Admissibility of cancellation appeal: distinguishing material error from substantive legal misinterpretation regarding patent compensation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 553 din data de 12 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 236A din data de 28 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Astfel, instanţa a apreciat că este nefondat motivul de recurs prin care s-a susţinut că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât pe de o parte, s-ar baza exclusiv pe Legea reparatorie nr. 214/2008, care nu s-ar referi la invenţiile protejate prin certificat de autor sau certificat de inventator, ci la drepturile inventatorilor posesori de brevete acordate sub protecţia legii brevetului din anul 1906, iar pe de altă parte, pe considerentele din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-ar sprijini tot pe Legea nr. 214/2008.

A arătat că natura litigiului se determină prin raportare la motivele de fapt calificate juridic, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la faptul dacă, aşa cum a fost formulată, cererea este întemeiată sau nu ori părţile au sau nu calitate procesuală.

Totodată, a reţinut că, în motivarea pretenţiilor sale din cadrul cererii de chemare ce a iniţiat prezentul litigiu, reclamantul a invocat anumite considerente, aşa cum au fost înţelese de acesta, din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A constatat că, în cadrul litigiului în care a fost pronunţată Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că temeiul acelei cereri este reprezentat de dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 214/2008, care prin art. I pct. 2 introduce la art. 4 o nouă literă, lit. c). În virtutea acestui temei s-a constatat că această cerere de chemare în judecată nu este prescrisă prin raportare la prevederile art. II pct. 2 din Legea nr. 214/2008.

De asemenea, a avut în vedere că s-a reţinut în considerentele deciziei Înaltei Curţi, menţionate anterior, că Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o normă reparatorie pentru inventatori, dar că acţiunea iniţiată de reclamant în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare a recunoaşterii calităţii sale de autor a invenţiilor protejate prin brevetele de invenţie nr. 47921 şi 53412, a fost respinsă ca prescrisă, în cadrul unui litigiu anterior.

Astfel, tocmai pentru că s-a întemeiat pe prevederile Legii nr. 214/2008, iar nu ale art. 68 din Legea nr. 64/1991, prin Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această cerere de chemare în judecată nu a fost considerată prescrisă.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că în mod greşit instanţa de apel ar fi eliminat din considerente art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, a reţinut că aceste dispoziţii nu reglementează, cum susţine recurentul, "dreptul la repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială", ci delimitează domeniul de aplicare al ordonanţei, reglementând expres ce dispoziţii legale nu sunt afectate/nu li se aduce atingere prin normele juridice din această ordonanţă.

A reţinut că ordonanţă de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională".

Ca atare, ca regulă generală, regimul juridic aplicabil drepturilor de proprietate industrială şi obligaţiilor corelative, la care se referă O.U.G. nr. 100/2005, trebuie să fie prevăzut prin legislaţia comunitară şi/sau naţională, dacă nu sunt reglementate expres reguli speciale, precum cele din art. 4 alin. (1) lit. c) şi art. II din Legea nr. 214/2008.

Prin urmare, a constatat că în mod corect instanţa de apel a reţinut irelevanţa art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005 sub aspectul regimului juridic aplicabil faptei de încălcare a dreptului de proprietate industrială al recurentului.

În ceea ce priveşte criticile legate de soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de recurs a avut în vedere că, prin interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, instanţele de fond au reţinut că are calitate procesuală pasivă în cauză acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenţia în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora.

Pentru a se ajunge la concluzia că vreunul dintre pârâţii indicaţi în cererea de chemare în judecată are calitate procesuală pasivă recurentul trebuia să facă dovada identităţii dintre cel puţin unul dintre aceştia şi persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenţia în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora, conform interpretării art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, a reţinut că debitorul legal a fost identificat, şi anume persoana care a exploatat invenţia în mod abuziv, fără consimţământul titularului.

A reţinut şi că stabilirea calităţii procesuale pasive este o problemă de dovadă a identităţii dintre pârâtul indicat prin cererea de chemare în judecată şi cel care se încadrează în ipoteza legii ca având această calitate, fiind nerelevant pentru acest demers faptul că un pârât afirmă despre o altă persoană că ar avea această calitate.

Totodată, instanţa de recurs a răspuns prin considerente comune motivelor de recurs prin care au fost criticate considerentele instanţei de apel privitoare la susţinerile din apel ce vizau încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi la punctul de vedere al recurentului, înregistrat la data de 27 decembrie 2018, potrivit căruia ar reveni Înaltei Curţi, ca un act reparatoriu, obligaţia de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

A reţinut că nu se impunea ca instanţa de apel să analizeze din nou admisibilitatea excepţiei, atât timp cât nu a ajuns la concluzia, în urma analizării motivelor de apel, că prima instanţă de fond a făcut o greşită calificare a cauzei juridice a cererii, că temeiul de drept invocat de către reclamant ar fi altul, şi anume art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, neschimbându-se situaţia juridică avută în vedere de către prima instanţă când a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestui text de lege.

Instanţa de recurs a arătat că acesta este motivul pentru care nu se impune nici în recurs pronunţarea din nou asupra problemei de drept a admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 şi nici analizarea criticilor ce vizează nelegalitatea încheierii pronunţate de tribunal în data de 27 decembrie 2016 - de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

A mai reţinut că aceste critici, inclusiv cele legate de eventuala afectare a dreptul de a formula în termen legal recurs, puteau fi invocate numai în cadrul căii de atac speciale prevăzute de lege pentru atacarea acestui tip de încheieri.

Împotriva acestei decizii contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă să soluţioneze, în vreo fază procesuală, orice chestiune care vizează drepturile patrimoniale referitoare la invenţia pentru care posedă certificatul de autor.

A apreciat că instanţa nu s-a pronunţat cu corectitudine asupra celor sesizate la data de 6 martie 2019, mai ales cu privire la incompatibilitatea absolută şi la obligaţia legală şi morală de abţinere, şi a subliniat faptul că unul dintre membri completului de judecată s-a pronunţat a treia oară asupra cauzei.

Totodată, a invocat şi că, în speţă, este vorba şi despre o eroare materială, ce constă în faptul că judecătorii nu înţeleg diferenţa între dreptul material de folosinţă exclusivă a unei invenţii individuale brevetate şi dreptul material la recompensă cuvenit inventatorilor cu invenţii practic confiscate de regimul criminal şi ilegitim, prin neacordarea drepturilor inventatorilor.

Intimatul Ministerul Economiei a formulat apărări în sensul că, în speţă, calea de atac este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., respectiv ca excepţia să fi fost invocată de către contestator în cadrul cererii de recurs formulate în Dosarul nr. x/2015.

Totodată, a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., nu se poate reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este necompetentă să judece, în vreo fază procesuală, orice chestiune referitoare la drepturile patrimoniale care privesc invenţia.

Analizând prezenta contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere următoare:

Prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părţilor îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a se adresa instanţei de judecată în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuţie probleme de fond ori săvârşirea unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia în anulare de drept comun - îndreptată împotriva hotărârilor definitive - poate fi exercitată numai în situaţia în care partea nu a fost legal citată şi nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Contestaţia în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., priveşte doar hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi poate fi introdusă în patru cazuri distincte: atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispoziţiile anterior menţionate impun condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, atât cu privire la hotărârea ce poate face obiectul acestei căi de atac de retractare, cât şi cu privire la motivele ce pot fi valorificate prin introducerea acesteia.

În speţă, contestatorul a invocat incidenţa ipotezelor reţinute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

În dezvoltare motivului statuat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esenţă, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs nu era competentă să soluţioneze pricina şi nu a fost legal alcătuită întrucât unul dintre membrii completului de judecată se mai pronunţate anterior în cauză.

Raportat la prevederile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe aceste dispoziţii legale, este necesar ca necompetenţa sau nelegala constituire a instanţei care a pronunţat decizia contestată să fi fost invocate, iar instanţa de recurs să fi omis să se pronunţe asupra acestora.

În speţă, în faza procesuală a recursului, părţile nu au invocat necompetenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar contestatorul, prin cererea depusă la data de 6 martie 2019, a susţinut incompatibilitatea absolută a doamnelor judecător B. şi C.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de recuzare a doamnelor judecător B. şi C., formulată de petentul A., reţinând că obiectul recursului îl constituie o altă hotărâre decât cea la care se face referire în cererea de recuzare, fiind invocate implicit alte motive de recurs.

Prin urmare, în faza recursului excepţia necompetenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost invocată, iar instanţa s-a pronunţat asupra pretinsei nelegalităţi a alcătuirii completului de judecată, respingând cererea de recuzare formulată de contestator.

Faţă de acest reţineri, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica formulată de contestator şi circumscrisă de acesta ipotezei reţinute de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că partea a susţinut că eroarea materială constă în împrejurarea că nu a fost înţeleasă diferenţa dintre dreptul material de folosinţă exclusivă a unei invenţii individuale brevetate şi dreptul material la recompensă (conform certificatului de autor/inventator) cuvenit inventatorilor cu invenţii practic confiscate de regimul criminal şi ilegitim, prin neacordarea drepturilor inventatorilor.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menţionată vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situaţii nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Aceasta deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare şi nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererii de recurs.

În caz contrar, în sensul susţinut de către contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Astfel, cum confuzia pe care o reproşează contestatorul instanţei de recurs nu poate fi inclusă în categoria erorilor materiale la care se referă dispoziţiile invocate de către parte, Înalta Curte constată că prezenta cale de atac nu îndeplineşte nici condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare întemeiate pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de susţinerile dezvoltate în cuprinsul contestaţiei în anulare, constatând că acestea nu pot fi circumscrise ipotezelor reţinute de art. 503 C. proc. civ., din perspectiva motivelor pentru care se poate formula această cale extraordinară de atac, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 553 din data de 12 martie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2019.

Procesat de GGC - GV