în cuantum de 860.244 RON.

În raport cu obiectul dedus judecăţii şi raportat la motivele de apel invocate, în respectarea efectului devolutiv al apelului, prima instanţa de apel, potrivit art. 295 C. proc. civ., avea obligaţia de a verifica în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către instanţa de fond.

Efectul devolutiv al apelului vizează două principii şi anume tantum devolutum quantum appelatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Principiul tantum devolutum quantum appelatum îşi găseşte consacrare în dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanţa va verifica în limitele investirii cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Cel de al doilea principiu tantum devolutum quantum iudicatum vizează faptul că instanţa de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanţă a fost sesizată.

Raportând cele expuse la motivele de apel invocate de pârâţi, precum şi la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a examinat alte aspecte decât cele cu care a fost investită prin motivele de apel, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Criticile din apel ale pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice vizau greşita obligare a acestuia la plata sumei de 397.735 RON reprezentând contravaloarea construcţiei, (în prezent demolată), având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că Statul Român nu a acordat despăgubiri pentru imobilele expropriate. Pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti (ca instanţă de fond), a lipsei calităţii procesual pasive, precum şi a încălcării dispoziţiilor art. 1 şi 2 C. proc. civ., a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi a deciziilor nr. 32/2008 şi, respectiv, nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Apelul declarat de pârâta Patriarhia Română cuprinde critici legate de nulitatea hotărârii instanţei de fond în condiţiile nerespectării dispoziţiilor imperative ale art. 261 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., a ignorării Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, precum şi critici cu privire la O.U.G. nr. 94/2000.

S-a reţinut că niciunul dintre apelanţi nu a formulat critici în legătură cu inadmisibilitatea acţiunii determinată de incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 83/1999, or, instanţa de apel, cu depăşirea limitelor investirii, a respins acţiunea principală şi cererea conexă ca inadmisibile, determinat tocmai de incidenţa acestui act normativ.

Întrucât legalitatea hotărârii atacate în apel trebuia analizată în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond la adoptarea soluţiei, precum şi în raport de motivele de apel invocate, în condiţiile încălcării dispoziţiilor legale sus evocate, s-a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte depăşirea limitelor de investire, precum şi ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât urmare a soluţiei pronunţate şi argumentate pe un alt temei, de inadmisibilitate, decât cel invocat de apelanţi, instanţa nu a intrat în analiza motivelor de apel, ceea ce se impune a se efectua cu ocazia rejudecării.

Rejudecarea apelurilor a fost suspendată la termenul din 23 aprilie 2015, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ.

Dosarul de apel a fost repus pe rol la momentul la care a dispărut cauza de suspendare, adică la momentul la care a rămas irevocabilă Sentinţa civilă nr. 13 din 11 ianuarie 2016, în urma soluţiei de respingere a recursului dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3401 din 18 octombrie 2018.

Prin Decizia nr. 275 A din 21 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de pârâţi, a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a respins cererea principală şi cererea conexă, ca neîntemeiate.

Curtea a reţinut următoarele:

1. În procedura de rejudecare a apelurilor au fost administrate probe noi, din care rezultă că anterior acţiunii înregistrate la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2010, reclamanta A., înfiinţată de F., din care face parte H. formulase o cerere de retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Cererea întemeiată pe O.U.G. nr. 94/2000 a fost înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România sub nr. x din 26 februarie 2003.

Prin Decizia nr. 2818 din 8 iulie 2013 s-a respins cererea de retrocedare depusă de către A. cu privire la restituirea în natură a imobilului teren situat în Municipiul Bucureşti, str. x, reţinându-se că "H. a dobândit dreptul de proprietate, în calitate de moştenitoare testamentară, numai în ceea ce priveşte construcţia ce s-a aflat pe terenul situat în Municipiul Bucureşti, str. x, Sector 3; terenul aferent construcţiei moştenite prin testament de către H. a trecut în patrimoniul Statului Român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974".

În consecinţă, se mai arată în dispozitivul deciziei anterior menţionate, "H. nu a avut calitatea de proprietar al terenului situat în Bucureşti, str. x, Sector 2".

Prin punctul 2 al Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare s-a respins opţiunea A. referitoare la acordare despăgubiri pentru construcţia demolată care a fost situată pe terenul de 150 mp întrucât solicitarea nu se încadrează în obiectul de reglementare al actului menţionat anterior.

Sub acest aspect instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

2. Curtea a observat că decizia Comisiei speciale de retrocedare a fost menţinută prin Sentinţa nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3401/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea a reţinut că, în urma procedurilor administrative şi judiciare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că terenul de 150 mp, revendicat în prezenta cauză, nu a aparţinut niciodată H.

