Interveners' appeals rejected in defamation suit as personality rights held exclusive to claimant

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 39 din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei B., prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I civilă.

La data de 01.02.2019, au fost formulate cereri de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante de către Colegiul Naţional I., C., D., E. şi F., întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 63 C. proc. civ.

Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, prin încheierea din 21 februarie 2019, a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie.

În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că în litigiul având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul moral pretins de reclamantă, terţele persoane, colegi de serviciu ai reclamantei şi instituţia la care reclamanta este angajată, nu pot justifica un interes propriu, legitim, concret de a interveni în proces pentru că drepturile subiective recunoscute de lege şi a căror încălcare a fost pretinsă sunt dreptul la propria imagine, la demnitate, onoare, reputaţie şi aparţin exclusiv reclamantei. Dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral invocat nu se poate susţine cu temei că intervenienţii ar justifica un interes propriu, neputând fi concepută expunerea acestora la un prejudiciu dacă partea în favoarea cărei intervin nu ar avea câştig de cauză.

În concluzie, s-a reţinut că prin cererile de intervenţie formulate se urmăreşte doar sprijinirea poziţiei procesuale a apelantei reclamate, ceea ce nu este suficient pentru admiterea cererilor de intervenţie accesorie.

Împotriva încheierii de respingere a cererilor de intervenţie, ca inadmisibile, intervenienţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488. pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deşi cererile de recurs au fost formulate separat, din conţinutul acestora rezultă că recurenţii-intervenienţi au formulat aceleaşi critici cu privire la încheierea recurată.

Astfel, se constată că prin criticile formulate prin cererile de recurs, recurenţii-intervenienţi reproşează instanţei de apel că a pronunţat încheierea recurată cu încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ. Legat de acest aspect, arată că la termenul din data de 21 februarie 2019, avocat G. care le apără interesele în cauză nu a putut fi prezent în instanţă, datorită faptului că prezenţa sa era necesară într-un alt dosar, în care nu reuşise să îşi asigure substituirea, informând instanţa despre acest aspect, dar nesolicitând amânarea cauzei. Susţin că la termenul respectiv, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei şi în exercitarea rolului activ, a ridicat din oficiu excepţia lipsei interesului intervenienţilor. Arată că deşi intervenienţii au fost citaţi la termenul respectiv, faptul că instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei interesului acestora reprezenta o chestiune litigioasă, care trebuia pusă în dezbaterea părţilor în vederea admisibilităţii sau inadmisibilităţii excepţiei.

Ridicarea acestei excepţii, din oficiu, nu putea fi prevăzută de intervenienţi şi luând în considerare principiul contradictorialităţii şi natura litigioasă a excepţiei, se impunea ca instanţa să amâne cauza, în vederea punerii în discuţie a admisibilităţii excepţiei, dând şansa intervenienţilor de a se apăra şi de a îşi justifica interesul în faţa instanţei.

Recurenţii-intervenienţi mai susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit excepţiei lipsei interesului lor în cauză. În acest sens, recurentul-intervenient Colegiul Naţional I. susţine că are interes în cauză, având în vedere că este angajatorul reclamantei A. şi, mai mult, faptele care au prejudiciat-o pe aceasta în mod direct, au avut loc în incinta colegiului. Mai susţine că în calitate de instituţie de învăţământ, are o serie de obligaţii, faţă de elevii, chiar şi faţă de părinţii acestora şi nu în ultimul rând, faţă de cadrele didactice şi orice personal auxiliar care are calitatea de angajat. Mai mult, susţine că datorită faptului că reclamanta a fost supusă unui abuz verbal în incinta instituţiei, în timpul orelor de lucru şi în legătura cu activitatea pe care aceasta o desfăşoară, există posibilitatea ca angajatul să se poată întoarce împotriva angajatorului cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, acesta fiind încă un aspect care-i justifică interesul în cauză.

Recurenţii intervenienţi F., C., E., D. susţin că interesul lor în cauză este unul moral şi bazat pe solidaritate. Susţin că situaţia creată în cadrul unităţii lor de învăţământ este una fără precedent şi extrem de revelatoare cu privire la vulnerabilitatea cadrelor didactice în faţa abuzului nejustificat exercitat de un părinte. Mai susţin că au o obligaţie morală de a face tot ce le stă în putere în interesul reclamantei, iar formularea cererii de intervenţie accesorie este singura opţiune la care au putut recurge, sperând ca prin admiterea acţiunii, reclamanta să obţină o satisfacţie morală în acest caz.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte reţine că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie s-a făcut cu nesocotirea principiului contradictorialitatea prevăzut de art. 14 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că la termenul de judecată din data de 21 februarie 2019, în şedinţă publică, s-a prezentat avocat H., pentru recurenta-reclamantă şi pârâta B., personal, iar intervenientul Colegiul Naţional I. a depus la dosar un set de înscrisuri în susţinerea cererii de intervenţie accesorie. La acest termen instanţa a pus în discuţie admisibilitatea cererilor de intervenţie, prin prisma interesului procesual pe care trebuie să îl justifice intervenienţii raportat la obiectul acţiunii şi la dispoziţiile art. 32 şi art. 61 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor-intervenienţi, în respectarea principiului contradictorialităţii şi, respectiv, al oralităţii dezbaterilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. - care reglementează procedura de judecată a cererilor de intervenţie -, instanţa a acordat cuvântul părţilor prezente asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie, apărătoarea apelantei-reclamante şi intimata-pârâtă, punând, pe rând, concluzii asupra admisibilităţii cererilor de intervenţie accesorie.

Principiul contradictorialităţii, a cărei încălcare o susţin recurenţii-intervenienţi, este un principiu fundamental al dreptului procesual civil şi o componentă a dreptului fundamental la apărare, în temeiul căruia, părţile pot să formuleze cereri, să administreze probe şi să pună concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al instanţei de judecată.

C. proc. civ. impune, ca o garanţie fundamentală a respectării principiului contradictorialităţii, citarea părţilor, însă înfăţişarea acestora în faţa instanţei de judecată, personal sau prin reprezentant, nu este obligatorie şi nu este de esenţa soluţionării cauzei în condiţii de legalitate, instanţa putând hotărî asupra cererilor cu care a fost învestită, dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită, fiind relevant simplul fapt că au fost asigurate părţilor condiţiile înfăţişării.

Aşadar, prin soluţionarea cererilor de intervenţie fără prezenţa reprezentantului intervenienţilor, care a lipsit nu a solicitat amânarea judecăţii, instanţa nu a încălcat principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât încheierea prin care au fost soluţionate cererile de intervenţie este supusă căii de recursului, ceea ce asigură respectarea principiului amintit.

Din această perspectivă, se constată că în speţă, instanţa de apel a respectat principiul contradictorialităţii şi, implicit, dreptul la apărare al tuturor părţilor, ce au fost legal citate şi care au avut, astfel, posibilitatea de a-şi formula punctul de vedere şi apărările necesare pe toate cererile şi excepţiile formulate în cauză.

În ceea ce priveşte criticile vizând modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes, se constată că nici acestea nu sunt fondate.

Astfel, o cerere de intervenţie accesorie, formulată în condiţiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susţine apărările părţii în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunţa i-ar prejudicia drepturile şi interesele.

Art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Din cuprinsul normelor legale sus-menţionate rezultă că şi terţul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile.

Intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.

Se poate aprecia că susţinând una dintre părţile iniţiale, terţul urmăreşte să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a-i compromite propriile drepturi.

Trecând peste aspectele de ordin teoretic legate de interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces - interes personal, distinct de cel al părţii pe care o apără - şi reţinând că intervenţia voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi aplicare a normei anterior menţionate referitoare la existenţa interesului terţilor de a interveni în cauză.

În litigiul dedus judecăţii, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale.

Acţiunea a fost promovată în condiţiile în care reclamanta susţine că a fost prejudiciată prin încălcarea dreptului la imagine, la demnitate, la onoare şi reputaţie ca urmare a afirmaţiilor publice făcute de pârâtă de faţă cu cei prezenţi în holul Colegiului Naţional Traian.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, participarea la orice proces civil este condiţionată de justificarea unui interes care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, conform art. 33 din C. proc. civ.

Or, în cauză, intervenienţii nu justifică un astfel de interes, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată nu s-a pus în discuţie apărarea reputaţiei Colegiului Naţional Traian şi a cadrelor didactice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţii de învăţământ menţionate, ci răspunderea patrimonială a pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin afirmaţiile publice făcute de aceasta de faţă cu cei prezenţi în holul unităţii de învăţământ la care reclamanta este angajată.

Aşadar, în cauza de faţă, recurenţi-intervenienţi, colegi de serviciu cu reclamanta, precum şi unitatea de învăţământ la care aceasta este angajată, nu pot justifica un interes propriu de a interveni în proces pentru că drepturile subiective recunoscute de lege şi a căror încălcare a fost pretinsă sunt dreptul la propria imagine, la demnitate, onoare, reputaţie şi aparţin exclusiv reclamantei.

Ca atare, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia interesului intervenientelor pentru a face admisibile cererile de intervenţie, faţa de dispoziţiile art. 63 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de intervenienţii Colegiul Naţional I., de F. şi de către C., E., D. împotriva încheierii de şedinţă din 21 februarie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2019.

Procesat de GGC - GV