Romanian courts' jurisdiction upheld in letter-of-intent damages claim; case remanded for retrial

Raport juridic cu element de extraneitate. Excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procesul civil internaţional

Index alfabetic : acţiune în daune-interese

scrisoare de intenţie

excepţia necompetenţei generale a instanţelor române

C. proc. civ., art. 1065

Legea nr. 71/2011, art. 5 alin. (1)

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 7 pct. 1

C. civ., art. 1169, art. 1244

Legea nr. 36/1995, art. 12 lit. b), art. 18 alin. (2)

Conform art.7 pct.1 din Regulamentul UE nr.1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

c) în cazul în care nu se aplică litera b, se aplică litera a.

În cazul în care pretinsa obligaţie neexecutată - care constituie temeiul acţiunii în daune-interese formulată de una dintre părţile semnatare ale unei scrisori de intenţie - vizează achiziţionarea de cealaltă parte, persoană juridică străină, a unor active, incluzând imobile aflate pe teritoriul României, achiziţie ce se poate face numai prin înscris autentificat de un notar public din România, rezultă că locul executării obligaţiei pretins încălcate este în România, astfel că, în cauză, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor române.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 605 din 22 martie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/2015, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. GMBH şi au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta E. la plata către reclamanţi a sumei de 3.075.000 Euro reprezentând daune-interese în conformitate cu articolul 2 ultimul alineat din Scrisoarea de Intenţie din 22 noiembrie 2013; obligarea pârâtei E. la plata de dobânzi legale penalizatoare în valoare de 14% pe an din suma de 3.075.000 Euro, adică de 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a sumei de 3.075.000 Euro aferentă clauzei penale; obligarea pârâtei E. la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, în faţa primei instanţe, a fost invocată de către pârâta E. GMBH excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, care a fost respinsă ca neîntemeiată de către instanţa de fond, prin încheierea pronunţată la data de 04 aprilie 2016.

Prima instanţă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în raport de calificarea dată raportului juridic izvorât din „Scrisoarea de intenţie” şi din proiectele de contract cadru, de natura, locul naşterii şi locul executării obligaţiilor precontractuale de a face, asumate de părţi, aplicând norma din art. 7 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012 al UE şi art. 1081 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4243 din 11 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2015, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi Maratas Neculai, în contradictoriu cu pârâta E. GMBH.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.075.000 euro, reprezentând daune -interese conform art. 2 alin. ultim din Scrisoarea de intenţie din 22 noiembrie 2013, valoarea în lei la cursul BNR de la data plăţii efective.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare în valoare de 14% pe an din suma de 3.075.000 euro, respectiv 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a debitului principal.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 39.622 lei taxă judiciară de timbru şi 15.255 euro la cursul în lei BNR de la data plăţii (onorariu de avocat).

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, cu privire la natura juridică a scrisorii de intenţie, a proiectului cadru de contract şi la efectele acestora, faptul că, în speţă, clauzele din aceste înscrisuri probatorii ale convenţiei acord şi ale proiectelor de contract cadru sunt clare şi edificatoare în a califica raportul juridic dintre părţi intitulat acord precontractual drept o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

În acest sens, tribunalul a reţinut că Scrisoarea de intenţie elaborată de pârâtă conţine toate elementele esenţiale ale unei oferte contractuale serioase şi certe vizând preţul determinat, obiectul material concret al vânzării, condiţiile de îndeplinit şi voinţa fermă a pârâtei de a cumpăra, această formă a înscrisului fiind acceptată fără condiţii de către reclamanţi.

Pe fondul cauzei, instanţa, constatând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, a făcut aplicarea art. 1350 C. civ. şi a dat eficienţă clauzei înscrise la art. 2 alin. 3 din contractul părţilor.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenţii A., B., C., D.

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei în sensul că se va menţiona corect suma de 139.622 lei, la care a fost obligată pârâta, în loc de 39.622 lei cum a fost menţionat eronat.

Împotriva sentinţei civile nr. 4243 din 11 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a declarat apel apelanta-pârâtă E. GMBH.

Prin decizia civilă nr. 1859/2017 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a soluţionat apelul în complet de divergenţă.

Cu opinie majoritară s-a admis apelul declarat de apelanta pârâtă E. GMBH împotriva încheierii din 04 aprilie 2016 şi a sentinţei civile nr. 4243 din 11 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A., B., C., D.

