Status of inspection reports under administrative law: whether they constitute actionable administrative acts or mere technical documents justifying suspension of payment via contract non-performance exception

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 28.07.2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale, Ministerul Fondurilor Europene reprezentat de Ministerul Finanţelor Public - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice", B., C. şi D.:

(i) suspendarea actelor administrative, constând în Raportul de control nr. x şi Proiectul de Raport de control nr. x, până la soluţionarea definitiva şi irevocabilă a cauzei, conform dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004;

(ii) anularea Raportului de control nr. x şi a Proiectului de Raport de Control nr. x/16.03.2015;

(iii) obligarea pârâtului Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale la plata debitului restant în cuantum de 538.123,80 RON, conform Contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/331/20.09.2013;

(iv) obligarea pârâţilor la plata sumei de 21.543,48 RON, reprezentând dobânda legală de la data scadenţei şi până la data introducerii acţiunii, respectiv 28.07.2015;

(v) obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului restant;

(vi) obligarea pârâţilor la plata sumei de 81.859,59 RON, reprezentând prejudiciu material conform dispoziţiilor art. 1535 C. civ. şi ale art. 18 alin. (4) lit. c) şi e) din Legea nr. 554/2004 (din care 8890 RON - costuri acordare credit bancar, 72.969,59 RON dobânda aferenta creditului bancar);

(vii) obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.000 Euro echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune interese, conform dispoziţiilor art. 18 alin. 4) lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 257 C. civ.

(viii) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3429 pronunţată în data de 18 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare, a respins cererea de suspendare şi acţiunea în anularea Raportului de control nr. x şi a Proiectului de Raport de Control nr. x/16.03.2015, ca inadmisibile, a dispus restituirea cauţiunii achitate de reclamantă prin recipisa de consemnare nr. x din 03.12.2015 la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Fondurilor Europene şi excepţia inadmisibilităţii celorlalte capete de cerere invocată de acelaşi pârât.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Comunicaţiilor şi Pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale, Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea De Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar Pentru Promovarea Societăţii Informaţionale să soluţioneze cererea reclamantei de plată a sumei de 538.123,80 RON, formulată conform contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/331/20.09.2013 (prin CP1/04.11.2014 şi CR3/20.01.2015), a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs şi motivele de casare invocate

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice", prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând critici de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (5), pct. (6) şi pct. (8) din C. proc. civ.

De asemenea, s-a formulat recurs şi de către pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.1 Prin recursul reclamantei A. S.R.L., hotărârea primei instanţe a fost criticată sub mai multe aspecte de nelegalitate, circumscrise tuturor petitelor cererii de chemare în judecată.

Cu referire la capetele 1 şi 2 din acţiunea introductivă de instanţă, respinse, ca inadmisibile, prin hotărârea pronunţată în cauză, s-a solicitat să se constate încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4), (5) şi (6) din C. proc. civ., ca urmare a omisiunii instanţei de a pune în discuţia părţilor aspectul referitor la răspunsul formulat de pârâtă la plângerea prealabilă, înregistrat sub nr. x, eventuala contestare a răspunsului şi, respectiv, a unui act administrativ ulterior Raportului de control prin care să fi fost suspendată la plată suma datorată de autoritatea pârâtă în baza contractului de finanţare, neregularitate procedurală invocată şi pentru omisiunea instanţei de a fi clarificat chestiunea vizând obligarea pârâtei la soluţionarea cererilor de plată.

De asemenea, încălcarea normelor de procedură a fost invocată şi pentru nesocotirea rolului judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva obligaţiilor prevăzute la art. 22 alin. (2), (4), (5), (6) şi (7) din C. proc. civ., criticându-se modalitatea în care instanţa a înţeles să îşi exercite prerogativele de apreciere, soluţionând cererea reclamantei fără să se raporteze la cerinţele bunei-credinţe, oferind o expresie de legalitate unei atitudini inconsecvente şi rău-voitoare din partea pârâtului Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională manifestată pe toată durata litigiului.

Sub acest aspect, a fost menţionată conduita autorităţii pârâte care, prin răspunsul la plângerea prealabilă, a calificat Raportul de control ca fiind un act administrativ, pentru ca, apoi, în cursul procesului, să invoce excepţia de inadmisibilitate a cererii de suspendare/anulare a Raportului de control, tocmai pentru faptul că acesta nu constituia un act administrativ.

De asemenea, s-a arătat că aceeaşi inconsecvenţă a fost manifestată de autoritatea administrativă şi ulterior acestui moment, în sensul în care după emiterea Notificării nr. x, privind respingerea cererii de plată C. pen. nr. 1/2015 a sumei de 301.132,80 RON, în baza neregulilor constatate prin Raportul de control nr. x, în cadrul răspunsului la plângerea prealabilă formulată împotriva respectivei notificări, arăta că Raportul de control menţionat constituie "un act administrativ ce întruneşte toate condiţiile prevăzute de lege, fiind întocmit de echipa de control în numele autorităţii publice, în temeiul puterii publice, pe baza şi în vederea executării legii, în urma misiunii de control din data de 16.03.2015."

Tot în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost invocată de către reclamantă şi încălcarea dispoziţiilor art. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., raportat la împrejurarea că prima instanţă ar fi procedat la soluţionarea cauzei în baza unor apărări neinvocate de pârâte şi care nu erau de ordine publică, pentru a fi reţinute din oficiu.

