Wife's residence governs venue in divorce, negative competence conflict resolved for Timișoara Court.

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei părţilor, din vina pârâtului, exercitarea autorităţii părinteşti de către reclamantă cu privire la minorul A., stabilirea locuinţei minorului la reclamantă, reluarea, de către reclamantă, a numelui avut anterior căsătoriei.

Prin Sentinţa civilă nr. 11470 din 22 noiembrie 2018, pronunţată Judecătoria Timişoara, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Reţinând incidenţa, în speţă, a art. 915 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., care exclude incidenţa celorlalte teze ale art. 915 alin. (1), şi constatând competentă să soluţioneze cauza instanţa de la ultima locuinţă comună a părţilor, din Germania, unde continuă să locuiască pârâtul, dar şi că instanţele române sunt competente să judece cererea de divorţ a reclamantului, instanţa a apreciat că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziţii speciale în legislaţia internă, prevederile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la competenţa internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, prevederi care nu vin în contradicţie cu nici una din dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Europei, regulament care nu se preocupă de stabilirea competenţei interne pentru statele membre UE şi potrivit cărora, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti.

La Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, dosarul a fost reînregistrat sub numărul x/2018, la data de 11 decembrie 2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 280 din 22 ianuarie 2019, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa un regulator de competenţă, cauza fiind suspendată potrivit art. 134 C. proc. civ.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că situaţia premisă din această cauză, având ca obiect divorţ, este că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în străinătate, anterior au locuit pe raza judeţului Timiş, reclamanta în prezent locuieşte şi lucrează în comuna Sânandrei, judeţul Timiş, iar locuinţa actuală a pârâtului este în Germania.

În acest sens, potrivit dovezilor existente la dosarul cauzei, instanţa a considerat că locuinţa în fapt a reclamantei determină stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care ultima locuinţă comună a părţilor a fost într-un alt stat (din Uniunea Europeană), iar la momentul actual, pârâtul nu îşi mai are locuinţa în ţară.

În aceste condiţii, instanţa a consideră că, potrivit regulilor expres stabilite de C. proc. civ. în materie de divorţ, competenţa de soluţionare a cauzei trebuie să se raporteze, pe cale de interpretare, la locuinţa actuală a reclamantei, care se află în comuna Sânandrei, judeţul Timiş.

În al doilea rând, dacă s-ar lua în considerare ultima locuinţă comună a soţilor, aspect de la care a pornit argumentarea primei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei, ar trebui să se constate că aceasta a fost în Germania, iar în acest caz instanţa a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Or, în temeiul prevederilor sus-menţionate, se poate observa că reclamantul are dreptul de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, în speţă alegerea reclamantei fiind făcută în funcţie de reşedinţa sa din România.

Instanţa a mai reţinut că pentru stabilirea competenţei instanţei în funcţie de reşedinţa reclamantei sunt necesare dovezi cu privire la data de când locuieşte aceasta în statul membru respectiv (iar, în condiţiile în care se află în Regatul Unit, sunt necesare probe privind noţiunea de "domiciliu", astfel cum prevede art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003).

În acest sens, în condiţiile în care la stabilirea instanţei competente se are în vedere reşedinţa reclamantei, nu se poate concluziona că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă din punct de vedere teritorial să judece cauza, deoarece nu sunt aplicabile prevederile art. 1072 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.

Or, aşa cum s-a arătat deja, chiar acceptând raţionamentul Judecătoriei Timişoara, potrivit căruia reclamanta are stabilită reşedinţa în comuna Sânandrei, judeţul Timiş abia din luna martie 2018, (fiind aşadar mai puţin de 6 luni între data stabilirii reşedinţei reclamantei în România şi data sesizării instanţei care s-a produs în luna mai 2018), tot nu se justifică sesizarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti deoarece nu ne aflăm în ipoteza în care, potrivit regulilor de drept internaţional privat, instanţa română este competentă absolut să judece cauza (deoarece lipseşte ipoteza premisă prevăzut de art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.) şi, în plus, aceasta nu poate fi identificată (art. 1072 C. proc. civ.).