S-au schimbat în tot încheierea şi sentinţa apelate, în sensul că s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi, în consecinţă, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D.

Cu opinie separată s-a respins apelul, ca nefondat, iar apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimaţilor reclamanţi cheltuieli de judecată în sumă de 8.760 Euro la cursul din ziua plăţii.

Sub aspectul respingerii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, Curtea a apreciat ca fiind fondate criticile invocate de către apelanta pârâtă E. GMBH.

Astfel, s-a apreciat că Scrisoarea de intenţie a fost doar un document precontractual, care a generat obligaţii în sarcina părţilor strict cu privire la negocieri, neconţinând nicio obligaţie fermă de a cumpăra sau vinde.

Curtea a reţinut că denumirea de „Scrisoare de intenţie” este de fapt o „construcţie juridică”, care este utilizată în mod frecvent ca şi document precontractual în etapa negocierilor, folosit în acelaşi sens şi în cauza dedusă judecăţii, şi care s-a încheiat între părţi în vederea stabilirii unor anumite repere ale negocierilor ce urmau să se desfăşoare între părţi cu privire la vânzarea Activelor F. şi chiar coordonate ale tranzacţiei.

Curtea a apreciat că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de fond că Scrisoarea de intenţie este un antecontract de vânzare, sinalagmatic, având ca obiect o promisiune bilaterală de vânzare, prima instanţă procedând practic la o recalificare a Scrisorii de Intenţie, în antecontract de vânzare.

În ceea ce priveşte „locul unde urma să se încheie contractul”, Curtea a considerat că acest aspect nu prezintă relevanţă în cauză, pentru stabilirea competenţei, motivat de faptul că această încheiere a contractului de vânzare nu apare şi nu poate fi văzută ca o obligaţie care rezultă din Scrisoarea de intenţie.

De asemenea, s-a avut în vedere că nici locul „executării obligaţiilor” ce rezultă din Scrisoarea de intenţie nu poate să determine competenţa generală a instanţelor române şi faţă de obiectul cauzei.

Instanţa a statuat asupra faptului că obiectul prezentului dosar este reprezentat de „clauza penală” solicitată de intimaţi, respectiv de o sumă de bani a cărei plată nu este strâns legată de un anumit loc, că faţă de natura obligaţiei asumate şi a cărei încălcare este sancţionată de clauza penală, respectiv aceea de a negocia cu bună-credinţă şi a nu întrerupe intempestiv, cu rea-credinţă, negocierile, nu se poate stabili un loc specific de executare a obligaţiei, astfel că în speţă s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 1494 C. civ. potrivit cărora locul executării obligaţiei este locul sediului debitorului, în speţă locul sediului E., din Austria, Viena. Curtea a mai reţinut şi faptul că părţile între care aceste negocieri urmau a fi purtate aveau sediul, respectiv domiciliul, în ţări diferite şi astfel a considerat că nu se poate susţine că executarea tuturor obligaţiilor decurgând din Scrisoarea de intenţie ar fi strâns legate de România, chiar intimaţii reclamanţi recunoscând că negocierile au fost purtate prin corespondenţă şi în cadrul unor întâlniri, ce au avut loc şi la Viena.

În cadrul opiniei separate s-a reţinut, în esenţă, că Scrisoarea de intenție încheiată de părți reprezintă un contract nenumit prin care s-au stipulat o serie de obligații și drepturi în sarcina, respectiv în favoarea ambelor părți, că obligația în funcție de care urmează a fi stabilită instanța competentă în baza art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 este cea pe care se întemeiază dreptul la daune-interese invocat prin cererea de chemare în judecată a intimaților-reclamanți, respectiv obligația apelantei-pârâte de a achiziționa activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție şi că, în ceea ce privește executarea acestei obligații, aceasta urma a se realiza pe teritoriul României în raport de art. 1494 alin. 1 NCC.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., B., D. și C., aceştia solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul constatării competenţei instanţelor române de a soluţiona cauza şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.

Recurenţii-reclamanţi îşi subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române în soluţionarea cauzei, cu evidenţierea următoarelor aspecte de nelegalitate.

Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (aplicabil obligatoriu în România) şi, în mod special, a art. 7 alin. 1 din Regulament, articol care prevede o jurisdicţie alternativă în cazul obligaţiilor contractuale raportat la locul executării obligaţiei.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Codului civil român privind obligativitatea contractului între părţile contractante - art. 1270 C. civ., obligaţia debitorului unei obligaţii de a-şi îndeplini întocmai obligaţiile contractate - art. 1350 C. civ., locul executării obligaţiei - art. 1494 C. civ. privind locul plăţii şi art. 1864 C. civ. privind locul predării bunului, art. 1538 C. civ., executarea unei clauze penale.

Consideră recurenţii că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 7 alin. 1 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, cu ignorarea jurisprudenței CJUE privind aplicarea respectivului articol şi a dispoziţiilor Codului civil privind locul executării obligației şi a stabilit, în mod eronat, că instanţele române nu sunt competente să judece litigiul dedus judecăţii.

Se arată că, în materie contractuală, Regulamentul UE nr. 1215/2012 prevede o jurisdicţie alternativă a instanţelor, şi anume instanţele de la sediul pârâtului (art. 4) sau instanţele «de la locul de executare a obligaţiei în cauză» (art. 7 alin. 1 lit. a din Regulament).

În ceea ce priveşte locul de executare a obligaţiei, recurenţii indică faptul că litera b) alin. 1 al art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 precizează că „în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile”.

Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie recurenţii precizează faptul că în Cauza 14-76 De Bloos vs Bouyerf instanţa a reţinut că «Pentru a determina locul de executare în sensul articolului 5 din convenţia din 27 septembrie 1968 (actualmente articolul 7 din Regulamentul 1215/2012), obligaţia care trebuie luată în considerare este cea care corespunde dreptului contractual pe care se întemeiază acţiunea reclamantei. În cazul în care reclamanta îşi afirmă dreptul de a primi despăgubiri sau urmăreşte rezilierea contractului ca urmare a culpei celeilalte părţi, obligaţia menţionată la articolul 5 (1) este în continuare cea care rezultă din contract şi pe a cărei neexecutare se bazează aceste pretenţii.». În acest sens, în speţa amintită, Curtea Europeană de Justiţie apreciază că obligaţia care trebuie luată în considerare pentru stabilirea competenţei este obligaţia de exclusivitate, a cărei încălcare dă dreptul concesionarului la obţinerea de daune-interese, iar nu locul plăţii daunelor-interese. În acelaşi sens, se arată, CJUE s-a exprimat şi prin hotărârea 266/85 H. Shenevai împotriva K. Kreischer.

Mai mult, precizează recurenţii, în Cauza 0386/05 Color Drack GmbH împotriva Lexx International Vertriebs Gmb, Curtea Europeana de Justiţie prevede că, în cazul în care există dubii cu privire la locul de executare al contractului, trebuie să se aibă în vedere istoricul legislativ, obiectivul normei - proximitatea faţă de executarea obligaţiei, locul cu care obligaţia are cea mai strânsă legătură „Norma de competenţă specială în materie contractuală prevăzută la art. 5 pct. 1 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială răspunde unui obiectiv de proximitate şi este motivată de existenţa unei legături strânse între contract şi instanţa chemată să se pronunţe asupra acestuia.” În acest sens şi Cauza 19/09 WOOD Floor Solutions Andreas Domberger Gmbh vs Silva Trade SA.

Se arată că în Cauza C-533/07 Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch vs Gisela Weller-Lindhorst, CJUE subliniază încă o dată obiectivul avut în vedere în stabilirea competenţei - proximitatea dintre contract şi instanţa competentă, că locul executării obligaţiei se stabileşte în funcţie de legea aplicabilă obligaţiei contractului din care aceasta s-a născut (Cauza 12/76 Industrie Tessili Italiana Como vs Dunlop AG).

Prin urmare, consideră recurenţii că, raportat la dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012, precum şi la interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie, ceea ce este relevant pentru a se stabili dacă instanţele române sunt competente este dacă locul executării obligaţiei care trebuie luată în considerare se află în România, în conformitate cu legea aplicabilă.

Se precizează că, în conformitate cu principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 29 alin. 1 C. proc. civ., reclamanţii sunt cei care stabilesc temeiul acţiunii, iar nu pârâta. Or, se arată, în prezenta speţă, obiectul acţiunii - obligarea la plata daunelor de către intimata pârâtă E. - se întemeiază pe art. 2 ultimul alineat al Scrisorii de Intenţie: obligarea la plata de daune pentru „refuzul să achiziţioneze bunurile, în limitele menţionate de prezentul contract, exceptând cazurile de forță majoră”.