Or, în acţiunea personală prin care a solicitat despăgubiri A. şi-a legitimat calitatea procesuală activă în acţiune prin raportare la faptul că terenul a aparţinut H., ceea ce nu a fost cazul.

Având în vedere primul ciclu procesual şi statuările Înaltei Curţi, în sensul că acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă faţă de limitele criticilor din apel care nu cuprindeau referiri exprese la O.U.G. nr. 83/1999, Curtea, analizând fondul criticilor apelanţilor, a constatat că acestea sunt întemeiate, deoarece titularul acţiunii în revendicare nu este proprietarul neposesor al bunului revendicat şi nu a avut vreun moment calitatea de proprietar al acestuia, iar acelaşi titular al acţiunii în despăgubiri nu a solicitat în procedura de drept comun constatarea nulităţii decretului de preluare şi nu a dovedit că are un bun în sensul CEDO pentru a-i putea fi admisă acţiunea personală. Relativ la acţiunea în despăgubiri, s-a apreciat că reclamanta nu poate invoca prezumţiile instituite prin art. 1 alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, respectiv prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată. Aceasta deoarece, cererea formulată în baza primului act normativ a fost respinsă, iar în baza celui de-al doilea act normativ nu s-a formulat notificarea imperativ cerută de lege, astfel că nu poate profita reclamantei. Dacă reclamanta ar fi fost proprietara terenului şi s-ar fi constatat, în baza legilor speciale sau a dreptului comun, că terenul a fost preluat abuziv, atunci această constatare i-ar fi profitat, dar terenul nu a fost preluat abuziv de la reclamantă.

Curtea a constatat că apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi apelanta Patriarhia Română au solicitat pe fondul acţiunii, respingerea acesteia ca nefondată.

Faptul că apelanţii au susţinut inclusiv inadmisibilitatea acţiunii, nu mai poate fi analizat la acest moment, faţă de dispoziţiile obligatorii din decizia de casare.

3. În raport de împrejurarea că netemeinicia pretenţiilor privitoare la revendicarea terenului în suprafaţă de 150 mp a fost stabilită cu putere de lucru judecat, curtea a considerat că nu este necesară dezvoltarea suplimentară a motivelor pe care se sprijină soluţia de admitere a apelurilor pârâţilor.

4. Deoarece reclamanta a susţinut că nu a putut folosi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că are un bun în sensul CEDO, constând în dreptul de a primi despăgubiri pentru construcţia preluată abuziv de stat şi demolată ulterior, curtea de apel a reţinut că O.U.G. nr. 94/2000 nu permitea acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, dacă proprietarul terenului era diferit de proprietarul construcţiei, cum a fost cazul în speţă. Cât priveşte utilizarea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, curtea s-a rezumat la a constata că reclamantei nu i-a fost recunoscut dreptul asupra terenului pentru simplul şi singurul motiv că nu l-a avut niciodată în proprietate. Deci, nu lipsa de efectivitate sau de eficienţă a legislaţiei speciale a făcut ca reclamanta să nu-şi poartă recupera terenul în procedura legii speciale, ci lipsa dreptului de proprietate asupra bunului pe care a încercat să-l recupereze.

5. Curtea a considerat că reclamanta putea şi trebuia să utilizeze de dispoziţiile legislaţiei speciale în materie (Legea nr. 10/2001), ceea ce, din propria culpă, nu a făcut.

Chiar dacă imobilul construcţie nu intră în domeniul specific şi restrâns de aplicare al O.U.G. nr. 94/2000, deoarece a fost demolată după preluare, iar reclamanta nu a fost niciodată proprietara terenului pe care fusese situată construcţia demolată, este cert că drepturile reclamantei aferente construcţiei demolate puteau fi realizate în condiţiile Legii nr. 10/2001 (art. 6 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi (8).

Din perspectiva terenului care a făcut obiectul Legii nr. 58/1974, spre deosebire de O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001 conţine o soluţie nuanţată, care ţine seama de situaţia de fapt a construcţiei, după cum aceasta există în continuare sau a fost demolată, ulterior preluării. Pentru ipoteza construcţiei care există în continuare pe teren, legiuitorul de după anul 1989 a soluţionat problema în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscând acestora dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate. Pentru ipoteza în care, ulterior înstrăinării imobilului, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, acestuia din urmă, legea îi recunoaşte doar vocaţia de a primi despăgubiri pentru construcţia demolată, iar vocaţia de a obţine măsuri reparatorii pentru terenul aferent construcţiei demolate îi este recunoscută proprietarului terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului (înstrăinătorului terenului).

6. În privinţa construcţiei demolate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a constatat că soluţia Comisiei speciale de retrocedare s-a raportat corect la domeniul de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 .

