Inadmissibility of cassation in labor disputes under the ban on extraordinary appeal against appellate decisions

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 26 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti, B., fost ministru al Apărării Naţionale, şi încă trei persoane fizice ale căror nume şi prenume nu le-a indicat, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale ce i-au fost cauzate timp de 25 ani, între 17.11.1990 (data trecerii în rezervă) şi data cererii de chemare în judecată (31.12.2015) şi în continuare, respectiv: 200.000 RON daune morale, 2.035.883 RON daune materiale, reprezentând echivalentul drepturilor băneşti (salariale şi conexe, de echipament, hrană, medicale şi de transport) cuvenite în perioada 18.11.1990-01.06.2010, precum şi suma de 381.532 RON net, reprezentând diferenţa dintre valoarea totală a pensiei militare pe care reclamantul a încasat-o efectiv de la data deschiderii dreptului la pensie (01.06.2010) şi până la data cererii de chemare în judecată (31.12.2015), şi suma de 7469 RON net/lună ca prestaţie lunară pe durata vieţii reclamantului.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe următoarele dispoziţii legale: C. civ., art. 1349, art. 1373, art. 2517 şi art. 2528 C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Constituţia României din 1965, Regulamentul Disciplinei Militare aprobat prin Ordinul general nr. 10/1973 al ministrului Apărării Naţionale, Dispoziţiunea Ministerului Apărării Naţionale nr. A7/101/08.07.1988, art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea de şedinţă din 01.06.2016, Tribunalul Bacău, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ., a anulat parţial cererea de chemare în judecată a reclamantului, în ceea ce îi priveşte pe pârâtul B. şi pe pârâţii 3-5, pentru care reclamantul nu a indicat numele, prenumele şi adresele de domiciliu.

Ulterior, la data de 17.05.2017, prin email, reclamantul, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a majorat cuantumul pretenţiilor solicitate, astfel: suma de 4.195.620 RON daune materiale reprezentând echivalentul drepturilor băneşti cuvenite pentru perioada 18.11.1990 - 01.06.2010; 505.201 RON, net, reprezentând diferenţa dintre valoarea totală a pensiei pe care reclamantul a încasat-o efectiv de la data deschiderii dreptului la pensie (01.06.2010) până la data cererii de chemare în judecată şi echivalentul pecuniar însumat al pensiei la care ar fi avut dreptul dacă nu ar fi fost trecut în rezervă; 9.890 RON net/lună reprezentând echivalentul pecuniar - în cuantum minim - al drepturilor de pensie cuvenite reclamantului pe toată durata vieţii ca prestaţie lunară, în lipsa Ordinului de trecere în rezervă M.C. 1898/17.11.1990; 200.000 RON daune morale. De asemenea, reclamantul a indicat că drepturile solicitate sunt drepturi salariale şi conexe acestora.

Prin încheierea de şedinţă din 26.06.2017, Tribunalul Bacău a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 17.11.1990 - 26.02.2013 şi a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. MC 1898/17.11.1990.

Prin Sentinţa civilă nr. 925 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Bacău-completul specializat în materia litigiilor de muncă a dispus respingerea, ca prescrisă, a acţiunii în ceea ce priveşte perioada 17.11.1990 - 26.02.2013 şi respingerea, ca nefondată, a acţiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, având ca obiect "drepturi băneşti" în ceea ce priveşte perioada 27.02.2013 - la zi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sub aspectul temeiniciei pretenţiilor aferente perioadei ulterioare datei de 27.02.2013, instanţa de fond a reţinut că pentru declanşarea răspunderii patrimoniale, prevăzută de art. 253 din C. muncii, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Astfel, tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi anume nelegalitatea trecerii în rezervă a reclamantului prin Ordinul nr. MC 1898/17.11.1990.

Prin urmare, instanţa de fond a considerat că în lipsa constatării de către o instanţă de judecată a nelegalităţii trecerii în rezervă a reclamantului, Ordinul nr. MC 1898/17.11.1990 se bucură de o prezumţie de validitate, astfel că nu este întrunită condiţia existenţei unei fapte ilicite care să fi fost săvârşită de către angajator, deci, pretenţiile aferente perioadei ulterioare datei de 27.02.2013 sunt nefondate.

Faţă de considerentele reţinute de instanţa de fond rezultă că litigiul în cauză soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Bacău, se circumscrie dispoziţiilor art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, dispoziţii care reglementează jurisdicţia muncii.

Prin Decizia nr. 624 din data de 25 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 925 din data de 8 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Apărării Naţionale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 septembrie 2018.

În termen legal, la data de 07.11.2018, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de apel.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, intimatul-pârât a susţinut că pretenţiile deduse judecăţii sunt de natură salarială, precum şi de asigurări sociale, cauza circumscriindu-se, din acest punct de vedere, dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul, referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de MApN, a susţinut că fundamentul juridic al litigiului de faţă îl constituie art. 1349 din Noul C. civ. privind răspunderea delictuală, iar nu reglementările privind drepturile de natură salarială şi drepturile de asigurări sociale; apreciază că instanţa de fond şi instanţa de apel au soluţionat cauza pe acest temei juridic pe care recurentul şi-a întemeiat acţiunea şi, în consecinţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat, la data de 18 martie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raportorul a arătat că recursul declarat în cauză nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, pronunţată într-un litigiu de muncă.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 21 martie 2019, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a depus punct de vedere la raport, înregistrat la 08.04.2019, prin care a susţinut, în esenţă, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare şi reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive: hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Totodată, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflicte de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

Cu privire la natura litigiului iniţiat de reclamantul A., Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, a fost întemeiată pe următoarele dispoziţii legale: C. civ., art. 1349, art. 1373, art. 2517 şi art. 2528 C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Constituţia României din 1965, Regulamentul Disciplinei Militare aprobat prin Ordinul general nr. 10/1973 al ministrului Apărării Naţionale, Dispoziţiunea Ministerului Apărării Naţionale nr. A7/101/08.07.1988, art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi O.U.G. nr. 80/2013.

La judecata în primă instanţă, cererea a fost calificată ca având natura juridică a unui conflict de muncă, fiind cercetată din perspectiva art. 253 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Mai mult, în primă instanţă cauza a fost soluţionată de un complet specializat în litigii de muncă.

Referitor la susţinerea recurentului-reclamant că fundamentul juridic al litigiului de faţă îl constituie răspunderea civilă delictuală, iar nu drepturile de natură salarială şi drepturile de asigurări sociale, Înalta Curte constată că este nefondată, deoarece, din analiza cererii de chemare în judecată, pretenţiile deduse judecăţii sunt de natură salarială şi de asigurări sociale, iar temeiul de drept invocat de reclamant a fost, printre altele, Legea nr. 10 din 25 noiembrie 1972 (C. muncii), respectiv Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Legea nr. 164 din 7 aprilie 2001 privind pensiile militare de stat, Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art. 1349, art. 1373, art. 2517 şi art. 2528 din C. civ., respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, în primă instanţă, dosarul a fost soluţionat de un complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale, iar reclamantul nu a contestat competenţa funcţională a instanţei de judecată.

De altfel, prin Decizia nr. 17/17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 872/16.10.2018, s-a stabilit că necompetenţa materială a secţiei/completului specializat este de ordine publică, iar această excepţie poate fi invocată de părţi ori de judecător la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Prin urmare, având în vedere că necompetenţa materială procesuală a completului specializat este de ordine publică, că instanţa s-a declarat competentă, iar părţile nu au invocat necompetenţa completului specializat la primul termen de judecată, această instanţă a rămas competentă să soluţioneze cauza; invocarea ulterioară a necompetenţei completului specializat apare ca fiind făcută cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 130 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de cele menţionate, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată că Decizia civilă nr. 624 din 25 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2016, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 624/2018 din data de 25 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 624/2018 din data de 25.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2019.

Procesat de GGC - GV