Se arată că temeiul acţiunii este unul contractual, articolul 2 ultimul alineat, precum şi obligaţia corespunzătoare rezultând dintr-un contract numit de părţi „Scrisoare de Intenţie” care conferă drepturi şi obligaţii, că potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ. contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, iar conform alin. 2 al aceluiaşi text de lege, la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Consideră recurenţii că instanţa de apel a ignorat efectiv clauzele esenţiale, respectiv clauza de exclusivitate, clauzele penale şi clauza 7 privind efectele obligatorii ale scrisorii, subliniind faptul că obligaţia încălcată care corespunde dreptului recurenţilor reclamanţi de a solicita daune-interese este obligaţia de a achiziţiona activele, art. 2 ultimul alineat al Scrisorii de intenţie prevăzând în mod expres că refuzul nejustificat al pârâtei de a achiziţiona activele, bunurile conduce la plata daunelor.

Precizează recurenţii că instanţa competentă este instanţa română întrucât locul executării obligaţiei încălcate este Romania, dat fiind faptul că achiziţionarea bunurilor urma a se face în România, conform art. 1494 alin. 1 C. civ., bunurile aflându-se pe teritoriul României şi aparţinând societăţilor româneşti.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi au reiterat criticile aduse iniţial hotărârii pronunţate.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea instanţei, constituită în complet de filtru, din 21 noiembrie 2018, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, fiind respinsă prin aceeaşi încheiere.

Înalta Curte, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin Scrisoarea de intenție semnată de către recurenţii-reclamanți A., B., D. și C. la data de 23 noiembrie 2013 și de către intimata-pârâtă E. GmbH la data de 31 ianuarie 2014 s-au convenit, în principal, următoarele:

- pentru achiziţionarea tuturor activelor inclusiv echipamentele, terenurile, construcţiile şi mărcile aparţinând societăţilor G. SRL, F. SA și H. SA intimata-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a înfiinţa în România două noi SRL-uri cu privire la care avea să se încheie contractul de vânzare-cumpărare la preţul de 30.750.000 euro care urma a fi plătit după aprobarea dată de către Consiliul Concurenţei din România (preambulul şi art. 1);

- prin clauza de exclusivitate inserată în art. 2 recurenţii-reclamanţi s-au obligat să acorde intimatei-pârâte dreptul exclusiv de a realiza tranzacţia sub forma contractului de vânzare-cumpărare şi de a nu demara sau realiza negocieri contractuale cu alte părţi interesate pe toată perioada de timp până când activele devin libere de garanţii, ipoteci şi orice alte măsuri asiguratorii;

- sancţiunea încălcării acestui acord de exclusivitate are ca obiect obligaţia acţionarilor de a plăti suma de 3.075.000 euro daune-interese pârâtei (art. 2 alin. 2);

- potrivit clauzei 2 alin. 3, în cazul în care intimata-pârâtă va modifica această ofertă ori va refuza achiziţionarea activelor solicitate cu excepţia cazurilor de forţă majoră, va suporta aceeaşi sancţiune contractuală cu titlu de daune-interese în sumă de 3.075.000 euro, faţă de recurenţii-reclamanţi;

- clauza 4 intitulată „contractul de cumpărare” prevede că după acceptarea scrisă a ofertei, vânzarea efectivă şi transferul efectiv al activelor vor face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare care va conţine condiţiile standard adecvate, precum şi garanţiile tuturor activelor;

- prin clauza 5 denumită „condiţii” sunt prevăzute condiţiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea tranzacţiei:

* negocierea unui contract de vânzare-cumpărare cu documentaţia aferentă incluzând declaraţii/garanţii şi despăgubiri legale, adecvate unei astfel de tranzacţii;

* obţinerea tuturor aprobărilor legale în special cele prevăzute de legea concurenţei;

* toate activele ce fac obiectul ofertei să fie libere de garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii de orice tip şi

* părţile să fi obţinut aprobarea prealabilă a propriilor Consilii de administraţie sau AGA, după caz;

- prin clauza finală intimata-pârâtă a consemnat în scrisoarea de intenţie că este fermă să cumpere activele aferente fabricilor menţionate pe care le va integra în societatea sa precizând că acest acord contractual este guvernat de legea română şi acceptat la Bucureşti de către ambele părţi.

