Jurisdictional conflict over compelling payment title issuance: Civil court competence under Art. 35 of Law 165/2013 trumps administrative jurisdiction

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă investită.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. de dosar x25.05.2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat obligarea pârâtei, în principal, să emită titlul de plată corespunzător sumei de 468.222,36 RON, actualizată la data plăţii, plătibilă într-o singură tranşă, iar în subsidiar, obligarea pârâtei să emită titlul de plată corespunzător sumei de 468.222,36 RON, actualizată, plătibilă în cele 5 tranşe anuale egale începând cu data de 01.01.2014, urmând ca instanţa să stabilească termenele exigibilităţi creanţei reclamantului.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013 şi art. 1516 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 31.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi Fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că nu sunt incidente prevederile art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, întrucât acestea se referă la situaţia nesoluţionării dosarelor administrative de către CNCI, iar obiectul prezentei cauze - obligarea ANRP la emiterea titlului de plată, reprezintă o situaţie pentru care nu este prevăzută de lege competenţa specială a Tribunalului Bucureşti.

Potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Conform art. 2 din H.G. nr. 572/2013 ANRP este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului, prin Cancelaria Primului - Ministru, iar printre atribuţiile sale se include şi aceea menţionată la art. 2 lit. p, respectiv de a emite titlu de plată în condiţiile Legii nr. 165/2013.

Tribunalul a reţinut că, în contextul în care se solicită obligarea ANRP la emiterea titlului de plată, instanţa competentă să se pronunţe pe fond cu privire la cererea reclamantei este secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

2. A doua instanţă investită, după declinare.

La data de 24.11.2017, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x2017.

Prin sentinţa civilă nr. 594 din 13.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă s-a reţinut că reclamanta urmăreşte sancţionarea de către instanţă a neîndeplinirii de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a unei obligaţii legale, referitoare la emiterea titlului de plată, ulterior emiterii titlului de despăgubire.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente "După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată (…)". În continuare, capitolul VI din lege reglementa modul de valorificare a titlurilor de despăgubire.

Atât dispoziţiile art. 18, cât şi cele ale capitolului VI din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate, în întregime, prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Legea nr. 165/2013 reglementează modul de acordare a măsurilor compensatorii, iar dispoziţiile sale sunt aplicabile dosarelor de despăgubire nefinalizate până la data intrării în vigoare a acestei legi, chiar dacă procedura a început anterior, în baza Legii nr. 247/2005.

Aplicarea în timp a legii speciale rezultă din art. 4 al Legii nr. 165/2013, potrivit cărora "dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi (…)".

Art. 41 din Legea nr. 165/2013 stabileşte obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de emitere a titlului de plată, după emiterea - fie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fie de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ulterior Legii nr. 165/2013 - a unei decizii cuprinzând titlul de despăgubire.

Curtea de apel a reţinut că, dacă deciziile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de emitere a titlului de plată se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 34 din Legea nr. 165/2013, cu finalitatea constatării incidenţei art. 35 din lege, stabileşte în mod expres competenţa de soluţionare a cererilor referitoare la deciziile vizate de art. 34, alături de cele vizate de art. 33 din aceeaşi lege.

Art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 au în vedere decizii emise de diferitele entităţi implicate în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv. Acest proces trebuie înţeles în sens larg, ca acoperind atât etapa reglementată prin Legea nr. 10/2001, cât şi pe cea acordare a măsurilor compensatorii, reglementată prin Legea nr. 165/2013, deoarece din întreg cuprinsul Legii nr. 165/2013 rezultă că prevederile sale sunt aplicabile ambelor etape procedurale, dacă nu se prevede altfel în mod expres. În acest sens s-a pronunţat constant şi Curtea Constituţională (de exemplu, prin Decizia nr. 88/2014, dată în interpretarea art. 4 din lege).

Astfel, prevederile art. 33 din lege vizează deciziile emise de entităţile învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce art. 34 se referă la deciziile emise de entităţile învestite de lege în procedura de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Dată fiind atribuţia de emitere a titlului de plată prevăzută de art. 41, deciziile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor se încadrează în cea din urmă categorie de entităţi. De altfel, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este menţionată în mod expres în art. 3 pct. 4 lit. g din Legea nr. 165/2013 ca fiind o "entitate învestită de lege", respectiv una dintre structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

În ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziei de emitere a titlului de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu există vreo normă specială de competenţă în cuprinsul Legii nr. 165/2013.

Ca atare, faţă de incidenţa art. 34 din lege în cazul acestor decizii, se consideră că este aplicabil art. 35 alin. (1), care prevede că acestea pot fi atacate de persoana îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, fără să distingă în privinţa diferitelor entităţi abilitate să emită decizii în procedura Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 165/2013.

În speţă, însă, nu a fost emisă o decizie privind titlul de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, caz în care este incident art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care reglementează tocmai ipoteza cererilor adresate instanţei de judecată atunci când vreuna dintre entităţile învestite de lege nu se pronunţă asupra dreptului persoanei îndreptăţite în termenul legal.

Întrucât alin. (2) trimite la instanţa competentă stabilită potrivit alin. (1) al art. 35, faţă de considerentele expuse anterior în legătură cu această instanţă, rezultă că cererea decurgând din neîndeplinirea obligaţiei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de emitere a titlului de plată este de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, şi nu de competenţa instanţei de contencios administrativ.

Faţă de considerentele expuse şi având în vedere faptul că sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor se află în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, Curtea de apel a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că obiectul acţiunii îl constituie obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de emitere a titlului de plată corespunzător sumei de 468.222,36 RON, actualizată la data plăţii, în raport de care sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Acest act normativ reglementează situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă şi dispune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013:

"Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni".

Dispoziţiile art. 35 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi act normativ statuează în mod expres că:

"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi."

Din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziţii rezultă că, în cazul în care, persoana care se consideră îndreptăţită la emiterea deciziei privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii este nemulţumită de conţinutul deciziei, se poate adresa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii emitente, precum şi în situaţia în care entitatea învestită de lege nu emite decizia.

Faţă de considerentele expuse anterior, în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este instanţa competentă să soluţioneze cauza ce are ca obiect emiterea titlului de plată.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2018.