Relevante în speţă au fost considerentele Sentinţei nr. 13/2016 în care s-a precizat că "nu pot fi luate în considerare argumentele reclamantei referitoare la acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, având în vedere obiectul principal al cererii introductive era întemeiat pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată". Altfel spus, chiar reclamanta a susţinut că, dacă nu se încadrează în dispoziţiile ordonanţei speciale menţionate, are dreptul de a fi despăgubită conform Legii nr. 10/2001. Or, obţinerea de despăgubiri în temeiul acestei legi, presupunea formularea unei notificări în termenul imperativ prevăzute de art. 22, ceea ce reclamanta nu a făcut.

7. S-a constatat că soluţia primei instanţe prin care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 397.735 RON, reprezentând contravaloarea construcţiei demolate este motivată generic, ca o consecinţă a soluţiei de admitere a primului capăt de cerere, care este greşită.

Tribunalul nu a indicat raportul juridic obligaţional care ar fi justificat, în procedura de drept comun, pretenţiile reclamantei faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea a reţinut că acţiunea în pretenţii vizează un imobil care a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 260/1986 şi a fost demolat după preluare.

Atât în privinţa actelor de expropriere realizate de regimul comunist, cât şi în privinţa altor acte de preluare abuzivă a unor imobile de către acelaşi regim, Statul Roman a adoptat reglementări reparatorii, care permiteau îndreptarea respectivelor nedreptăţi. Niciun moment nu s-a contestat faptul ca statul are o marjă de apreciere în privinţa modalităţii de reglementare a măsurilor reparatorii. În această ordine de idei, atât practica internă a instanţelor, cât şi practica CEDO a considerat că instituirea unor termene în cadrul cărora persoanele proprietare a bunurilor preluate abuziv sau expropriate în perioada regimului comunist nu este contrară Constituţiei sau Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, s-a considerat că stabilirea unor proceduri administrative care presupuneau formularea unor cereri sau a unor notificări, ca o condiţie esenţială pentru a se putea accede la măsurile reparatorii permise de lege este permisă şi are ca scop asigurarea finalizării procesului de restituire, chiar şi atunci când prin instituirea termenelor sau a procedurilor sunt afectate în substanţa lor drepturile subiective ale persoanelor care nu au uzitat de acestea.

8. În considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite se reaminteşte, printre altele, că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

9. Pentru a reţine inexistenţa în patrimoniul reclamantei a unui "bun" actual, constând în dreptul la despăgubiri pentru construcţia demolată, curtea a avut în vedere Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

În speţă, Tribunalul Bucureşti a fost învestit abia la data de 27 septembrie 2010 cu o cerere în pretenţii, adică la 20 de ani de la momentul la care, dacă se dovedea existenţa unui raport juridic obligaţional, grefat pe o faptă delictuală, acestea puteau fi solicitate.

Invocarea ca temei al acţiunii în pretenţii a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune că, în concret, o anumită dispoziţie din legislaţia internă sau ansamblul legislaţiei interne nu sunt conforme sau nu asigură realizarea principiilor garantate prin CEDO, ceea ce nu s-a susţinut şi nu s-a demonstrat în cauză.

Acţiunea în pretenţii, prescriptibilă conform dreptului comun, trebuia introdusă în termen de 3 ani calculaţi de la momentul căderii regimului comunist sau, cel mai târziu, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994. Aceste dispoziţii legale nu au fost invocate de reclamantă, deşi instanţele le-au recunoscut aplicabilitatea, inclusiv în cazul exproprierilor anterioare anului 1990, dacă efectele exproprierii, sub aspectul neplăţii despăgubirilor s-au întins în timp ulterior datei intrării în vigoare a legii menţionate.

Dacă este imprescriptibilă, aşa cum s-a apreciat în cauză, pe motiv că derivă din dreptul de proprietate, acţiunea în pretenţii ar presupune o invalidare a Decretului nr. 260/1986, ceea ce nu s-a solicitat prin acţiune.

Este adevărat că, dacă reclamanta ar fi formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, ar fi obţinut despăgubiri pentru construcţia demolată, dar Decretul nr. 260/1986 putea fi asimilat unei preluări abuzive, doar din perspectiva reglementării speciale şi în condiţiile acesteia.

10. Curtea a constatat că nu a fost sesizată să soluţioneze o contestaţie în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000. După cum s-a precizat în considerentele sentinţei nr. 13/2016, reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere prin care să se solicite conversia cererii adresate Comisiei speciale de retrocedare într-o notificare formulată pe Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a observat că inclusiv cererea formulată potrivit O.U.G. nr. 94/2000, înregistrată sub nr. x din 26 februarie 2013, este ulterioară datei limită până la care puteau fi formulate notificările conform Legii nr. 10/2001, respectiv 14 august 2002. Reclamanta nu a invocat niciun motiv pentru a demonstra că nu a putut să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001.