Recurenții reclamanți și-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispoziţiile art. 2 ultimul alineat din această convenţie, în conformitate cu care „în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri.”

Cu privire la legea civilă aplicabilă, este de menţionat faptul că, dat fiind faptul că intimata-pârâtă este o persoană juridică austriacă, cu sediul în Austria, în raport de data Scrisorii de Intenţie în cauză este incident, din perspectiva art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, art. 1065 NCPC, care prevede că dispozițiile Cărții a VII a se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Conform art. 7 pct. 1 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

c) în cazul în care nu se aplică litera b, se aplică litera a.

În raport de aceste determinări legale, relevanţă în stabilirea instanţei general competente prezintă identificarea naturii juridice a Scrisorii de intenţie, astfel cum aceasta transpare din clauzele ce o alcătuiesc.

Prin clauza înscrisă în art. 2 pct. 1 din Scrisoarea de intenţie părţile convin asupra faptului că proprietarii activelor G. SRL, F. SA și H. SA vor acorda E. GmbH dreptul exclusiv de a realiza tranzacția menționată și, în consecință, societățile menționate mai sus, conducerea, acționarii/asociații și consilierii acestora nu vor demara sau realiza negocieri, contracte deschise sau orice alte discuții, formale sau informale, cu alte părți interesate cu privire la un aspect al vânzării și cumpărării activelor G. SRL, F. SA și H. SA. Această exclusivitate va fi în vigoare de la data prezentei scrisori de intenție și până la obținerea aprobării Consiliului Concurenței și până când activele sunt libere de garanții, ipoteci și orice alt tip de măsuri asiguratorii.

Potrivit clauzei existente la art. 2 alin. 3 din Scrisoarea de intenţie părţile semnatare convin ca, în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri iar, potrivit art. 3 alin. 1, intimata-pârâtă E. GmbH va avea dreptul de a primi toată documentația și toate informațiile pe care le consideră relevante și cooperare deplină în legătură cu realizarea acestei verificări prealabile, în vederea finalizării contractelor de cumpărare.

Analiza conţinutului clauzelor din Scrisoarea de intenţie relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor părţilor semnatare drepturi şi obligaţii, conferindu-i astfel natură juridică contractuală.

Faţă de obiectul său şi de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice și persoanele juridice fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, principiu consacrat de art. 1169 C. civ.

În aceste condiţii, obligaţia în funcţie de care urmează a se determina instanţa competentă în sensul prevăzut de art. 7 pct. 1 lit. a din Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială este cea care constituie temeiul acţiunii în daune-interese, invocat de recurenţii-reclamanţi, și a cărei încălcare ar justifica dreptul acestora de a pretinde daune-interese. Așa cum au arătat recurenții-reclamanți, temei al acțiunii lor îl constituie pretinsa obligaţie a intimatei-pârâte de a achiziţiona activele în limitele impuse de Scrisoarea de intenţie.

Ceea ce trebuie stabilit, în aplicarea art. 7 pct. 1 lit. a din Regulamentul UE nr. 1215/2012, este locul executării obligației, despre care se susține că nu a fost respectată, și care corespunde dreptului contractual afirmat, pe care și-au întemeiat acțiunea reclamanții. Potrivit art. 2 alin. 3 din convenția încheiată de părți, pretinsa obligație neexecutată este în legătură cu achiziționarea unor active, incluzând imobile, aflate pe teritoriul României.

Din interpretarea coroborată a art. 1244 NCC și a art. 12 lit. b) și art. 18 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, achiziția unor bunuri imobile se poate face prin înscris autentificat de un notar public din România.

În considerarea dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire rezultă cu evidenţă că locul executării obligaţiei pretins încălcate este în România, astfel că, în cauză, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor române.

Relevantă în consolidarea raţionamentului privind stabilirea competenţei instanţei din perspectiva conţinutului termenului de „obligaţie”, respectiv a sintagmei „locul executării obligaţiei” este și jurisprudenţa CJUE, așa cum rezultă din cauza C-533/07 Falco Privatstiftung şi Thomas Rabitsch vs. Giselei Weller-Lindhorst, cauza C 14-76 De Bloos vs. Bouyer, cauza 12/76 Industrie Tessili Italiana Como vs. Dunlop AG, cauza 19/09 Wood Floor Solutions Andreas Domberger GMBH vs Silva Trade SA.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.