Distinct, cererea de recurs a fost motivată şi prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii, criticile formulate vizând constatările şi concluziile instanţei referitoare la valoarea atribuită Raportului de control şi semnificaţia acestuia în ceea ce priveşte refuzul autorităţii administrative în legătură cu plata sumelor solicitate, în baza contractului de finanţare încheiat în cauză.

Astfel, pe de o parte, prima instanţă a reţinut că Raportul de control nu a stat la baza emiterii unui act administrativ şi nu a produs efecte, dar în egală măsură a reţinut că respectivul Raport de control reprezenta o operaţiune tehnico-administrativă şi o probă pe care se întemeiază mijlocul de apărare al excepţiei de neexecutare a contractului, tradusă în "suspendarea la plată" dispusă de autoritatea administrativă, fără a modifica raportul juridic încât să fie catalogat drept act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cu referire la aceste considerentele ale sentinţei, s-a arătat că excepţia de neexecutare a contractului este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească ea însăşi propriile obligaţii asumate, aceasta neputând fi invocată decât între părţile contractante.

Ca urmare, s-a arătat că pârâta ar fi trebuit să opună reclamantei excepţia de neexecutare a contractului în faza de executare a contractului cu privire la neîndeplinirea unei obligaţii contractuale şi, dacă cel căruia i s-a opus excepţia, considerând că nu era întemeiată, avea dreptul să sesizeze instanţa, în respectiva perioadă intervenind efectul suspensiv al executării contractului.

S-a mai arătat că excepţia de neexecutare a contractului nu reprezintă o excepţie absolută şi dirimantă care să poată fi invocată şi din oficiu de către instanţă, în orice fază a pricinii, ci constituie un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia din părţile contractului sinalagmatic, mijloc de apărare care trebuie invocat prin întâmpinare.

S-a subliniat de către recurenta-reclamantă că Raportul de control nr. x nu constituie o probă a neexecutării contractului, ci doar un pretext, însă, privit ca negotium juris, reprezintă manifestarea de voinţă a pârâtei în sensul suspendării propriilor obligaţii, ceea ce echivalează cu modificarea raportului juridic derulat între părţile contractului de finanţare.

Excepţia de neexecutare a contractului presupune întotdeauna dreptul unei părţi de a refuza executarea propriilor obligaţii atunci când conduita sa nu este întâmpinată, în mod simultan, de o conduită corespunzătoare din partea cocontractantului.

Ca urmare, s-a solicitat să se constate că, reţinând excepţia de neexecutare a contractului, prima instanţă a constatat, în realitate, modificarea raportului juridic derulat între părţi.

Pe de altă parte, nelegalitatea sentinţei a fost invocată şi din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că soluţia primei instanţe nu reflectă corecta interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi nici a dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.

S-a arătat astfel că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, verificarea legalităţii în contenciosul administrativ se realizează în toate cazurile în care nu este reglementată o cale specială de modificare sau desfiinţare a actului.

În acest sens, chiar prima instanţă a reţinut faptul că O.U.G. nr. 66/2011 nu prevede o anume procedură pentru desfiinţarea actului contestat.

Or, în speţă, în procedura soluţionării plângerilor prealabile ale reclamantei, chiar autoritatea pârâtă a calificat Raportul de control nr. x ca fiind un "act administrativ care respectă toate cerinţele legale".

Mai mult, s-a arătat că prima instanţa a reţinut dreptul autorităţii pârâte de a suspenda executarea propriilor obligaţii în baza unui act care nu constituia decât o simplă operaţiune tehnico-administrativă, ignorându-se însă faptul că pentru reclamantă nu există posibilitatea de a ataca actul administrativ care constata nereguli.

S-a arătat şi că obligarea autorităţii pârâte la soluţionarea cererilor de plată/rambursare - capăt de cerere ce nu se regăseşte în acţiunea introductivă de instanţă, nu putea şi nici nu a condus la determinarea autorităţii de a emite procesul-verbal de constatare a neregulilor sau nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, singurele acte administrative care puteau fi atacate, în opinia instanţei de fond.

S-a solicitat să se constate că modul în care prima instanţă a înţeles să se pronunţe în cauză nu rezolvă situaţia reclamantei, aceasta având obligaţia de a suporta consecinţele unui act administrativ care a modificat raportul juridic dintre părţile contractului de finanţare.

De asemenea, s-a arătat că prima instanţă a încălcat şi dispoziţiile legale pe temeiul cărora a fost introdusă acţiunea în justiţie a reclamantei, şi anume Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art. 1535 C. civ., în sensul în care s-a considerat că nu erau întrunite condiţiile răspunderii civile, prejudiciul şi legătura de cauzalitate nefiind determinabile la acel moment.

Sub acest aspect, s-a arătat că la dosarul cauzei a fost depusă dovada contractării creditului bancar de către reclamantă, precum şi dovada costurilor acelui credit, legătura de cauzalitate fiind dovedita prin respectivele înscrisuri. Pe de altă parte, deşi reclamanta a solicitat administrarea unui probatoriu complex, de natură a clarifica orice aspect legat de prejudiciu, paguba iminentă şi răspunderea autorităţii, aceasta a fost respinsă de instanţă, cu motivarea că probatoriul existent era suficient.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa Curţii de Apel Bucureşti.