11. Formularea unei cereri în pretenţii, întemeiată pe dreptul comun, la mai mult de 10 ani după momentul în care statul a reglementat modul în care pot fi obţinute măsurile reparatorii pentru ipoteze precum cea în care se încadrează reclamanta nu poate fi primită, pentru ca altfel, reglementarea de către stat printr-o sumă de acte normative a regimului juridic al imobilelor preluate abuziv, ar fi fost inutilă. Siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic civil, apărate inclusiv prin instituirea unor termene de decădere, nu ar mai avea conţinut dacă s-ar accepta că, după decăderea din drepturile conferite prin legile speciale, persoanele care ar fi fost îndreptăţite la măsurile reparatorii pot oricând să sesizeze instanţa sau dacă s-ar accepta că respectivele persoane, aşa cum a fost cazul în speţă, pot utiliza, în paralel, atât de pârghiile conferite printr-o lege specială, cât acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Exproprierea realizată prin decretul a cărui nelegalitate nu s-a solicitat a fi constatată, s-a produs înainte de demolarea invocată drept temei al pretenţiilor de reclamantă.

Or, faptele generatoare ale pretenţiilor s-au petrecut în urmă cu mai mult de 20 ani, socotiţi până la momentul la care a fost sesizată instanţa, respectiv, în urmă cu mai mult de 10 ani socotiţi până la momentul la care Statul Român a edictat legea specială nr. 10/2001, în baza căreia reclamanta putea să-şi realizeze pretenţiile şi să obţină măsuri reparatorii. Mai mult, acţiunea introductivă a fost introdusă la aproximativ 2 ani după momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu putere obligatorie care este raportul dintre legile speciale de retrocedare şi dreptul comun, respectiv care sunt condiţiile în care putea fi introdusă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (inclusiv sub forma despăgubirii solicitate urmare a ingerinţei în dreptul de proprietate imobiliară).

Faţă de cele arătate, curtea a constatat că prima instanţă nu a analizat actele normative speciale şi practica instanţei supreme în materie, potrivit cărora nu este acceptată introducerea unei acţiuni în pretenţii întemeiate pe dreptul comun oricând, fără limită în timp.

12. Curtea a considerat că obligarea Statului la plata de despăgubiri pentru construcţia demolată în anul 1986 nu are fundament legal prin raportare la obiectul acţiunii introductive de instanţă şi la calea aleasă de reclamantă. Curtea a considerat că sunt corecte susţinerile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice conform cărora, la acest moment, este "injustă obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a despăgubirilor" din moment ce art. 1, 2 şi 3 din Decretul nr. 260/1986, prevăd că Statul Român a autorizat exproprierea pentru cauză de utilitate şi cu plata de despăgubiri.

13. Curtea a mai considerat că nu este contrar Convenţiei Europene a Drepturilor Omului să se aprecieze că atât dreptul la măsuri reparatorii, cât şi dreptul la obţinerea contravalorii bunului expropriat, pot fi pierdute urmare a conduitei nediligente a persoanei care, dacă ar fi urmat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau dacă ar fi reclamat exproprierea nelegală, în condiţiile Legii nr. 33/1994, şi-ar fi putut, în principiu, realiza drepturile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâţi şi menţinerii sentinţei tribunalului.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta formulând următoarele critici:

1. Încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A apreciat că sunt nelegale considerentele hotărârii, prin faptul că instanţa de apel a reţinut o serie de aspecte ce nu au fost puse în discuţia părţilor şi nici invocate de către părţi în cadrul litigiului, încălcând, în mod flagrant, atât principiul contradictorialităţii, cât şi pe cel al dreptului la apărare.

A arătat că instanţa de apel, în motivarea soluţiei de respingere, a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3401/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi o serie de aspecte referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune şi la inadmisibilitatea acţiunii, cât priveşte soluţia de respingere a pretenţiilor asupra construcţiei, raportat la faptul că reclamanta nu ar fi urmat remediile stabilite de Legea nr. 33/1994, faţă de preluarea imobilului prin expropriere.

Trecând peste faptul ca aceste considerente sunt vădit nelegale, instanţa de apel nu a pus în niciun moment aceste chestiuni în discuţia părţilor (de altfel aceste critici nu au fost ridicate de către părţi în cursul prezentului litigiu), ignorând cu totul principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare consfinţite atât de normele procedurale aplicabile cât şi de cele constituţionale.

