Revizuire inadmisibilă: neinvocarea excepției de neconstituționalitate în instanțele de judecată împiedică aplicarea retroactivă a unei decizii a Curții Constituționale

Revizuire. Cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- revizuire

C. proc. pen., art. 453 alin. (1) lit. f)

Cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. presupune invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza soluţionată prin hotărârea judecătorească definitivă atacată pe calea revizuirii. În consecinţă, cererea de revizuire formulată, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., împotriva hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate într-o cauză în care nu s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, decizia Curţii Constituţionale prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională neputând conduce la revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în cauză.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 334/A din 24 octombrie 2019

Prin sentinţa nr. 2/F/CC din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul revizuent A., privind revizuirea sentinţei penale nr. 136/F din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că revizuentul şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care prevăd că poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive dacă aceasta s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Din examinarea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii solicitate din perspectiva cazului de revizuire indicat, instanţa a constatat că situaţia în care se găseşte condamnatul nu se încadrează în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deşi acest temei a fost invocat formal pentru retractarea hotărârii de condamnare, prin raportare la conţinutul cazului de revizuire invocat de condamnat şi limitele aplicabilităţii lui - stabilite chiar de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa şi cu precădere prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 - şi constatând, totodată, că în speţa dedusă judecăţii condamnatul nu a invocat în cauza a cărei revizuire o cere nicio excepţie de neconstituţionalitate care să vizeze interceptările telefonice, este inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A.

Împotriva sentinţei nr. 2/F/CC din 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală a formulat apel revizuentul A.

În esenţă, revizuentul a solicitat admiterea apelului, apreciind că motivele pentru care cererea de revizuire a fost respinsă nu sunt legale şi temeinice, întrucât Protocolul de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public, care nu este altceva decât un document care atestă fapte, împrejurări necunoscute la soluţionarea cauzei, a devenit cunoscut în urmă cu foarte puţin timp, iar la momentul la care s-a judecat cauza, acest Protocol şi toate datele care se regăsesc înscrise în el nu erau cunoscute, aspect ce nu-i poate fi imputat.

Examinând apelul declarat de revizuentul A. prin prisma textelor legale incidente şi a motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. pen.: „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când (...):

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 456 alin. (2) C. proc. pen.: „Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.”

Potrivit art. 459 alin. (3) C. proc. pen., la verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 455, b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3), c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv, e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Analizând actele aflate la dosar în raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu prima instanţă, constată că revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, prin care poate avea loc retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive atunci când este incident unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 453 alin. (1) C. proc. pen.

Aşadar, prin intermediul acestui remediu procesual se poate obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă nu pentru orice motive şi orice încălcări procesuale care au avut loc în cursul judecăţii, ci doar pentru acele împrejurări care pot fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv art. 453 alin. (1) lit. a) - f) C. proc. pen. Prin intermediul revizuirii se tinde la desfiinţarea hotărârii pronunţate, pentru îndreptarea unor erori de fapt, erori comise de organele judiciare cu ocazia stabilirii unor situaţii de fapt. Aceste erori apar fie datorită imposibilităţii cunoaşterii unor anumite împrejurări, fie sunt datorate unor fraude procesuale: mărturii mincinoase, falsuri etc.

Revizuentul şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care prevăd că poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive dacă aceasta s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, din examinarea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii solicitate din perspectiva cazului de revizuire indicat, s-a constatat că situaţia în care se găseşte condamnatul nu se încadrează în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deşi acest temei a fost invocat formal pentru retractarea hotărârii de condamnare.

În această ordine de idei, s-a constatat că există în cauză o hotărâre de condamnare a revizuentului la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 - 82 C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj şi aceasta este definitivă: sentinţa penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este, de asemenea, îndeplinită condiţia intervenirii, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a unei decizii a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 26 din data de 16 ianuarie 2019), prin care Curtea Constituţională a admis sesizarea şi a constatat „existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii”, iar termenul în care a fost promovată calea de atac a revizuirii respectă prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. pen., respectiv cererea este formulată în termen de un an de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei invocate drept temei al revizuirii.

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, s-a reţinut că în cauza în care a fost implicat revizuentul şi în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost într-adevăr folosite, astfel cum rezultă din actele dosarului şi chiar din considerentele sentinţei a cărei revizuire s-a solicitat, mijloace de probă constând în interceptări ale unor convorbiri telefonice, realizate probabil cu ajutorul organelor specializate ale Serviciului Român de Informaţii. Cu toate acestea, s-a constatat că revizuentul nu a invocat în această cauză, în cursul procesului penal, vreo excepţie de neconstituţionalitate referitoare la aceste mijloace de probă.