3.2 Prin recursul pârâtului Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice", prin Ministerul Finanţelor Publice, sentinţa a fost criticată pentru cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., dezvoltarea criticilor formulate fiind redată într-o argumentaţie comună, având în vedere strânsa legătură existentă între cele două motive de recurs, conform susţinerii recurentului-pârât.

S-a arătat astfel că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., una din cerinţele obligatorii ce trebuie cuprinse într-o hotărâre judecătorească este reprezentată de indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

S-a arătat că, deşi Ministerul Fondurilor Europene a formulat în cauză atât întâmpinare, cât şi note de concluzii scrise, invocând mai multe excepţii, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă ca, la pronunţarea acesteia, instanţa să fi analizat apărările formulate şi, implicit, nici motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări.

S-a arătat că, dimpotrivă, apărările şi argumentaţia formulată justifica o altă soluţie decât cea pronunţată de prima instanţă în privinţa chestiunilor aduse în dezbatere.

În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Fondurilor Europene, s-a arătat că întreaga motivaţie a instanţei, formulată în susţinerea concluziei privind menţinerea acestuia în cauză, nu ţine seama şi nu oferă un răspuns la apărările autorităţii pârâte, invocate prin întâmpinare şi notele scrise.

În procesele în materia contenciosului administrativ, chiar dispoziţiile legii aplicabile fixează cadrul procesual, în sensul că litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorităţi publice sau prin refuzul nejustificat de a i se răspunde şi autoritatea publică în cauză, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ emis de autoritatea publică.

Or, în speţă, reclamanta a solicitat anularea unor acte (Raportul de control nr. x şi Proiectul de Raport de Control nr. x/16.03.2015) emise de Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale.

De asemenea, reclamanta nu a indicat motive de fapt şi de drept prin care să fie justificată chemarea în judecată a Ministerului Fondurilor Europene.

Mai mult, cererea de chemare în judecată menţionează în mod clar că pretenţiile reclamantei legate de,,plata debitului restant în cuantum de 538.123,80 RON" au fost îndreptate împotriva Ministerului pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale.

Pe de altă parte, din analiza înscrisurilor anexate la cererea de chemare în judecată, rezultă că, în cauză, conform art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, raporturile juridice s-au stabilit între reclamanta A. S.R.L. şi Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organism Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale.

În plus, s-a subliniat că Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" nu a emis niciun act a cărui anulare să fi fost solicitată în cauză.

De aceea, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de faptul că pretenţiile reclamantei au fost formulate în legătură cu atribuţiile altei instituţii (care îndeplineşte rolul de organism intermediar), s-a solicitat să se constate că Ministerul Fondurilor Europene nu avea calitate procesuală pasivă în cauză.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că şi soluţia pronunţată pe fond de instanţa judecătorească evidenţiază faptul că raportul juridic care a generat litigiul a existat între reclamantă şi organismul intermediar.

Totodată, a fost criticată şi aprecierea instanţei de fond referitoare la justificarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Fondurilor Europene din perspectiva dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, susţinându-se că în cauză nu erau incidente prevederile textului de lege evocat, în contextul în care autoritatea în discuţie fusese citată în proces în nume propriu, acţiunea în justiţie a reclamantei fiind formulată şi în contradictoriu cu aceasta, ceea ce înseamnă că aceeaşi autoritate nu putea avea calitatea de "organism social interesat" şi nici de "alt subiect de drept", pentru a fi invocată şi reţinută de către instanţă opozabilitatea hotărârii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capetelor din cererea de chemare în judecată formulate în privinţa despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate prin neplata sumelor solicitate în baza contractului de finanţare, inadmisibilitate respinsă de instanţă subsecvent constatării că acţiunea în pretenţii avea caracter accesoriu cererii principale, fiind deci admisibilă în cauză, s-a solicitat să se constate că prima instanţă nu a analizat respectiva chestiune decât prin raportare la pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, fără nicio menţiune în ceea ce priveşte situaţia pârâtului Ministerul Fondurilor Europene.

Or, în condiţiile în care reclamanta formulase două acţiuni în justiţie în una singură, chemând în judecată două entităţi în calitate de pârâţi, rezulta că termenele şi cerinţele de procedură prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 554/2004 trebuie verificate şi îndeplinite în raport cu fiecare pârât în parte, la fel cum obiectul acţiunii trebuie să vizeze acte administrative (tipice sau atipice) emise de ambii pârâţi.

Ca urmare, s-a arătat că instanţa de fond avea obligaţia să analizeze dacă reclamanta era în drept să solicite despăgubiri de la Ministerul Fondurilor Europene în condiţiile în care obiectul principal al acţiunii nu vizează acte tipice sau atipice ale respectivei instituţii şi să constate că cererea de acordare de despăgubiri, cu referire la pârâtul Ministerul Fondurilor Europene nu se circumscrie dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere şi faptul că litigiul nu se circumscrie nici dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în sensul că acesta nu este ulterior unui alt litigiu care să se fi circumscris dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, s-a arătat că aceasta trebuia analizată şi în raport cu Ministerul Fondurilor Europene şi să se constate că reclamanta trebuia să îndeplinească procedura prealabilă cu ambii pârâţi. Ministerul Fondurilor Europene nu a invocat excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile faţă de raportul juridic dintre reclamantă şi organismul intermediar, ci, exclusiv faţă de pretinsul raportul juridic dintre reclamantă şi Ministerul Fondurilor Europene.

De aceea, instanţa de fond avea obligaţia de a verifica dacă reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă cu fiecare dintre cei doi pârâţi, iar nu să soluţioneze excepţia inadmisibilităţii acţiunii fată de Ministerul Fondurilor Europene prin luarea în considerare a raportului juridic dintre reclamantă şi organismul intermediar.

Or, în speţă, reclamanta nu s-a adresat acestei instituţii înainte de sesizarea instanţei specializate, fapt pentru care acţiunea trebuie respinsă, faţă de Ministerul Fondurilor Europene, ca inadmisibilă.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, iar în subsidiar, admiterea excepţiilor invocate corespunzător petitelor cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene.

3.3 În ceea ce priveşte recursul pârâtului Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, având în vedere că acesta a fost examinat în procedura de filtru, prin pronunţarea unei soluţii care nu antamează fondului litigiului, din considerente de ordin practic nu mai este necesară sinteza motivelor care au determinat exercitarea căii de atac în cauză.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză au formulat întâmpinare atât pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, cât şi reclamanta A. S.R.L.

De asemenea, s-a depus răspuns la întâmpinarea reclamatei A. S.R.L. de către pârâtul Ministerul Fondurilor Europene.

Răspuns la întâmpinarea reclamantei faţă de recursul Ministerului Fondurilor Europene a formulat şi pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională.

4.1. În esenţă, pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A. S.R.L. şi menţinerea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate pronunţată în cererea de suspendare/anulare a actelor contestate în cauză, cât şi în privinţa cererii în despăgubiri - daune interese şi dobânzi legale, solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă, arătându-se că nu au fost invocate argumente care să susţină pretinsele neregularităţi procedurale sau să justifice reformarea sentinţei.

S-a arătat că niciunul dintre cazurile de casare invocate nu era îndeplinit în cauză, fiind corecte constatările şi concluziile instanţei în sensul că actele contestate prin acţiunea în justiţie a reclamantei nu se încadrează şi nu pot fi catalogate drept acte administrative, în condiţiile în care nu modifică raporturi juridice, nu produc efecte juridice şi nu consemnează măsuri apte de a fi puse în executare, neexistând elemente de contradictorialitate sub aspectul motivaţiei prezentate în ceea ce priveşte calificarea dată Raportului de control şi relevanţa acestuia în "suspendarea la plată a sumelor solicitate în baza contractului de finanţare.

Cât priveşte cererea de despăgubiri formulată în cauză, s-a arătat că, în mod corect, prima instanţă a considerat că nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea acestora, din economia dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 rezultând că prejudiciul suferit de reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică, fie printr-un act administrativ ce a fost anulat de instanţa judecătorească, fie prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri cu privire la un act administrativ; or, niciuna dintre aceste ipoteze nu era îndeplinită în cauză, obiectul acţiunii nefiind reprezentat de un act administrativ pentru a putea fi luată în considerare existenţa unui raport de cauzalitate determinabil.

4.2 Prin întâmpinarea reclamantei A. S.R.L. s-a solicitat anularea recursului formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca nemotivat, iar, în subsidiar, ca fiind lipsit de interes.

S-a argumentat mai întâi că motivele de recurs dezvoltate de recurentul pârât nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, s-a susţinut că atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii pronunţate profită pârâţilor, singura menţiune care ar putea dăuna pârâtului Ministerul Fondurilor Europene se referă la obligaţia privind soluţionarea cererii de plată a sumei de 538.123,80 RON, măsură care, în realitate, profită tot pârâtului, în condiţiile în care această cerere a fost aprobată prin semnarea contractului de finanţare.

5. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs şi analiza motivelor de casare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 02 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin Decizia nr. 38 pronunţată la data de 16 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes a recursurilor formulate de pârâţii Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocate în cauză de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., a admis excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, invocată din oficiu şi a anulat recursul formulat de pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale împotriva sentinţei civile nr. 3429 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin aceeaşi decizie au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 3429 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 8 mai 2018, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, cazurile de casare invocate şi dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:

Se reţine astfel că cererea de chemare în judecată a fost formulată sub mai multe petite, principala pretenţie a reclamantei constând în suspendarea/anularea Raportului de control nr. x şi a Proiectului de Raport de control nr. x.

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, susţinută în întregime de actele dosarului şi necontestată, de altfel, prin motivele de recurs formulate în cauză, arată că actele de control mai sus menţionate au fost întocmite de reprezentanţii autorităţii pârâte, Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale în cadrul misiunii de control dispuse în scopul verificării legalităţii, regularităţii şi realităţii operaţiunilor derulate în baza contractului de finanţare nr. x încheiat între reclamantă şi respectiva autoritate administrativă, finanţarea acordată fiind justificată de realizarea Proiectului intitulat "Implementarea unui sistem TIC integrat pentru afaceri în cadrul societăţii A., în scopul creşterii eficienţei firmei" - cod SMIS 45848.

În temeiul contractului de finanţare mai sus menţionat, reclamanta a înaintat cererile de rambursare CR 1/06.06.2014, în valoare de 105.000 RON, CP 1/04.11.2014, în valoare de 30.132 RON şi CR 3/20.01.2015, în valoare de 236.991 RON.

A rezultat că singura plată efectuată vizează suma de 105.000 RON, aferentă CR1/06.06.2014.