Faţă de această împrejurare, solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A criticat faptul că instanţa de apel a nesocotit obiectul cauzei.

A arătat că obiectul şi raportul juridic dedus judecăţii au fost trasate prin acţiunea promovată, respectiv revendicare prin comparare de titluri; titlul de proprietate de care a înţeles să se prevaleze reclamanta fiind reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat.

A mai arătat că instanţa de apel a reţinut aspecte străine de natura pricinii, respectiv împrejurarea că nu s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, raportat la faptul ca imobilul revendicat a fost expropriat, precum şi la natura juridică de acţiune în pretenţii a unei asemenea cereri de chemare în judecată; o pretinsă prescripţie a dreptului material la acţiune şi inadmisibilitatea cererii faţă de nedepunerea notificării, deşi acest ultim aspect fusese deja tranşat, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A opinat că raportat la cadrul procesual stabilit expres şi fără echivoc prin cererea de chemare în judecată, curtea de apel avea de comparat titlul de proprietate al reclamantei cu titlurile de proprietate ale părţilor adverse, orice alte aspecte referitoare la eventuale pretenţii în baza Legii nr. 33/1994 sau la caracterul prescriptibil al unei acţiuni în pretenţii, întemeiate pe dispoziţiile acestui act normativ, exced cu evidenţă cadrului procesual stabilit, fiind aspecte total străine de natura pricinii.

3. Hotărârea încalcă aspectele dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A arătat că, deşi în considerentele hotărârii se reţine faptul că problema inadmisibilităţii acţiunii a fost tranşată prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a motivat respingerea pretenţiilor reclamantei, cu privire la construcţie, pe aspecte ce ţin de inadmisibilitatea cererii, faţă de neurmarea procedurilor reglementate de legile speciale de reparaţie, încălcând dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

4. Argumentarea greşită a instanţei de apel cu privire la incidenţa în speţă a puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 13 din 11 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti- motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A arătat că chestiunea tranşată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, având în vedere că cele două dosare au obiecte diferite, în rezolvarea cărora se impun analize fundamental diferite.

A menţionat că Dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect contestaţia reclamantei împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, decizie prin care s-a respins cererea de retrocedare în legătură cu imobilul ce face şi obiectul prezentului dosar. Reţinând că, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, terenul a trecut din patrimoniul autorilor Comunităţii - C. şi D. - direct în proprietatea Statului Roman, s-a apreciat ca nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd ca sunt îndreptăţite la masuri reparatorii în natura sau echivalent, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

A precizat că în acel litigiu nu s-a pus în niciun moment problema că, pe calea devoluţiunii testamentare, drepturile asupra imobilului au fost transmise de autorii C. şi D. către H., în continuarea căreia vine reclamanta A.. Prezentul dosar are ca obiect revendicare prin comparare de titluri, iar dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului izvorăşte din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 decembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, prin urmare, cauza celor două demersuri procesuale este cu totul diferită.

Prin urmare, în condiţiile în care analiza pe care se impune să o facă instanţa de judecată în prezenta cauză este fundamental diferită de cea făcută în Dosarul nr. x/2014 (incontestabil, dreptul de a revendica imobilul în litigiu a făcut obiectul transmisiunii pe calea devoluţiunii testamentare), este evident că nu se poate pune problema incidenţei puterii lucrului judecat în ceea ce priveşte considerentele Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza celor două demersuri procesuale este cu totul diferită.

5. Argumentarea greşită a instanţei de apel cu privire la inexistenţa unui drept protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv nereţinerea incidenţei prevederilor art. 480 şi 481 C. civ., precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A precizat că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a recunoscut că pot apărea situaţii, cum este şi cea din speţa de faţă, în care legile speciale de reparaţie să nu fie aplicabile.

A arătat că admisibilitatea acţiunii a fost tranşată în mod irevocabil prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu mai poate face obiectul analizei în cauză.

A opinat că nu se poate susţine că dreptul reclamantei de a promova acţiunea în revendicare este afectat de dispoziţii speciale cuprinse în legile de reparaţie, deoarece acestea nu sunt aplicabile bunurilor revendicate. Mai mult, există temei legal al revendicării în situaţia în care legile speciale de reparaţie nu sunt aplicabile, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care, după cum se poate observa, chiar permite expres acţiunea în revendicare.

A mai arătat, contrar argumentelor instanţei de apel, că în cauză este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta având deschisă calea acţiunii în revendicare (cu referire la cauzele Kopecky împotriva Slovaciei, Jokela împotriva Finlandei, Joseph Polacek şi Libuse Polokova împotriva Republicii Cehe şi Malhous împotriva Republicii Cehe), existând o speranţă legitimă la restituirea bunului dacă legea şi practica internă îi dădeau motive reclamantului să creadă că va avea câştig de cauză în faţa instanţelor naţionale.