În aceste condiţii, competenţa s-ar determina potrivit art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, reclamanta având dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente, sub rezerva dovedirii unor elemente de fapt, referitoare la ultimul domiciliu comun, domiciliu/reşedinţa pârâtului şi domiciliul/reşedinţa sa. Astfel, în ultimă instanţă, va fi competentă instanţa de la ultimul domiciliu comun al soţilor, care se află în Germania (ţară unde, din indiciile existente, ar locui pârâtul), sens în care s-ar putea pune problema competenţei instanţelor române.

Desigur, a arătat instanţa, se poate accepta faptul că reclamanta poate sesiza, potrivit art. 3 lit. b) din acelaşi regulament european, şi o instanţă românească, pe baza faptului că ambele părţi sunt cetăţeni români, însă întrucât nu sunt precizate criterii suplimentare de alegere a acesteia, s-a apreciat că sesizarea Judecătoriei Timişoara de către reclamanta din speţa dedusă judecăţii, este una valabilă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea formulată de A., instanţa a fost învestită cu soluţionarea unui acţiuni având ca obiect "divorţ".

Urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil şi Regulamentul UE nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în situaţiile în care există un element de drept al Uniunii Europene, ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorţului şi separării de corp. Regulamentul nu se aplică în situaţiile pur interne. Prin urmare, esenţial este că în cazul unei cereri de divorţ cu elemente de drept al Uniunii Europene, instanţa sesizată să verifice mai întâi competenţa sa jurisdicţională, aplicând dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003.

În a doua etapă, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă soluţionării în fond a cererii de divorţ.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află:

- alin. (1) lit. a): reşedinţa obişnuită a soţilor, ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei locuieşte acolo, reşedinţa obişnuită a pârâtului sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este resortisant al statului membru;

- alin. (1) lit. b): instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi.

Cum aceste criterii de competenţă sunt alternative şi nu există o ordine de preferinţă în instituirea acestora, Înalta Curte constată că părţile au cetăţenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii.

Pentru a determina competenţa teritorială, urmează a se observa că reclamanta a introdus cererea la data de 14 mai 2018, aşadar după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., motiv pentru care devin incidente prevederile art. 915 din acest act normativ.

Conform art. 915 C. proc. civ.:

"(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţa comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti".

Textul procedural mai sus evocat stabileşte o competenţă materială în soluţionarea acţiunii de divorţ, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 915 alin. (1) din acelaşi cod conferă o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare.

Ultima locuinţă comună a părţilor a fost în Germania, ţară unde continuă să locuiască pârâtul, conform susţinerilor reclamantei.

Din înscrisurile depuse la dosar (ancheta socială efectuată de reprezentanţii autorităţii tutelare din cadrul Primăriei comunei Sânandrei, judeţul Timiş şi contractul individual de muncă încheiat la data de 08 noiembrie 2018 de către reclamantă cu angajatorul său), rezultă faptul că, în mod cert, locuinţa reclamantei din prezenta cauză este în România, în comuna Sânandrei, judeţul Timiş.

În această situaţie incidentă în cauză este ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care are în vedere împrejurarea în care soţul pârât nu are locuinţa în ţară, cum este cazul în speţă, şi instanţele române sunt competente internaţional [părţile sunt cetăţeni români, astfel că se aplică prevederile art. 3 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003], caz în care competenţa de soluţionare a cererii pendinte revine instanţei de la domiciliu reclamantei.

În consecinţă, constatând faptul că pârâtul nu are locuinţa în ţară, iar instanţele române sunt competente internaţional faţă de cetăţenia română a părţilor, competenţa de soluţionare a cauzei revine judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamanta, respectiv Judecătoria Timişoara, potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi autoritatea tutelară Primăria sectorului 1 Bucureşti, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2019.

Procesat de GGC - GV