Celelalte două cereri de plată/rambursare nu au fost soluţionate în cauză, cu Adresa nr. x/2015 emisă de autoritatea pârâtă Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale, comunicându-se reclamantei că:

- "Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale poate suspenda, aproba parţial sau respinge la plată o cerere de rambursare în cazul detectării unei cheltuieli neeligibile sau în cazul nerespectării de către beneficiar a prevederilor contractuale sau legale aplicabile".

- "Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale are dreptul de a efectua corecţii financiare constând în excluderea de la finanţare parţial sau în totalitate a cheltuielilor aferente unei cereri de rambursare, în cazul constatării unor cheltuieli neeligibile şi/sau în cazul nerespectării/încălcării prevederilor contractuale şi/sau legale, naţionale şi/sau comunitare, aplicabile".

- "Suspendarea de la plată a sumei solicitate a survenit ca urmare a neregulilor constatate de către reprezentanţii MSI-OIPSI, este legală, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, modificată şi completată".

De asemenea, a rezultat că, până la data închiderii dezbaterilor la judecata în fond a cauzei, nu au fost emise alte acte în privinţa societăţii reclamante, care să aducă la îndeplinire propunerile cuprinse în Raportul de control nr. x.

Conform Raportului de control nr. x, propunerile formulate au vizat aplicarea de corecţii financiare, după cum urmează:

"1. Contract de furnizare nr. x/11.04.2014 încheiat cu S.C. E. S.R.L., corecţie 100%, pentru conflict de interese. Valoarea corecţiei financiare este de 175.000,00 RON, Valoarea creanţei financiare de 105.000,00 RON.

2. Contract de finanţare nr. x corecţie 10% pentru neîndeplinirea indicatorilor de realizare în proporţie de 10%. Valoarea corecţiei financiare de 108.100,00 RON. Valoarea creanţei financiare de 66.230,00 RON.

3. Contract nr. x/22.05.2014 încheiat cu SC F. S.R.L. - corecţie 100%, întreaga valoare a facturii x/31.10.2014 de 501.888,00 RON este cheltuială neeligibilă. Valoarea corecţiei financiare este de 501.888,00 RON. Valoarea creanţei financiare de 301.132,00 RON.

4. Contract de servicii nr. x încheiat cu S.C. G. şi H. S.R.L., suma neeligibilă 90,00 RON. Valoarea creanţei financiare de 63,00 RON".

Aşa cum deja s-a arătat, autoritatea pârâtă Ministerul pentru Societatea Informaţională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale nu a emis niciun act administrativ prin care să fi fost aplicate corecţii financiare asupra contractelor derulate de societatea reclamantă A. S.R.L., conform propunerilor din Raportul de control nr. x.

Prin sentinţa primei instanţei, s-a dispus respingerea, ca inadmisibile, a cererii de suspendare şi a acţiunii în anularea Raportului de control nr. x şi a Proiectului de Raport de control nr. x, cu argumentaţia principală că respectivele înscrisuri nu constituie acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi, ca atare, acestea nu puteau fi contestate direct şi imediat la instanţa de judecată specializată, în cadrul unei acţiuni în contenciosul administrativ de sine stătătoare.

S-a reţinut de către instanţă Raportul de control întocmit în cauză, cât şi Proiectul de Raport de control reprezintă înscrisuri prin care se constată împrejurări de fapt, fără consecinţe şi fără să modifice raporturi juridice, în condiţiile în care nu cuprinde măsuri apte de a fi puse în executare.

În acelaşi sens, s-a arătat că înscrisurile contestate nu au stat la baza emiterii unui act administrativ şi nici nu reprezintă o modalitate de punere în executare a unui astfel de act.

S-a menţionat că Raportul de control reprezintă o simplă operaţiune tehnico-administrativă, ce justifică/fundamentează emiterea altor acte - măsuri asigurătorii, proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare/nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare.

Deopotrivă, s-a reţinut că inadmisibilitatea cererii de suspendare, dar şi a acţiunii în anularea aceloraşi acte derivă şi din perspectiva legislaţiei speciale, prevederile relevante ale O.U.G. nr. 66/2011 menţionând expres care anume acte constituie titluri executorii şi formează obiect al acţiunii la instanţa specializată, raportul de control fiind un act prealabil emiterii titlului de creanţă şi distinct de acesta, conform art. 60 alin. (3) şi (31).

În opinia Înaltei Curţi, concluzia instanţei este corectă, criticile formulate prin recursul reclamantei fiind neîntemeiate.

Teza admisibilităţii contestării în instanţă a actelor de control menţionate a fost susţinută în cauză prin trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cât şi în raport de faptul că însăşi autoritatea pârâtă emitentă a considerat respectivele înscrisuri ca fiind acte administrative, iar prima instanţă a reţinut dreptul autorităţii pârâte de a suspenda executarea propriilor obligaţii, fără niciun corectiv în privinţa recurentei-reclamante, aflată în situaţia de a nu putea combate un act administrativ care modifică raportul juridic derulat între părţile contractului de finanţare.

În aprecierea Înaltei Curţi, aspectele invocate nu sunt de natură să permită formularea unei concluzii de admisibilitate.

În analiza naturii juridice a actului administrativ, esenţiale sunt efectele juridice pe care acesta le produce şi felul măsurilor dispuse în conţinutul său, interesând dacă măsurile pe care le ordonă/constată dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice şi dacă ele sunt apte de a fi puse în executare.

Or, în condiţiile în care actul administrativ trebuie delimitat/calificat de alte înscrisuri/acte juridice pe baza elementelor arătate în cuprinsul normei legale care îl defineşte ca atare, Înalta Curte constată că pentru corecta rezolvare a cauzei nu prezintă nicio importanţă faptul că autoritatea pârâtă emitentă a considerat - anterior sesizării şi după dezînvestirea instanţei - că înscrisurile contestate reprezintă/constituie acte administrative.

De asemenea, nici constatările şi statuările primei instanţe făcute în legătură cu conduita autorităţii pârâte, care, având în vedere neregulile consemnate în actele de control încheiate de reprezentanţii MSI-OIPSI, a invocat "suspendarea la plată a sumei solicitate" de către reclamantă nu justifică şi nu poate atrage o altă calificare a actelor emise în cauză.

De subliniat că toate consideraţiile instanţei de fond vizând caracterul şi valorificarea Raportului de control ca temei al "suspendării la plată" a sumelor solicitate în baza contractului de finanţare nu intră în conflict şi nu nesocoteşte concluzia aceleiaşi instanţei, privind neîndeplinirea în cauză a condiţiilor cerute pentru calificarea actelor de control contestate ca fiind acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că Raportul de control nu dispune măsuri, ci, doar consemnează o anume stare de fapt, cuprinzând un set de propuneri şi recomandarea unor măsuri, faţă de normelor de lege în vigoare.

Starea de fapt pe care o consemnează Raportul de control nr. x nu modifică cu nimic raportul juridic stabilit între părţile contractului de finanţare, acestea păstrând neschimbate aceleaşi drepturi şi obligaţii asumate iniţial, în baza contractului de finanţare încheiat.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că suspendarea executării obligaţiei de plată din partea autorităţii administrative nu poate fi interpretată şi nu echivalează cu modificarea raportului juridic derulat între părţile contractului de finanţare, aşa cum se susţine de către recurenta-reclamantă.

Pretinsa modificare a raportului juridic nu reprezintă în realitate decât o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.

Prin "suspendarea la plată", autoritatea pârâtă nu a făcut decât să stopeze/suspende executarea imediată a propriilor obligaţii, consecinţă a neexecutării, în mod corespunzător, a obligaţiilor prevăzute în sarcina recurentei-reclamantei.

Excepţia de neexecutare a contractului constituie o măsură preventivă pentru anticiparea riscului de neexecutare, reprezentând un mijloc de apărare la îndemâna părţii care şi-a executat sau este gata să îşi îndeplinească propriile obligaţii, corelativ neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor reciproce ale cocontractantului.

Cu alte cuvinte, excepţia de neexecutare a contractului, întemeiată pe principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice, reprezintă un mijloc de apărare prin intermediul căruia se produce o suspendare a forţei obligatorii a contractului, fără ca forţa obligatorie şi contractul să înceteze sau să se modifice raporturile juridice ale părţilor, consecinţa fiind suspendarea obligaţiilor, mijloc de apărare şi de presiune asupra părţii care nu şi-a executat obligaţia, aşa cum bine s-a subliniat prin întâmpinarea autorităţii pârâte Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională.

În contextul tuturor elementelor faptice relevante cauzei, cât şi în raport de conţinutul Adresei nr. x/2015, dar şi a actelor de control contestate, instanţa de fond a reţinut că "suspendarea la plată" nu reprezintă un caz de modificare a raportului juridic dintre părţile contractului de finanţare, ci numai o expresie a mijlocului de apărare aflat la dispoziţia autorităţii pârâte ca urmare a neregulilor constatate în activitatea recurentei-reclamante, referitoare la obligaţiile asumate pe temeiul contractului de finanţare.

S-a reţinut de către instanţă că Raportul de control întocmit în cauză constituia o probă pe care se întemeiază suspendarea la plată în legătură cu sumele solicitate în baza contractului de finanţare, suspendarea la plată reprezentând modalitatea de exercitare a mijlocului de apărare al excepţiei de neexecutare a contractului.

Or, această argumentaţie nu este contradictorie şi nu încălcă considerentele sentinţei, expuse în legătură cu inadmisibilitatea cererii de suspendare şi de anulare a actelor de control contestate în cauză, întregul raţionament al instanţei având în vedere şi respectând concluzia iniţială că Raportul de control nu întruneşte caracteristicile şi trăsăturile unui act administrativ.

Şi atunci când a analizat refuzul de soluţionare a cererilor de rambursare din partea autorităţii pârâte, prima instanţă nu a atribuit o altă valenţă Raportului de control contestat în cauză, reţinându-se în continuare că acesta reprezenta o simplă operaţiune tehnico-administrativă, nesusceptibil a produce prin el însuşi efecte juridice proprii, constituind o probă pe care se întemeiază mijlocul de apărare al excepţiei de neexecutare a contractului (suspendarea la plată).

Pe de altă parte, excepţia de neexecutare a contractului a fost invocată şi aplicată de autoritatea administrativă anterior sesizării instanţei prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, excepţia de neexecutare a fost invocată între părţi şi nu ridicată din oficiu de către instanţă.

Soluţia pronunţată de prima instanţă a avut în vedere situaţia de fapt deja existentă, iar referirea la excepţia de neexecutare a contractului nu a reprezentat decât un argument în analiza şi raţionamentul instanţei făcut în legătură cu conduita autorităţii administrative pârâte, în contextul în care "suspendarea la plată" nu a fost urmată de emiterea unor acte administrative prin care să se valorifice rezultatele, propunerile şi recomandările cuprinse în actele de control iniţiale.

În consecinţă, excepţia de neexecutare a contractului nu constituia o chestiune care să fi necesite punerea în discuţia prealabilă a părţilor, după cum nici conţinutul Adresei nr. x/2015, avută în vedere deopotrivă la adoptarea soluţiei nu implica o dezbatere contradictorie anume iniţiată şi impusă de judecătorul primei instanţe, sub aspectul relevanţei şi semnificaţiei acordate acesteia la pronunţarea sentinţei, niciuna din chestiunile evocate nefiind de natură să încalce contradictorialitatea procedurii judiciare.

Toate aceste chestiuni vizează actul intrinsec al deliberării, neputându-se reproşa judecătorului omisiunea de a pune în dezbaterea părţilor aspecte ce ţin de evaluarea probatoriului, operaţiune subsecventă închiderii dezbaterilor şi prevăzută exclusiv în competenţa instanţei.

După pronunţarea hotărârii, aspectele avute în vedere la adoptarea soluţiei şi raţionamentul expus în susţinerea acesteia sunt supuse dezbaterii părţilor în cadrul căilor legale de atac.

Nici faptul că autoritatea administrativă pârâtă a avut o atitudine inconsecventă referitoare la regimul juridic al înscrisurilor contestate în cauză nu obliga instanţa să consemneze în cuprinsul sentinţei respectiva poziţie, în condiţiile în care soluţia se întemeiază pe alte considerente juridice, calificarea înscrisurilor contestate ca fiind sau nu, acte administrative realizându-se pe baza elementelor arătate în norma care cuprinde definiţia legală, nicidecum pe considerente ce implică puterea de apreciere a instanţei ori alte considerente legate inclusiv de buna-credinţă.

De asemenea, Înalta Curte arată că rolul judecătorului nu este de a soluţiona cauza într-un anume fel, ci de a stabili adevărul judiciar, conform cu probatoriul administrat şi regula de drept aplicabilă cazului concret, având îndatorirea să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, chiar dacă sub o denumire greşită, în limitele învestirii sale.

Prin urmare, nu se poate considera că prin obligarea autorităţii administrative pârâte la soluţionarea cererilor de rambursare ale recurentei-reclamante, şi anume x/04.11.2014, în valoare de 301.132 RON şi CR 3/20.01.201, în valoare de 236.991 RON, prima instanţă s-ar fi pronunţat asupra unui lucru care nu a fost cerut, în contextul în care, raportat la soluţiile pe care conferă mecanismul procedural pus la dispoziţie de Legea nr. 554/2004, aplicarea temeiului juridic invocat de recurenta-reclamantă în susţinerea acţiunii formulate, respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004, nu permitea pronunţarea unei hotărâri de obligare a autorităţii publice la rambursarea cheltuielilor efectuate în baza contractului de finanţare, ci numai obligarea autorităţii la soluţionarea cererii, respectiv la emiterea unui act administrativ.

Or, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a temeiului juridic invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că prima instanţă nu avea obligaţia să supună discuţiei părţilor chestiunea referitoare la felul în care era posibilă rezolvarea pretenţiei recurentei - reclamante din perspectiva inacţiunii autorităţii administrative subsecvent finalizării controlului şi emiterii Adresei nr. x/2015, fiind evident că singura modalitate de soluţionare a litigiului era cea aleasă de instanţă, fără a fi necesare clarificări sau alte lămuriri suplimentare.

Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă nu avea obligaţia de a supune discuţiei părţilor nici împrejurarea legată de relevanţa în cauză a răspunsului formulat de autoritatea pârâtă la plângerea prealabilă a recurentei-reclamante, eventuala contestare a acesteia şi existenţa unui act administrativ ulterior Raportului de control prin care să fi fost suspendată la plata suma datorată, toate aceste chestiuni fiind aduse la cunoştinţa instanţei chiar de părţile implicate din proces, prin intermediul cererilor, excepţiilor şi apărărilor formulate, constituind, aşa cum s-a arătat mai sus, aspecte ce vizează actul intrinsec al deliberării, operaţiune întotdeauna ulterioară închiderii dezbaterilor şi prevăzută exclusiv în competenţa instanţei.

În fine, Înalta Curte constată că şi cererea în despăgubiri a recurentei-reclamante a primit o corectă rezolvare în cauză, fiind valabile toate consideraţiile instanţei făcute în legătură cu neîndeplinirea condiţiilor cerute pentru angajarea răspunderii civile, cât şi cu inaplicabilitatea prevederilor art. 1535 C. civ., care reglementează daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti.

Deşi recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare a prevederilor art. 1535 C. civ. nu a indicat şi în ce constă pretinsa eroare săvârşită de instanţa de fond.

Astfel, Înalta Curte constată ca fiind perfect justificată observaţia instanţei vizând importanţa şi semnificaţia motivelor care au determinat admiterea cererii de chemare în judecată asupra cererii în despăgubiri subsecvente.

Textul de lege care se referă la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti interesează situaţia în care se constată neplata la scadenţă a unei sume de bani.

Or, în speţă, instanţa nu a stabilit dreptul recurentei-reclamante la plata sumelor solicitate şi, ca urmare, nu se poate vorbi despre un prejudiciu suferit pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată.

Ceea ce s-a stabilit în cauză vizează obligarea autorităţii pârâte la soluţionarea cererii de rambursare a sumelor solicitate la plată, dispoziţie care nu implică în mod necesar adoptarea unei soluţii favorabile recurentei-reclamante, fiind deopotrivă posibilă şi respingerea motivată a cererii, numai în acest din urmă caz devenind actual dreptul solicitantului de a critica pe fond soluţia de respingere a cererii.

Însă, aşa cum se menţionează şi în cuprinsul sentinţei primei instanţe, acordarea daunelor-interese de felul celor pretinse în cauză este strict legată de rezolvarea ce va fi dată chestiunii litigioase principale, constând în îndreptăţirea recurentei-reclamante la rambursarea cheltuielilor efectuate în temeiul contractului de finanţare.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că până la finalizarea procedurii administrative nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cert şi a unei legături de cauzalitate între daunele pretinse şi refuzul de soluţionare a cererilor de rambursare, o asemenea analiză depinzând în mod esenţial de stabilirea culpei contractuale raportat la elementele/împrejurările de fapt şi de drept ce vizează executarea contractului de finanţare.

Ca atare, se constată că niciuna dintre criticile din recursul reclamantei A. S.R.L. subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. nu sunt fondate, neexistând motive care să justifice reformarea sentinţei de fond.

Înalta Curte constată că nici recursul formulat de autoritatea pârâtă Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene) nu este fondat, nefiind întemeiate criticile şi susţinerile invocate în sprijinul cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a sentinţei, ale cărei considerente nu au fost redactate şi nu relevă existenţa unei analize care să fi fost efectuată cu privire la apărările invocate prin întâmpinarea autorităţii pârâte Ministerul Fondurilor Europene şi, implicit, a motivelor pentru care nu au putut fi reţinute respectivele apărări şi susţineri, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, hotărârea judecătorească este suficient motivată şi cuprinde o expunere clară, completă şi convingătoare a temeiurilor care au determinat pronunţarea soluţiei în privinţa tuturor petitelor cererii de chemare în judecată, excepţiilor şi apărărilor din întâmpinare, invocate ca mijloc de contracarare a pretenţiilor formulate în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe oferă o motivare adecvată tuturor chestiunilor în dezbatere.

O motivare adecvată în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., implică "examinarea efectivă" de către instanţă a problemelor cu care a fost real sesizată, fără ca în îndeplinirea acestei obligaţii să se ceară furnizarea unei explicaţii pentru fiecare argument/susţinere în parte, ori de o manieră elaborată, fiind suficient să existe un răspuns comun la aspectele circumscrise unei problematici unice.

În speţă, Înalta Cute constată că motivarea prezentată de prima instanţă pentru respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât Ministerul Fondurilor Europene, justifică pe deplin soluţia pronunţată în cauză, fiind examinate toate elementele de fapt relevante din perspectiva dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ.

În esenţă, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Fondurilor Europene a fost reţinută de instanţă cu argumentaţia principală că Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale, parte în contractul de finanţare, a acţionat în numele Autorităţii de Management - Ministerul Fondurilor Europene, entitate care preluase această calitate în baza O.U.G. nr. 9/2014.

De asemenea, s-a mai reţinut că, potrivit O.U.G. nr. 64/2009, coroborate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 9/2014, Ministerul Fondurilor Europene reprezintă autoritatea de management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice".

Conform art. 19 din O.U.G. nr. 64/2009, Autoritatea de management, căreia îi revenea obligaţia de plată a debitului restant, a delegat către Organismul Intermediar lichidarea cheltuielilor, aspect care rezultă şi din Adresa nr. x/2015 emisă de Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională.

Prin urmare, s-a concluzionat de către instanţă că, în condiţiile în care Ministerul Fondurilor Europene este parte în contractul de finanţare nerambursabilă şi reprezintă autoritatea sub supravegherea căreia îşi desfăşoară activitatea Organismul Intermediar, acesta are calitate procesuala pasivă în cauză pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti (art. 161 din Legea nr. 554/2004), chiar dacă nu este emitentul actelor contestate.

Aşa fiind, Înalta Curte nu a putut primi susţinerea recurentului-pârât potrivit cu care acesta nu are calitate procesuală în cauză, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată ori la faptul că pretenţiile reclamantei au fost formulate în legătură cu atribuţiile altei instituţii.

Cât priveşte dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, reţinute în sentinţă ca justificând deopotrivă menţinerea în cauză a recurentului-pârât Ministerul Fondurilor Europene, Înalta Curte constată că invocarea acesteia norme legale nu înlătură concluzia anterioară, formulată în sensul legalei citări în proces în nume propriu a respectivei autorităţi, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii este unul complex şi impunerea analiza unor aspecte mai largi decât cele privind executarea propriu-zisă a contractului de finanţare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată ca fiind eronată şi critica referitoare la o misiune a analizării de către instanţă a inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei plângerii prealabile în ceea ce îl priveşte şi pe recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene, întrucât aceste aspecte au fost verificate faţă de intimatul-pârât Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, entitate care a acţionat în numele recurentului-pârât, ca autoritate de management, şi, prin urmare, nu era necesară declanşarea a două proceduri prealabile distincte în legătură cu aceeaşi problemă în litigiu.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene) prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 3429 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2018.