Compensation for expropriated property: appeal allowed, judgment quashed and remanded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 8 septembrie 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanţii A., B., C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) şi Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtei ANRP la emiterea titlului de plata aferent titlului de despăgubire - decizia nr. 4509/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 8 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A., B., C., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii formulate în faţa instanţei de fond

Într-o primă critică, reclamanţii au arătat că prima instanţă a aplicat greşit normele de drept incidente în cauză, respectiv dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 572/2013 şi ale Legii nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

A fost invocată şi nerespectarea Ordinului nr. 1857 din 13 noiembrie 2013 privind aprobarea procedurii de plată din titlurile de plată emise în temeiul dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile privind finalizarea procesului de restituire, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

În art. 2 alin. (5) din Anexa la Ordinul menţionat se prevede că: " Persoana fizică sau juridică indicată în dispoziţiile de consemnare speciale se prezintă la orice unitate bancară D. S.A. şi solicită retragerea în numerar/virament a sumelor consemnate, pe baza următoarelor acte: (...) certificatul de moştenitor (...)".

În ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite la obţinerea despăgubirilor, de vreme ce antecesorul reclamanţilor a făcut cererea în nume propriu, rezultă că titlul trebuia emis pe numele acestuia şi numai, ulterior, dacă era cazul, pe numele moştenitorilor.

Reclamanţii au formulat numeroase cereri, atât la Primăria Municipiului Iaşi, cât şi la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, indicând faptul că solicitantul iniţial a decedat, că există moştenitori şi că actele administrative trebuie modificate.

De altfel, Primăria Municipiului Iaşi a emis Dispoziţia nr. 178/09.02.2009 prin care au fost rectificate datele beneficiarului, arătându-se E. este descendentul lui F. şi a soţiei sale G.

După înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu a fost emis titlul de plată, arătându-se că nu s-a solicitat emiterea acestuia înăuntrul termenului de prescripţie de trei ani, potrivit adresei nr. x.

O a doua critică priveşte, în esenţă, analiza pe fond a litigiului, arătându-se că, deşi au fost indicate toate elementele necesare pentru soluţionarea cauzei, instanţa nu le-a valorificat corespunzător şi nu a răspuns tuturor aspectelor invocate de părţi.

Mai mult, instanţa a arătat că atât dispoziţia primarului Municipiului Iaşi din 27.10.2005, cât şi decizia nr. 43089 din 23.04.2009 sunt lovite de nulitate, fiind necesară emiterea unor noi dispoziţii pe numele persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, deşi niciuna dintre părţi nu a investit Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune în constatarea nulităţii actelor administrative menţionate.

O a treia critică priveşte nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Manushaqe Puto şi alţii împotriva Albaniei şi Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei, prin care s-a statuat că şi o decizie a unei autorităţi administrative definitive trebuie pusă în aplicare ca şi o hotărâre judecătorească.

S-a arătat că şi procedura de acordare a despăgubirilor trebuie să respecte principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ca o garanţei a dreptului la un proces echitabil.

Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la bună administrare, drept fundamental al unui cetăţean al Uniunii europene, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor fundamentale adoptate de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.

Raportat la considerentele instanţei de fond, conform cărora, deşi reclamanţilor li se recunoaşte dreptul la despăgubire, se impune reluarea întregii proceduri administrative, s-ar ajunge la încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum şi la încălcarea dreptului de proprietate - după 15 ani de la depunerea notificării de către antecesorul reclamanţilor, aceştia s-ar afla în situaţia reluării întregii proceduri administrative, numai pe considerente formale.

4. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs şi analiza motivelor de casare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 2 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 8 mai 2018.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 28.08.2015 intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că Deciziile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încorporează doar drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 247/2005, drepturi ce puteau fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise la Fondul proprietatea şi/sau după caz, în funcţie de opţiunea titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, conform art. 3 lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005. În dispozitivul deciziilor menţionate este prevăzut în mod clar, fără loc de interpretare, modalitatea de valorificare a acestora, respectiv parcurgerea procedurii prevăzute la Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007 reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin parcurgerea unor etape distincte, cu implicarea unor entităţi diferite, cu atribuţii şi responsabilităţi clar stabilite de lege.

În cazul dedus judecăţii, domnul F. nu a parcurs procedura administrativă stabilită în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că nu a solicitat Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul ANRP acordarea unui titlu de plată ori de conversie, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din actul normativ menţionat.

S-a mai arătat că instanţa de fond, în mod legal, a apreciat că Dispoziţia Primarului Municipiului Iaşi din 27.10.2005 a fost emisă pentru o persoană lipsită de capacitate de folosinţă şi este lovită de nulitate. Aceeaşi este situaţia şi pentru Decizia nr. 4309/23.04.2009, Dispoziţia nr. 889/20.04.2011, dar şi pentru cea emisă în anul 2010, deoarece au fost aduse modificări nu numai în ceea ce priveşte beneficiarul dispoziţiei de restituire, dar şi în ceea ce priveşte suprafaţa de teren, cât şi a faptului că trebuiau scăzute despăgubirile încasate în anul 1982.