A învederat că admisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun a fost recunoscută implicit, în cazul în care dispoziţiile speciale nu sunt aplicabile acesteia, astfel că nu se poate susţine că nu există cel puţin o speranţă legitimă protejată de Convenţie, raportat la care să existe o încălcare a dreptului de proprietate. Acest fapt rezultă raportat şi la aspectul reţinut în RIL-ul mai sus menţionat în care se arată că au existat cazuri în care acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun au fost admise, chiar şi în condiţiile în care erau aplicabile dispoziţiile speciale din actele normative de reparaţie.

Or, cu atât mai mult, în cazul în care actele normative speciale nu sunt aplicabile speţei, rezultă speranţa legitimă protejată de Convenţie.

În raport de motivele de recurs anterior dezvoltate, în măsura în care instanţa de recurs se va pronunţa asupra fondului acţiunii în revendicare, a solicitat să se constate că aceasta este întemeiată.

Cu privire la fondul acţiunii în revendicare, s-a arătat că terenul revendicat se cuvenea reclamantei, acesta a trecut în proprietatea Statului Român prin Legea nr. 58/1974, construcţia revendicată a trecut în proprietatea aceluiaşi pârât în baza Decretului nr. 206/1986, reclamanta nu a primit niciun fel de despăgubire cu privire la aceste imobile şi că terenul obiect al revendicării este liber.

A arătat că, în momentul de faţă, acţiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale prin care reclamanta poate valorifica dreptul de proprietate.

A precizat că s-a probat faptul că titlul de proprietate al reclamantei provine de la un terţ anterior posesiei pârâtului Statul Roman, titlul precede posesiunea, constituind probă chiar împotriva unei posesii utile.

A mai arătat că pârâţii se fac vinovaţi de încălcarea articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, că s-a probat posibilitatea restituirii terenului în natură şi că pentru construcţia demolată nu s-au încasat niciodată despăgubiri de la Statul Român.

A învederat aplicabilitatea, în speţă, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prima critică, formulată în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţine încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare prin aceea că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor, anterior reţinerii în motivare, puterea de lucru judecat a Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prescripţia dreptului material la acţiune şi inadmisibilitatea acţiunii, raportat la faptul că reclamanta nu ar fi urmat remediile stabilite de Legea nr. 33/1994.

Critica este nefondată. Astfel, se reţine că instanţa de apel nu a invocat excepţii procesuale pe care era obligată a le supune dezbaterii contradictorii a părţilor, ci argumente de natură a susţine soluţia pronunţată, izvorâte din analiza probatoriului administrat în cauză, menite a explica o anumită conduită procesuală reţinută în sarcina părţii.

În acest sens a fost valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii de contencios administrativ, respectiv al Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, în care s-a statuat că terenul a trecut din patrimoniul testatorilor direct în cel al statului, fără a fi existat un transfer de proprietate care să implice pe antecesoarea reclamantei, F., beneficiara testamentară, care nu a deţinut un drept de proprietate asupra terenului de care să se poată prevala în acţiunea în revendicare.

Or, hotărârea respectivă a fost utilizată ca mijloc de probă în prezenta cauză, în condiţiile în care judecata în acest dosar fusese suspendată în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., considerându-se că de soluţia respectivă depinde dezlegarea acestui litigiu. Prin urmare, recurenta nu poate susţine că valorificarea conţinutului acesteia s-a făcut cu încălcarea dreptului său la apărare sau a principiului contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât, la momentul dezbaterilor în apel la termenul din data de 21 februarie 2019, instanţa a solicitat părţilor să aibă în vedere efectele produse asupra acţiunii reclamantei prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ.

Nici aspectele referitoare la prescripţie nu pot fi reţinute ca încălcând drepturile procedurale garantate părţii, întrucât instanţa de apel nu a analizat o atare sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune al reclamantei, care nu ar fi fost exercitat în termen, cu atât mai mult cu cât acţiunea exercitată în cauză este imprescriptibilă.

Instanţa de apel a făcut referire la căile legale pe care reclamanta, dacă acţiona cu diligenţa unui bun proprietar, le putea exercita pentru obţinerea unor măsuri reparatorii, în ipoteza în care pretinde că este titulara unui dreptul de proprietate asupra imobilului, preluat abuziv de stat. În legătură cu aceste dispoziţii legale la care putea recurge (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 33/1994) instanţa a apreciat că faptele ce au generat prejudiciul s-au petrecut în urmă cu mai mult de 20 de ani, acţiunea în pretenţii fiind prescriptibilă şi că reclamanta a rămas, în mod culpabil, în pasivitate, în acest interval de timp.

Referirile la legile speciale nu reprezintă, cum susţine recurenta reclamantă, o motivare asupra inadmisibilităţii acţiunii, făcută cu încălcarea deciziei de casare, ci tind a susţine lipsa unui drept real de proprietate cu privire la construcţie în patrimoniul reclamantei care să îi fundamenteze recurgerea la calea dreptului comun, respectiv la acţiunea în revendicare.

2. O a doua critică, încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă că faptul că instanţa de apel nu ar fi răspuns acţiunii cu care a fost învestită, respectiv revendicare prin comparare de titluri, ci ar fi reţinut aspecte străine de natura pricinii, cum sunt cele referitoare la eventuale pretenţii în baza Legii nr. 33/1994 sau la caracterul prescriptibil al unei acţiuni în pretenţii întemeiate pe dispoziţiile acestui act normativ, ce excedează cadrului procesual stabilit.

Nu poate fi reţinută o astfel de critică întrucât, în condiţiile în care părţile s-au prevalat de jurisprudenţa de unificare a practicii judiciare, reprezentată de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, care stabileşte condiţiile în care partea, care promovează o acţiune în revendicare în detrimentul legislaţiei speciale de reparaţii, se poate prevala de bun în sensul Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, instanţa de apel a verificat dacă reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a uza de dispoziţiile legilor speciale care dispuneau acordarea de măsuri reparatorii cu privire la bunul de care titularul dreptului de proprietate fusese deposedat abuziv. Or, în baza acestei analize, instanţa a reţinut că recurenta reclamantă nu s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a acţiona, prin alte modalităţi prevăzute de legi speciale, pentru repararea prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă a bunului, motiv pentru care nu se poate considera că o astfel de analiză excedează cadrului procesual reprezentat de o acţiune în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce constituie dreptul comun în materia legislaţiei reparatorii.

3. În baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind aspectele dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 5293 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest sens susţine că pretenţiile reclamantei cu privire la construcţie au fost respinse pe aspecte ce ţin de inadmisibilitatea cererii, respectiv faţă de neurmarea procedurilor reglementate de legile speciale de reparaţie.

Critica este nefondată întrucât se reţine că instanţa de apel a analizat, pe fond, cauza, constatând că reclamantei i-a fost expropriat imobilul construcţie, ce ulterior a fost demolat, aceasta reprezentând o preluare abuzivă ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 ca fiind un caz de acordare a despăgubirilor. Instanţa a apreciat că decretul de expropriere, a cărui nelegalitate nu a fost contestată în cauză, reprezintă un titlu pe care statul îl poate opune reclamantei în procedura revendicării pe dreptul comun. Or, un atare raţionament nu reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanţă, ci o analiză asupra titlurilor exhibate de părţi, în condiţiile în care ceea ce i se impută reclamantei este pasivitatea şi alegerea greşită a normei generale în detrimentul normei speciale, în care îşi putea valorifica dreptul la despăgubiri.

4. O altă critică, formulată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează argumentarea greşită a instanţei de apel cu privire la incidenţa în speţă a puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta susţinând că cele două dosare au obiecte şi cauze diferite, în rezolvarea cărora se impun analize fundamental diferite. Consideră că soluţia de respingere a contestaţiei împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prin care s-a reţinut că terenul a trecut din patrimoniul autorilor Comunităţii, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, direct în proprietatea Statului Român, a condus la concluzia că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Cum, în acel litigiu, nu s-a pus problema că, pe calea devoluţiunii testamentare, drepturile asupra imobilului au fost transmise de autorii C. şi D. către H., în continuarea căreia vine reclamanta A., nu se poate pune problema incidenţei puterii lucrului judecat în ceea ce priveşte considerentele Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei sunt nefondate. Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, la care recurenta face trimitere, care împiedică o nouă judecată în condiţiile existenţei unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, denumit în doctrina şi jurisprudenţa vechiul C. civ. putere de lucru judecat, valorifică aspecte dezlegate anterior de o altă instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, fără să presupună identitatea de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Pentru a se da eficienţă considerentelor Sentinţei nr. 13/2016, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Prin urmare, cele statuate cu privire la faptul că reclamanta nu a fost niciodată proprietara terenului au fost în mod corect valorificate ca mijloc de probă în prezenta cauză, chiar dacă obiectul acesteia este diferit, întrucât, pentru a putea revendica respectivul teren de care susţine că a fost deposedată abuziv, reclamanta trebuia să facă dovada unui drept de proprietate asupra acestuia. Or, reclamanta nu a răsturnat, prin argumente contrare, prezumţia de adevăr conţinută de hotărârea judecătorească ce a statuat cu privire la inexistenţa dreptului său de proprietate asupra terenului.

5. Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat de recurentă şi în ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel a argumentat greşit inexistenţa unui drept protejat de CEDO şi nu a reţinut incidenţa prevederilor art. 480 şi 481 C. civ., precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcând cele statuate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi prin care s-a recunoscut că pot apărea situaţii, cum este şi cea din speţa de faţă, în care legile speciale de reparaţie să nu fie aplicabile.

Recurenta susţine că legile de reparaţie nu sunt aplicabile bunurilor revendicate, temeiul legal al revendicării fiind art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cum admisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun a fost recunoscută implicit, consideră că există cel puţin o speranţă legitimă protejată de Convenţie, raportat la care poate fi reţinută încălcarea dreptului de proprietate, în condiţiile în care terenul revendicat ce se cuvenea reclamantei a trecut în proprietatea Statului Român prin Legea nr. 58/1974, construcţia a trecut în proprietatea aceluiaşi pârât în baza Decretului nr. 206/1986, reclamanta nu a primit niciun fel de despăgubire cu privire la aceste imobile şi terenul obiect al revendicării este liber.

Critica este nefondată. Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale aplicabile prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi şi a hotărârii pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens a constatat că, în privinţa contravalorii construcţiei, pârâta avea la dispoziţie mijloace reglementate de legi speciale la care nu a recurs. În această împrejurare, nu îşi poate invoca propria culpă şi nu se poate prevala de pasivitatea manifestată pentru a obţine bunul pretins pe calea dreptului comun, având în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008, proprietarul unui bun preluat abuziv de stat nu poate redobândi acel bun printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reprezintă legea specială de reparaţie în această situaţie. În caz contrar, se menţionează în recursul în interesul legii, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în defavoarea legii speciale de reparaţie, ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant şi s-ar ajunge la o judecare formală a cauzei, în care instanţa să acorde preferinţă titlului mai vechi, făcând abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale. Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.

Înalta Curte constată că reclamanta nu a combătut statuarea instanţei de apel în sensul că era incidentă Legea nr. 10/2001 şi că, deci, avea deschisă calea legii speciale pentru valorificarea dreptului, pe care nu a urmat-o, afirmând generic că legile de reparaţie nu sunt aplicabile bunurilor revendicate.

În plus, nu a invocat vreun motiv de natura celui la care Decizia nr. 33/2008 face referire, de natură a-i deschide, potrivit interpretării date în respectiva decizie, calea acţiunii în revendicare, ocolind procedura legii speciale, respectiv un motiv independent de voinţa părţii, care a împiedicat-o să îşi valorifice pretenţiile pe calea acelor legi speciale reparatorii care îi permiteau obţinerea de despăgubiri

Prin urmare, recurenta reclamantă poartă în exclusivitate culpa neurmării căii legii speciale pentru a obţine despăgubiri pentru construcţia demolată.

În absenţa unui "bun" pe care să îl poată valorifica într-o acţiune în revendicare, recurenta se prevalează de o speranţă legitimă, constând în convingerea că acţiunea în revendicare este admisibilă, protejată de Convenţie, în baza căreia apreciază că îşi poate revendica bunul.

Admisibilitatea unei acţiuni în revendicare nu reprezintă o speranţă legitimă echivalentă unui drept de proprietate, în accepţiunea Curţii Europene, în condiţiile în care aceasta reprezintă o expresie a liberului acces la instanţa de judecată, nu însă şi o recunoaştere a "interesului patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, pentru a fi asimilat noţiunii de "bun" la care se refera art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum este definit în hotărârea pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea europeană a apreciat, în respectiva hotărâre, că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionata de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, instanţa de recurs reţine că exproprierea a fost realizată printr-un decret a cărui nelegalitate nu a fost constatată în procedura legilor speciale, motiv pentru care reclamanta nu se poate prevala nici măcar de un interes patrimonial preexistent care să îi permită valorificarea lui pentru obţinerea unor despăgubiri, aspect sesizat şi de instanţa de apel.

A mai susţinut recurenta, fără temei, că nu îi sunt aplicabile legile speciale de reparaţie, ci art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar şi acest text de lege stipulează, la rândul său, că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Prin urmare, nici acest argument nu este de natură a înlătura concluziile instanţei de apel conform cărora culpa îi aparţine reclamantei pentru faptul că nu a recurs la mijloacele legale de obţinere a unor despăgubiri în privinţa construcţiei demolate, dacă acestea nu au fost încasate la momentul exproprierii, ţinând cont de faptul că asupra terenului aceasta nu a putut proba că a deţinut vreun moment un drept de proprietate.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 275 A din 21 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM