Validity of tax authority’s refusal to execute judicial liquidator appointment following insolvency practitioner’s breach of statutory obligations

Asupra recursului de faţă;

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.01.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Societatea A. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (D.G.R.F.P.Bucureşti), Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) şi B., director executiv juridic la D.G.R.F.P. Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

(i) obligarea pârâţilor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la punerea în executare a actului emis de Comisia de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din cadrul Direcţiei Generale Judiciare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin care C. (actualmente Societatea A.) a fost desemnată ca lichidator al S.C. D. S.A;

(ii) obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la suspendarea organizării oricărei licitaţii sau selecţii pentru desemnarea unui lichidator judiciar al S.C. D. S.A, în baza Ordinului A.N.A.F. nr. 1009/2007 privind procedurile de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în cazul în care o astfel de procedură a fost demarată, respectiv să i se pună în vedere pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală să nu demareze o astfel de procedură până la soluţionarea prezentei cereri de chemare în judecată, în cazul în care o astfel de procedură nu a fost demarată;

(iii) obligarea în solidar a pârâţilor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi B., director executiv juridic la D.G.R.F.P. Bucureşti, la plata sumei de 41.851,05 RON (sumă ce va fi reactualizată la momentul punerii efective în aplicare a actului administrativ) reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat societăţii prin nerespectarea de către pârâţi a actului administrativ emis de comisia de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreată de A.N.A.F. din cadrul Direcţiei Generale Juridice a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi dobânda egală aferentă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1150/23.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a dispus:

- respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F., a excepţiei lipsei de interes şi a lipsei de obiect, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate;

- respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A., în calitate de administrator judiciar pentru SC D. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, B., director executiv juridic şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1150/23.04.2015 a declarat recurs în termen legal reclamanta Societatea A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a subliniat, în esenţă, următoarele:

În cuprinsul motivării sentinţei nr. 1150/2015 se precizează că: "Reclamanta prin avocat, solicită încuviinţarea probei cu înscrisurile de la dosar. Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 C. proc. civ. încuviinţează pentru ambele părţi proba cu înscrisuri". În fapt, instanţa a încuviinţat ceea ce nu s-a solicitat, respectiv proba cu înscrisuri în ceea ce o priveşte pe pârâtă, care nu a formulat nici prin întâmpinare, nici în faţa instanţei, o asemenea cerere, aceasta limitându-se la simpla susţinere a unor afirmaţii, astfel încălcându-se principiul disponibilităţii care prevede că:

"obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Curtea a omis să pună în discuţia părţilor admiterea cererii de încuviinţare a probei cu înscrisuri, încălcând astfel dispoziţiile art. 224 C. proc. civ. care prevăd obligaţia instanţei "în orice proces" de a pune în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii ori invocate din oficiu.

Având în vedere faptul că atât cercetarea judecătorească, cât şi fondul cauzei au fost judecate la acelaşi termen, într-un timp record de numai câteva minute (fapt ce reprezintă un indiciu al netemeiniciei judecăţii efective în speţă), în locul încheierii prevăzute la art. 258 alin. (2), faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora, trebuiau reţinute în cuprinsul hotărârii nr. 1150/2015, obligaţie neîndeplinită de către instanţă.

O altă dispoziţie imperativă încălcată prin pronunţarea hotărârii nr. 1150/2015 este cea cu privire la obligaţia instanţei prevăzută de art. 397 alin. (1), respectiv aceea de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, nefiind în măsură să acorde mai mult sau altceva decât s-a cerut, prin încuviinţarea probei cu înscrisuri, deşi aceasta nu a fost solicitată, precum şi prin omiterea soluţionării cererii reclamantei de acordare despăgubiri pentru prejudiciul suferit în valoare de 63.049,22 RON.

Coroborând aceste împrejurări de fapt care privesc încălcarea regulilor de procedură cu ocazia pronunţării hotărârii civile nr. 1150/2015 cu dispoziţiile art. 175 C. proc. civ., se impune a se reţine că sunt îndeplinite condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în mod eronat instanţa a reţinut că "nu este vorba despre aceeaşi persoană" precum rezultă din cuprinsul art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006 coroborat cu art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege întrucât, deşi s-au schimbat forma de organizare a profesiei, cât şi denumirea, societatea a rămas aceeaşi persoană juridică, existând continuitate a personalităţii acesteia, fapt ce reiese din menţinerea aceluiaşi număr în tabloul E., precum şi identitatea de cod unic de înregistrare.

Mai mult decât atât, nu poate fi vorba de o atribuire a dosarului în consideraţia persoanei ci, cel mult de o atribuire în consideraţia resurselor de care această societate dispunea, acestea rămânând la rândul lor neschimbate.

Astfel, a considerat în mod netemeinic că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru dobândirea calităţii de persoană vătămată, aşa cum aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Aplicarea greşită a normelor materiale se regăseşte şi cu ocazia calificării refuzului intimatei ca fiind unul justificat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care această concluzie nu s-a desprins din înscrisuri ori alte probe depuse la dosar, ci strict din susţinerile pârâtei, fără a efectua o cercetare aprofundată a stării de fapt. Justificarea refuzului a fost fundamentată pe baza a două hotărâri judecătoreşti - nedepuse la dosarul de fond, care în momentul de faţă sunt atacate prin intermediul căilor extraordinare de atac, atât cea a revizuirii, cât şi a contestaţiei în anulare.

În concluzie, pentru motivele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii civile nr. 1150/2015 din data de 23.04.2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, în sensul şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Din această perspectivă, o primă critică adusă hotărârii primei instanţe vizează încuviinţarea probei cu înscrisuri pentru pârâtă, în condiţiile în care nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată ca probă cu înscrisuri a fost solicitată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţei, iar cererea de probatorii a fost pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 23.04.2015.

Această împrejurare, precum şi soluţia instanţei, în sensul încuviinţării probei cu înscrisuri pentru ambele părţi, au fost consemnate în partea introductivă a hotărârii, fiind respectate astfel exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

A doua critică formulată de recurentă are în vedere pretinsa omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul în valoare de 63.049,22 RON.

Şi sub acest aspect, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate întrucât, prin hotărârea pronunţată în cauză, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în integralitate, ca neîntemeiată. A fost soluţionat astfel, în sensul respingerii, şi capătul de cerere accesoriu având ca obiect acordarea de despăgubiri.

Prin urmare, nu există nicio neregularitate procedurală care să determine casarea hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivi căruia, casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

În această privinţă, un prim element care se impune a fi subliniat estre acela că, litigiul dedus judecăţii vizează, în esenţă, legalitatea refuzului autorităţiilor pârâte de punere în executare a actului administrativ emis în data de 21.10.2010, prin care Comisia de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat câştigătoare oferta prezentată de C. (actualmente Societatea A.).

Refuzul considerat de reclamantă ca fiind unul nejustificat, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. (i) din Legea contenciosului administrativ nr. x, a fost exprimat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti prin adresele nr. x/1.09.2014 şi nr. x/19.09.2014 .

O analiză de conţinut a răspunsului autorităţii pârâte evidenţiază faptul că, în justificarea refuzului de a pune în executare decizia Comisiei de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de ANAF din data de 21.10.2010, a fost invocată, pe de o parte, împrejurarea că această decizie a fost pusă în executare prin punctul de vedere exprimat de organul fiscal în cadrul şedinţei adunării creditorilor din data de 29.07.2011, iar pe de altă parte, nerespectarea de către practicianul în insolvenţă a obligaţiilor stabilite în sarcina sa de Legea insolvenţei, pe parcursul derulării procedurii în dosarul nr. x.

Referitor la punerea în executare a actului administrativ emis în data de 21.10.2010, prin votul exprimat de organul fiscal în adunarea creditorilor din data de 29.07.2011, susţinerile pârâtei D.G.R.F.P. Bucureşti nu au fost contestate de recurentă, însă acest demers a fost apreciat ca fiind insuficient, pe motiv că actul administrativ se referă la dosarul nr. x, pe toată durata în care acesta se află pe rolul Tribunalul Bucureşti, până la finalizarea procedurii faţă de debitoarea S.C. D. S.A.

În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor stabilite prin Legea insolvenţei de către practicianul în insolvenţă Societatea A., autoritatea pârâtă s-a prevalat de hotărârile judecătoreşti definitive reprezentate de sentinţa civilă nr. 914/28.01.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x şi sentinţa civilă nr. 909/28.01.2014 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x.

Deşi aceste hotărâri judecătoreşti nu au fost depuse la dosarul cauzei, reclamanta a avut cunoştinţă de conţinutul lor, întrucât a exercitat căile extraordinare de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare.

Mai mult, apărările formulate în primă instanţă au vizat inclusiv măsurile dispuse şi considerentele decisive care au stat la baza pronunţării acestor hotărâri judecătoreşti.

Pe de altă parte, nimic nu o împiedica pe reclamantă să depună la dosarul cauzei, în cadrul probei cu înscrisuri ce i-a fost încuviinţată, cele două hotărâri judecătoreşti, dacă ar fi apreciat că datele şi elementele aflate la dispoziţia instanţei sunt insuficiente în calificarea refuzului ca fiind unul nejustificat potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Concluzia primei instanţe, în sensul netemeiniciei pretenţiilor reclamantei va fi însuşită de instanţa de control judiciar, întrucât îşi are corespondent în statuările cu caracter definitiv cuprinse în hotărârile judecătoreşti anterior menţionate şi reflectă, totodată, o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. x.

În concluzie, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. în calitate de administrator judiciar pentru S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1150 din 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2018.