Aşadar, Decizia nr. 4509/23.04.2009 emisă de CCSD pe numele autorului reclamanţilor care era decedat la momentul emiterii deciziei menţionate nu poate sta la baza emiterii unui titlu de plată pentru reclamanţi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C. este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmând să fie analizate din această perspectivă.

i) Cu privire la fondul cauzei

Este întemeiată critica reclamanţilor că instanţa de fond a depăşit limitele învestirii sale pronunţându-se asupra unui lucru care nu s-a cerut, nu a lămurit situaţia de fapt şi nu a statuat în mod corect asupra raporturilor juridice deduse judecăţii.

Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtei ANRP la emiterea titlului de plata aferent titlului de despăgubire - decizia nr. 4309/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor (CCSD) pentru beneficiarul F.

Reclamanţii au învederat instanţei că, în calitate de moştenitori ai autorului lor F., au efectuat demersuri, atât la Primăria Municipiului Iaşi, cât şi la ANRP pentru a arăta că sunt îndreptăţiţi să valorifice drepturile conferite antecesorului lor în temeiul Legii nr. 247/2005.

Primăria Municipiului Iaşi a emis iniţial Dispoziţia nr. 3449/27.10.2005 şi, ca urmare a solicitărilor formulate de E. a emis o altă dispoziţie, respectiv nr. 178/09.02.2009, dar şi o altă dispoziţie modificatoare în cursul anului 2011.

Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 4509/23.04.2009 în favoarea beneficiarului F., cu menţiunea că moştenitorii au făcut solicitări pentru ca decizia să fie modificată în sensul indicării ca beneficiari a reclamanţilor reclamanţii A., B. şi C.

Curtea de Apel Bucureşti a indicat în considerente, ca argument peremptoriu, că actele administrative emise în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor, în favoarea lui F. sunt lovite de nulitate pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestuia - având în vedere că decesul beneficiarului a intervenit la data de 22.01.2004.

Or, este de necontestat că niciuna dintre părţi nu a învestit instanţa cu o acţiune în anularea actelor administrative ce au constituit temeiul acţiunii reclamanţilor (causa debendi). Dimpotrivă, reclamanţii au arătat că în temeiul certificatului de moştenitor depus la dosar, au efectuat demersuri, atât la Primăria Municipiului Iaşi, cât şi la ANRP, solicitând valorificarea drepturilor dobândite de antecesorul lor.

Aşa fiind, instanţa s-a pronunţat asupra nulităţii actelor administrative fără să fie învestită şi fără să pună în discuţia părţilor acest aspect, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi a dreptului la apărare al reclamanţilor, toate acestea fiind subsumate garanţiilor ce vizează dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6, 9 şi 13 din C. proc. civ., dar şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deşi reclamanţii au susţinut că au urmărit să valorifice drepturile conferite de lege autorului lor, autorităţile administrative le-au respins cererile, iar instanţa nu a analizat dacă, într-adevăr aceştia au respectat dispoziţiile Legii nr. 247/2007, precum şi pe cele ale legislaţiei secundare şi terţiare (H.G nr. 572/2013 şi Ordinul nr. 1857/2013 pentru aprobarea procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate abuziv în România).

De asemenea, instanţa nu a analizat apărarea reclamanţilor că, din cauza pasivităţii manifestate, revine autorităţilor administrative răspunderea pentru neexercitarea în termen a drepturilor prevăzute de art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum şi a drepturilor reglementate de alte acte normative incidente în litigiu - Legea nr. 117/2012, O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 etc.

În speţă, respingerea acţiunii cu argumentul că actele administrative ce au constituit temeiul acţiunii reclamanţilor sunt lovite de nulitate, fără ca instanţa să fie învestită în acest sens şi fără a fi analizate apărările ce urmăreau să configureze conţinutul drepturilor dobândite de reclamanţi de la antecesorul lor în cadrul procedurii administrative echivalează cu neanalizarea fondului - motivele de recurs fiind întemeiate sub acest aspect.

ii) Cu privire la aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Este întemeiată critica reclamanţilor cu privire la încălcarea principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg în materia restituirii bunurilor preluate abuziv şi a procedurilor derulate conform legislaţiei interne - aspecte care au fost sintetizate în motivarea Deciziei nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele hotărârii menţionate s-a arătat că:

"Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

(...) în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005."

În cadrul analizei efectuate de Înalta Curte cu privire la mecanismul de restituire a bunurilor preluate abuziv s-a arătat care este semnificaţia noţiunii de "bun" şi importanţa soluţionării cererilor administrative într-un mod previzibil şi într-un termen rezonabil. Astfel, au fost reţinute următoarele aspecte:

"(...) în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile."

Aşa fiind, instanţa de fond, în rejudecarea cauzei va trebui să aibă în vedere faptul că, în speţă, reclamanţii se prevalează de o decizie administrativă, care constituie "un bun" în sensul jurisprudenţei CEDO, dar şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi (Deciziile nr. 27/2011 şi 40/2016 pronunţate de ICCJ în recurs în interesul legii), urmând să analizeze apărările reclamanţilor în privinţa posibilităţilor procedurale de valorificare a acestuia în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 cu modificările şi completările ulterioare.

iii) Temeiul juridic al soluţiei pronunţate de Înalta Curte

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, coroborate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, să caseze sentinţa recurată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 1029 din 8 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2018.