Deductibility of VAT despite supplier inactivity and suspected fraud under EU Directive 2006/112 and Romanian Fiscal Code

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, la data de 23.01.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună: anularea Deciziei nr. 310/19.07.2013 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală înregistrat la D.G.F.P. Bihor sub nr. x/2013; anularea Deciziei de impunere nr. x,, înlăturarea bazei impozabile şi a obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere contestată; exonerarea reclamantei de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantum de 1.186.842 RON, reprezentând: 168.209 RON - impozit pe profit suplimentar; 656.016 RON - taxă pe valoare adăugată; 309.099 RON - majorări de întârziere aferente; 53.518 RON - penalităţi de întârziere.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 99/CA din 16 iunie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor:

- a anulat în parte Decizia nr. 310/19.07.2013 de soluţionare a contestaţiei şi Decizia de impunere nr. x emise în baza RIF nr. x în ceea ce priveşte TVA stabilită suplimentar aferentă facturilor x/22.03.2009 în sumă totală de 148.440 RON, x/23.03.2009 în sumă totală de 156.270,8 RON, x/24.03.2009 în sumă totală de 41.336,8 RON emise de S.C. B. S.R.L., TVA aferentă facturilor x/31.05.2010 în valoare totală de 130.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 96.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 76.160 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 254.362,5 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 208.250 RON, x/31.08.2010 în valoare totală de 615.040 RON, x/30.09.2010 în valoare totală de 409.200 RON emise de S.C. B. S.R.L., TVA aferentă facturilor x/30.10.2011 în valoare totală de 99.424,44 RON, x/30.11.2011 în valoare totală de 271.007,70 RON emise de S.C. C. S.R.L. cu majorările şi penalităţile aferente, precum şi impozitul pe profit stabilit suplimentar aferent facturilor x/31.05.2010 în valoare totală de 130.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 96.000 RON, x/31.05.2010 în valoare totală de 76.160 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 254.362,5 RON, x/30.06.2010 în valoare totală de 208.250 RON emise de S.C. B. S.R.L., precum şi impozitul pe profit aferent facturilor x/30.10.2011 în valoare totală de 99.424,44 RON, x/30.11.2011 în valoare totală de 271.007,70 RON emise de S.C. C. S.R.L. cu majorările şi penalităţile aferente.

- a dispus înlăturarea obligaţiilor fiscale accesorii calculate pentru perioada 05.07.2012-14.01.2013.

- a menţinut restul constatărilor cuprinse în actele fiscale contestate şi a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.

- a obligat pârâta la plata sumei de 11.050 cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 99/CA din 16 iunie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj- Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă şi menţinerea ca temeinice şi legale a actelor administrative fiscale atacate. Recurenta a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, pârâta a arătat că aplicarea dispoziţiilor din Codul fiscal permit stabilirea unor operaţiuni comerciale ca nefiind reale, cu consecinţa că taxa pe valoarea adăugată nu este deductibilă pentru societatea reclamantă. Instanţa de fond a aplicat eronat dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 148 lit. c) şi art. 1512 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că societatea reclamantă nu îndeplinea cerinţele legale pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată. Orice persoană impozabilă poate să-şi exercite dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii dacă îndeplineşte cerinţele legale privind justificarea acestei taxe cu facturi fiscale sau alte documente legale şi corect întocmite, precum şi privind justificarea cu documente a destinaţiei acestora pentru utilizarea în folosul operaţiunilor sale care dau drept de deducere.

În speţă, au fost avute în vedere informaţiile primite de la IPJ Bihor - Serviciul de investigare a fraudelor, dar şi constatările organelor fiscale cu privire la operaţiunile derulate de S.C. A. S.R.L. Astfel, societatea S.C. B. S.R.L. a fost declarată "inactivă", iar societatea S.C. B. S.R.L. a emis un număr de 8 facturi, dar nu a depus niciun decont de TVA pentru perioada în care a emis facturile în cauză, situaţie menţinută şi ulterior constatărilor autorităţii administrative.

Autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia - S.C. A. S.R.L. nu a putut dovedi că a achiziţionat bunurile şi serviciile ce rezultă din tranzacţiile încheiate cu SC B. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. înregistrate în contabilitatea reclamantei, astfel încât societatea nu are drept de deducere pentru TVA în valoare de 656.016 RON.

O a doua critică vizează aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - instanţa a stabilit în mod eronat că reclamanta nu datorează diferenţele de impozit pe profit în sumă totală de 168.209 RON, potrivit constatărilor înscrise în actele administrativ-fiscale.

Pârâta a arătat că nu sunt deductibile, pe de o parte, cheltuielile pentru o parte din facturile emise în 2009 şi 2010 de S.C. B. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. şi pe de altă parte, cheltuielile înregistrate în baza facturilor nr. x/30.11.2011 şi x/31.10.2011 de la S.C. C. S.R.L., societate "fantomă", conform informaţiilor primite de le organele de cercetare penală.

Pentru determinarea valorii profitului impozabil pe o perioadă fiscală, ca diferenţă între veniturile realizate şi cheltuielile efectuate în scopul realizării acestor venituri, se consideră deductibile numai cheltuielile înregistrate pe bază de documente justificative ce atestă prestarea efectivă a livrărilor sau a serviciilor achiziţionate. Dacă taxa pe valoare adăugată nu este deductibilă, atunci baza de impozitare este diferită şi impozitul pe profit se calculează prin raportare la aspectele menţionate, rezultând o diferenţă de 168.209 RON, aşa cum în mod corect a reţinut organul de control pentru perioada supusă analizei fiscale.

Pentru ca TVA aferentă prestărilor de servicii să aibă caracter deductibil trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: prestarea efectivă - în temeiul unui contract care să cuprindă toate informaţiile prevăzute pentru identificarea lucrărilor contractate, desfăşurarea, durata şi contravaloarea lor, precum şi necesitatea efectuării cheltuielilor în interesul activităţii desfăşurate de societatea reclamantă.

Hotărârea pronunţată de instanţa de fond se bazează pe concluziile expertizei fiscale judiciare care a stabilit în mod eronat că există o legătură între facturile emise de SC B. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi veniturile realizate de societatea reclamantă. Expertul a centralizat documentele existente la dosar, menţionând tipul documentului - însă simpla enumerare a acestora şi înregistrarea unor venituri din activităţi a căror realizare implică utilizarea unor bunuri şi servicii de natura celor înscrise în facturile analizate nu dovedeşte că achiziţiile sunt reale.

Expertul s-a referit la existenţa notelor de recepţie, însă acestea nu au fost semnate şi preluate în gestiune de persoana responsabilă din cadrul societăţii reclamante. De altfel, la prelucrarea contabilă a unei facturi de achiziţie, operatorul editează automat nota de recepţie, fără ca acest fapt să dovedească realitatea intrării în gestiune a bunurilor - organelor fiscale li s-au prezentat note de recepţie nesemnate, pe care s-a aplicat ştampila firmei.

În fine, s-a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus anularea actelor administrativ-fiscale, înlăturând, atât constatările organelor de inspecţie fiscală, cât şi ale organelor de cercetare penală cu privire la caracterul artificial al operaţiunilor de achiziţie de la cei trei furnizori menţionaţi anterior.

4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie

În cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului la 07 octombrie 2016.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 30 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ. Atât recurenta, cât şi intimata nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 februarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului, în şedinţă publică, pentru data de 24 aprilie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile formulate în recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica pârâtei că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 148 lit. c) şi art. 1512 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (variantă în vigoare la data de 31 .05.2009), în sensul că societatea reclamantă nu îndeplinea cerinţele legale pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să stabilească dacă pentru deducerea TVA în temeiul facturilor emise în anul 2009 de S.C. B. S.R.L., cele din 2010 emise de S.C. B. S.R.L. şi cele emise de S.C. C. S.R.L. în anul 2011, sunt îndeplinite cerinţele art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, valorificând totodată şi jurisprudenţa CJUE în privinţa interpretării Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 (în vigoare în perioada 2009 - 2011), orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003:

"(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei."

i) Jurisprudenţa CJUE cu privire la dreptul de deducere a TVA

Pentru a lămuri aspectele deduse judecăţii, trebuie avute în vedere hotărârile Curţii Europene de Justiţie, care potrivit unei jurisprudenţe constante, a arătat că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislaţia Uniunii (paragraful 37 din cauza Mahagében şi David).