Or, cazul de revizuire invocat, art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constituie o excepţie de la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, cu condiţia însă ca, în cauzele în care decizia Curţii Constituţionale de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate este invocată ca şi temei al revizuirii, să fi fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege declarate neconstituţionale, până la data publicării.

Această condiţie rezultă în primul rând din conţinutul cazului de revizuire invocat, iar în al doilea rând este conturată cu evidenţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a şi condus de altfel la modificarea textului de lege care reglementează cazurile de revizuire în forma pe care o are în prezent.

În Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 Curtea Constituţională a decis că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea Constituţională a reţinut, în aceeaşi decizie, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât, Curtea a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Aceste argumente au stat de altfel şi la baza admiterii prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale a excepţiei de neconstituţionalitate a soluţiei legislative cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limita cazul de revizuire menţionat la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Urmare a acestei decizii, legiuitorul a intervenit, modificând textul de lege (art. 453 alin. 1 lit. f C. proc. pen.) în forma existentă în prezent.

Achiesând la motivele expuse în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituționale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în reglementarea cazului de revizuire examinat - art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deși intenția legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege. În acest sens este și jurisprudența Curții, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, „în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret.” În aceste condiții, având în vedere importanța principiului autorității de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca ceea ce a stabilit instanța de contencios constituțional, pe cale jurisprudențială, cu privire la condițiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Așadar, Curtea reține că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea reține că atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99 și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speță, Curtea constată că motivul substanțial și imperios care justifică derogarea de la principiul autorității de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de instanța de contencios constituțional. Însă nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Din analiza actelor aflate la dosar coroborate cu susținerile apărării, astfel cum au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, când apărătorul ales al revizuentului a susţinut că revizuentul nu a invocat o astfel de excepţie în cauză, întrucât Protocolul de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public, care nu este altceva decât un document care atestă fapte, împrejurări necunoscute la soluţionarea cauzei, a devenit cunoscut în urmă cu foarte puţin timp, iar la momentul la care s-a judecat cauza, acest Protocol şi toate datele care se regăsesc înscrise în el nu erau cunoscute, aspect ce nu-i poate fi imputat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt întrunite exigențele deciziei menţionate pentru ca aceasta să-şi poată produce efectele şi în prezenta cauza.

În considerarea argumentelor logico-juridice anterior evocate, se constată că în materia deciziilor Curţii Constituţionale aplicabilitatea pentru viitor este statuată în dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la această regulă fiind prevăzută în legislaţia penală o singură excepţie, şi anume atunci când deciziile Curţii Constituţionale se aplică pentru situaţiile facta praeterita, doar în cazul în care partea a invocat respectiva excepţie în cauza sa.

Or, aşa cum s-a arătat, din examinarea întregului material de la dosar rezultă că revizuentul A. nu a formulat o excepţie de neconstituţionalitate în cauza sa.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu putem fi nici în prezenţa cazului reglementat în art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în situaţia în care, pe de o parte, aşa cum rezultă din Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituţională a asigurat posibilitatea instanţei de judecată de a verifica în fiecare cauză pendinte modalitatea în care aceste Protocoale au avut impact asupra modului de soluţionare. Or, această situaţie urmează a fi stabilită de fiecare instanţă în parte în momentul în care are pe rol o cauză penală; ceea ce se susţine ar fi necesitatea de a fi admisă o cale extraordinară de atac în eventualitatea în care s-ar mai putea ulterior verifica această incidenţă a Protocolului în respectiva cauză.

Pe de altă parte, aşa după cum a susţinut şi apărarea, la interpelarea instanţei în sensul că temeiul de drept al revizuirii a fost indicat ca fiind cel prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., incidenţa acestui caz a fost invocată abia în faţa instanţei supreme, „extrapolând, pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.”, pe care nu le-a invocat la fond; drept urmare, instanța este ținută să soluționeze cauza în limitele cu care este sesizată, revizuentul având posibilitatea să formuleze o altă cerere pentru acest motiv.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând conţinutul cazului de revizuire invocat de condamnat, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi limitele aplicabilităţii lui - stabilite chiar de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa şi cu precădere prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 - şi constatând, totodată, că în speţa dedusă judecăţii condamnatul nu a invocat în cauza a cărei revizuire o cere nicio excepţie de neconstituţionalitate care să vizeze interceptările telefonice, constată că motivul prevăzut de dispoziţiile anterior evocate este formal invocat, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, iar în prezenta cale de atac nu a fost devoalat niciun motiv pentru care să se impună reformarea hotărârii, aceasta fiind legală şi temeinică.

Aşa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei nr. 2/F/CC din 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală.