Union leader's pay discrimination complaint against CNCD upheld as inadmissible for challenging salary law content.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.11.2014, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Craiova, modificarea Hotărârii nr. 574/13.10.2014 emisă de Consiliul Director al C.N.C.D., în sensul stabilirii competentei materiale a acestuia în soluţionarea cererii şi pe fond a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale pentru fapta de discriminare, ce urmează a fi constatată în sarcina persoanelor reclamate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1367 din data de 14 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Craiova şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de fond şi C.N.C.D. au apreciat în mod eronat că memoriul formulat viza situaţii discriminatorii prevăzute de lege sau alte acte normative. În realitate, prin plângerea adresată Consiliului, reclamanta, în calitate de lider de sindicat, a arătat foarte clar că nu actele normative privind salarizarea creează discriminarea, ci aplicarea lor de către angajator, cu ignorarea condiţiilor specifice ale locului de muncă (riscul maxim de contaminare biologică).

Realizând o interpretare greşită a naturii juridice a plângerii şi a acţiunii, instanţa de fond nu a constatat tratamentul discriminatoriu invocat şi a ignorat faptul că salariaţii Centrului Regional de Transfuzie Sanguină Craiova au fost şi sunt salarizaţi sub nivelul prevăzut de lege, prin încadrarea greşită în clase de salarizare inferioare. Din acest punct de vedere, nici C.N.C.D. şi nici instanţa de fond nu au apreciat necesar să solicite relaţii de la ordonatorii de credit superiori, pentru a constata în concret dacă faptele reclamate sunt sau nu reale.

Potrivit O.U.G. nr. 137/2000 C.N.C.D. era competent funcţional şi material să soluţioneze plângerea formulată, recurenta apreciind că fapta reclamată este de o gravitate deosebită.

Instituţia publică angajatoare a nesocotit acte normative interne (O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 61/2013, coroborate cu O.U.G. nr. 19/2013), dar şi legislaţia europeană referitoare la aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, dar şi la egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă la nivel naţional, astfel încât, pentru motivele prezente se impunea aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimatul-pârât Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Craiova a depus întâmpinare la data de 26.10.2015 şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.

Deşi legal citat, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări.

5. Procedura derulată în recurs

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 martie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, la data de 18 mai 2017.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Hotărârea nr. 574/13.10.2014 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2014.

În cadrul acestuia dosar, C.N.C.D. a examinat plângerea formulată de 10 salariaţi ai Centrului Regional de Transfuzie Sanguină Craiova, referitoare la modalitatea pretins discriminatorie în care s-a realizat aplicarea legii de salarizare unitare, iar prin hotărârea contestată, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, a admis excepţia necompetenţei materiale de a se pronunţa asupra aspectelor sesizate.

Prima instanţă a respins acţiunea, constatând legalitatea hotărârii pronunţate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar reclamanta a criticat această soluţie, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest caz de casare nu este incident, prima instanţă aplicând şi interpretând în mod corect dispoziţiile legale.

O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, reprezintă actul normativ intern care reglementează două situaţii distincte în care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit atribuţiilor sale, se poate pronunţa cu privire la existenţa unor potenţiale fapte sau acte de discriminare.

Astfel, conform art. 18 alin. (1) C.N.C.D. are posibilitatea de a acţiona în sensul armonizării dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, cu menţiunea că exercitarea acestei atribuţii nu presupune constatarea unor fapte de discriminare care constituie contravenţii şi sancţionarea acestora, iar conform art. 20 alin. Consiliul poate fi sesizat de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării şi sancţionării faptelor de discriminare, astfel cum sunt acestea definite de actul normativ.

Diferenţa esenţială dintre cele două forme în care C.N.C.D. îşi exercită atribuţiile legale, constă în faptul că, în situaţia prevăzută de art. 18 Consiliul poate emite puncte de vedere prin care îşi exprimă opinia sa, în calitate de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispoziţiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării, putând emite în acest sens recomandări, cu caracter de îndrumare, fară forţă juridică obligatorie şi fară a putea aplica sancţiuni contravenţionale, în timp ce, în situaţia prevăzută de art. 20 Consiliul constată faptele de discriminare care constituie contravenţii şi aplică în mod corespunzător sancţiunile prevăzute de lege.

Din examinarea memoriului de sesizare a C.N.C.D., Înalta Curte constată că reclamanta a invocat şi a solicitat constatarea existenţei unei discriminări, în raport cu alţi colegi încadraţi în aceeaşi funcţie, vechime şi grad, de la alte centre din ţară, discriminare ce a condus la diferenţe salariale între persoane aflate în situaţii comparabile. Altfel spus, obiectul sesizării vizează aplicarea greşită a legii salarizării şi solicitarea de înlăturare a consecinţelor pretinselor fapte de discriminare.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că din interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (11) şi art. 3 din O.G. nr. 137/2000 rezultă că pot face obiectul unei fapte de discriminare, în sensul dispoziţiilor actului normativ precizat, comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislaţia statului român şi nu constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conţinutul normativ al legislaţiei care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi, astfel cum se solicită de către reclamanta din prezenta cauză.

Se observă, totodată, confuzia pe care o realizează reclamanta între două categorii de atribuţii, întrucât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării investighează, constată şi, implicit, sancţionează fapte de discriminare, dar nu se poate pronunţa asupra unor aspecte de legalitate sau de neconstitutionalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit.

În acest sens sunt şi statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, potrivit cărora dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Prin prisma reperelor legislative şi jurisprudenţiale anterior menţionate, instanţa de control judiciar constată netemeinicia argumentelor recurentei-reclamante şi apreciază că, în mod corect, intimatul C.N.C.D. şi-a constatat necompetenţa materială de a soluţiona solicitarea reclamantei, pentru care exista un alt remediu juridic (acţiunea adresată instanţei judecătoreşti competente).

Admiţând contrariul, s-ar permite ca C.N.C.D. să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, iar hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii şi chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate.

Această situaţie este, în mod evident, contrară dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, care conferă Curţii Constituţionale competenţa absolută de a analiza discriminarea instituită prin dispoziţii legale, pronunţându-se în mai multe rânduri în sensul constatării constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unor prevederi legale, raportat la art. 16 din Constituţie privind egalitatea în faţa legii.

Pentru considerentele expuse, constatând că soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale, iar sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1367 din 14 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2017.