În câteva dintre hotărârile preliminare pronunţate de instanţa europeană au fost avute în vedere aspecte relevante pentru regimul juridic al deducerii taxei pe valoarea adăugată, de care instanţele naţionale sunt obligate să ţină cont în cursul soluţionării cauzelor.

În litigiul de faţă s-a pus în discuţie dacă împrejurarea că una sau mai multe dintre societăţile furnizoare a fost declarată inactivă şi dacă săvârşirea unor nereguli în materie fiscală de către furnizori reprezintă chestiuni de natură să afecteze dreptul de deducere al TVA pentru societatea reclamantă S.C. A. S.R.L. Relevante sub acest aspect sunt hotărârile pronunţate de Curte în cauzele C-101/16 S.C. D. şi cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11 Mahagében şi David.

Astfel, în cauza C-101/16 S.C. D., cod ECLI:EU:C:2017:775 Curtea a statuat că:

"Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale."

În cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11 Mahagében şi David cod ECLI:EU:C:2012:373, Curtea a statuat că:

"Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 şi articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii. " ii) Cu privire la dreptul de deducere al TVA pentru anul 2009

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, principalul argument al autorităţii fiscale vizează faptul că operaţiunile pentru care societatea reclamantă a solicitat deducerea TVA nu sunt reale şi, de aceea, în ceea ce priveşte facturile emise de S.C. B. SRL în anul 2009, acestea nu pot fi luate în considerare pentru că societatea menţionată a fost declarată inactivă.

Or, o asemenea susţinere nu poate fi primită, deoarece, în speţă, trebuie luată în considerare şi Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, directivă transpusă de România ca stat membru al Uniunii Europene, dar şi jurisprudenţa CJUE, în sensul interpretării pe care instanţa de la Luxembourg a dat-o actului normativ arătat. Astfel, în cauza C-101/16 S.C. D., Curtea a statuat, în esenţă, că interpretarea Directivei nu permite refuzul dreptului de a deduce TVA, numai pentru că furnizorul reclamantei este o societate declarată inactivă de organul fiscal.

De altfel, instanţa de fond a stabilit că societatea furnizoare a fost declarată inactivă la data de 07.10.2010, după emiterea facturilor către S.C. E. S.R.L., în cursul anului 2009.

Este adevărat că pârâta a adus un argument în plus, arătând că actele prezentate organului de control nu fac dovada intrării în gestiune a bunurilor achiziţionate de reclamantă (de exemplu note de recepţie nesemnate pentru preluarea în gestiune), însă această apărare urmează să fie înlăturată, deoarece din expertiza efectuată în faţa instanţei de fond rezultă că documentele justificative sunt pertinente şi respectă normele contabile, astfel încât fac dovada legăturilor dintre facturile emise de societatea furnizoare şi veniturile obţinute de societatea reclamantă.

Aşadar, faptul că societatea furnizoare a fost declarată inactivă în anul 2010, nu înlătură dreptul la deducerea TVA în amonte de către societatea reclamantă pentru anul 2009 şi în mod corect a anulat instanţa de fond partea din actele administrativ fiscale privind facturile nr. x/22.03.2009; 026/23.03.2009; 027/24.03.2009 emise de S.C. B. S.R.L.

iii) Cu privire la dreptul de deducere al TVA pentru anul 2010

Este neîntemeiată critica pârâtei cu privire la greşita aplicare a normelor din Codul fiscal cu privire la existenţa dreptului de deducere al TVA pentru anul 2010 pentru facturile emise de S.C. B. S.R.L.

Facturile nr. 530/31.05.2010, 531/31.05.2010, 532/31.05.2010 şi 535/31.05.2010; nr. 536/30.06.2010, nr. 538/31.08.2010 şi 540/30.09.2010 se referă la activitatea de prestare de servicii către SC A. S.R.L., facturi ce cuprind toate elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal - aspect stabilit de instanţa de fond, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză.

Aceste prestări de servicii efectuate de S.C. B. S.R.L. au constat în activitate de transport materiale de construcţii şi utilizarea excavatorului F. în scopul realizării de către societatea reclamantă a lucrărilor pe şantierul "Consolidare şi reprofilare râu Timiş". Serviciile prestate de furnizor, aşa cum reiese din facturile menţionate, au fost încorporate în lucrări facturate de reclamantă către clienţii societăţii cum ar fi Art. Cluj, G. S.R.L., H. S.R.L. etc., aşa cum a stabilit instanţa de fond prin raportare la concluziile expertizei fiscale.

În ceea ce priveşte cerinţele sau condiţiile de fond pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, conform Legii nr. 571/2003 şi H.G. nr. 44/2004, trebuie, pe de o parte, ca societatea reclamantă să fie o persoană impozabilă în sensul prevăzut de Codul fiscal şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă.

Or, în speţă, aceste cerinţe sunt îndeplinite de vreme ce s-a stabilit că serviciile prestate de S.C. B. S.R.L. către S.C. A. S.R.L. au fost încorporate în lucrări utilizate în aval de beneficiari identificaţi prin facturile emise către aceştia, demonstrându-se astfel că serviciile furnizate în amonte au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamante.

Suspiciunea pârâtei că furnizorii reclamantei au încălcat normele fiscale şi nu au depus declaraţii şi deconturi de TVA nu-i poate fi imputat societăţii reclamante, mai ales dacă nu s-a dovedit participarea sa la o fraudă şi dacă nu există elemente obiective care să dovedească faptul că ştia de săvârşirea unor nereguli de către un terţ.

Relevantă pentru acest aspect este hotărârea preliminară pronunţată de CEJ în cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11 Mahagében şi David din care rezultă că unei societăţi comerciale nu-i poate fi refuzat dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată pentru nereguli săvârşite de furnizorii săi.

Aşadar, existenţa suspiciunii că societatea furnizoare a săvârşit nereguli, nu înlătură dreptul la deducerea TVA în amonte de către societatea reclamantă şi în mod corect a anulat instanţa de fond partea din actele administrativ fiscale privind facturile nr. x, 531, 532 şi 535 din 31.05.2010; nr. 536/30.06.2010, nr. 538/31.08.2010 şi 540/30.09.2010 emise de S.C. B. S.R.L.

iv) Cu privire la dreptul de deducere al TVA pentru anul 2011

Este neîntemeiată critica pârâtei cu privire la greşita aplicare a normelor din Codul fiscal cu privire la existenţa dreptului de deducere al TVA pentru anul 2011 pentru facturile emise de S.C. C. S.R.L.

Astfel facturile nr. x/01.08.2011 şi 520/30.11.2011 reprezintă prestării de servicii către S.C. A. S.R.L., pentru care au fost emise facturi ce cuprind toate elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal. Aceste prestări de servicii efectuate de S.C. C. S.R.L. au constat în transportul mai multor cantităţi de balast în vederea realizării de către societatea reclamantă a lucrărilor pe şantierul "Consolidare şi reprofilare râu Timiş". Serviciile prestate de furnizor, aşa cum reiese din facturile menţionate, au fost încorporate în lucrări facturate de reclamantă către clienţii societăţii cum ar fi Art. Cluj, G. S.R.L., H. S.R.L., CCCF Drumuri şi Poduri etc., aşa cum a stabilit instanţa de fond prin raportare la concluziile expertizei fiscale.

Aşa cum s-a arătat în precedent, în ceea ce priveşte cerinţele sau condiţiile de fond pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, conform Legii nr. 571/2003 şi H.G. nr. 44/2004, trebuie, pe de o parte, ca societatea reclamantă să fie o persoană impozabilă în sensul prevăzut de Codul fiscal şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă.

Or, în speţă, aceste cerinţe sunt îndeplinite de vreme ce s-a stabilit că serviciile prestate de S.C. C. S.R.L. către S.C. A. S.R.L. au fost încorporate în lucrări utilizate în aval de beneficiari identificaţi prin facturile emise către aceştia, demonstrându-se astfel că serviciile furnizate în amonte au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamante.

Cu privire la activitatea S.C. C., deşi în cursul judecării cauzei, pârâta s-a prevalat de o adresă emisă de IPJ Bihor privind activitatea de "societate fantomă" a acestui furnizor, în speţă nu există date cu privire la implicarea administratorilor S.C. A. S.R.L. într-o activitate frauduloasă şi nici nu au fost administrate probe care să vizeze rezultatul cercetărilor penale.

Suspiciunea pârâtei că furnizorii reclamantei au încălcat normele fiscale nu-i poate fi imputat societăţii reclamante, mai ales dacă nu s-a dovedit participarea sa la o fraudă şi dacă nu există elemente obiective care să dovedească faptul că ştia de săvârşirea unor nereguli de către un terţ.

Relevantă pentru acest aspect este hotărârea preliminară pronunţată de CEJ în cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11 Mahagében şi David din care rezultă că unei societăţi comerciale nu-i poate fi refuzat dreptul al deducerea taxei pe valoarea adăugată pentru nereguli săvârşite de furnizorii săi din amonte.

Aşadar, existenţa suspiciunii că societatea furnizoare a săvârşit nereguli, nu înlătură dreptul la deducerea TVA în amonte de către societatea reclamantă şi în mod corect a anulat instanţa de fond partea din actele administrativ fiscale privind facturile nr. x/01.08.2011 şi 520/30.11.2011 emise de S.C. C. S.R.L.

vi) Cu privire la diferenţele de impozit pe profit

Este nefondată critica pârâtei că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că reclamanta nu datorează diferenţele de impozit pe profit în sumă totală de 168.209 RON.

Argumentele aduse de pârâtă în susţinerea acestui motive de recurs sunt, în esenţă, aceleaşi ca şi cele invocate în criticile privitoare la dreptul de deducere al TVA. A mai fost invocat şi argumentul referitor la nereguli ce vizează documentele justificative prezentate organului de control, însă aceste documente privesc tot regimul juridic al taxei pe valoarea adăugată.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă arată că, dacă taxa pe valoare adăugată nu este deductibilă, atunci baza de impozitare este diferită şi impozitul pe profit se calculează prin raportare la aspectele menţionate, rezultând o diferenţă de 168.209 RON, aşa cum în mod corect a reţinut organul de control pentru perioada supusă analizei fiscale.

Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât s-a demonstrat în precedent că societatea reclamantă avea dreptul să deducă TVA pentru facturile emise în anul în anul 2010 de S.C. B. SRL şi în anul 2011 de S.C. C. S.R.L., instanţa de fond anulând actele administrativ-fiscale pe aspectele arătate.

Înalta Curte a constatat, în acord cu instanţa de fond, că neregulile fiscale săvârşite de furnizorii reclamantei nu pot afecta dreptul de a deduce TVA dacă nu s-a dovedit implicarea persoanei impozabile într-un comportament fraudulos şi dacă nu există elemente obiective care să dovedească faptul că ştia de săvârşirea unor nereguli de către un terţ.

În acest context, în mod corect instanţa de fond a anulat în parte Decizia nr. 310/19.07.2013 de soluţionarea a contestaţiei şi Decizia de impunere nr. x, emise în baza RIF nr. x, cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar aferent facturilor nr. x/31.05.2010, nr. x/31.05.2010, nr. x/31.05.2010, nr. x/30.06.2010, emise de S.C. B. S.R.L., nr. x/30.10.2011, nr. x/30.11.2011 emise de S.C. C. SRL cu majorările şi penalităţile aferente.

vii) Temeiul juridic al soluţiei pronunţate de Înalta Curte

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 99/CA din 16 iunie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2018.