Indefinite administrative suspension of tax complaint pending criminal proceedings absent criminal liability of taxpayer constitutes abuse of power

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, solicitând să se dispună, în principal, obligarea acesteia la repunerea pe rol a procedurii de soluţionare a contestaţiei nr. 5771/25.01.2013, precum şi la soluţionarea contestaţiei sale nr. 5771/25.01.2013 formulată în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003.

În subsidiar a solicitat, faţă de refuzul evident şi nejustificat de soluţionare a contestaţiei, în temeiul art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, admiterea contestaţiei, cu consecinţa anulării deciziei de impunere nr. x privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 224 din data de 28 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi Fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii cu consecinţa soluţionării contestaţiei sale nr. 5771/25.01.2013 formulată în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003, în principal, iar în subsidiar, cu consecinţa anulării deciziei de impunere nr. x privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că, deşi prima instanţă a făcut trimitere la prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Codul de procedură fiscală, interpretarea şi aplicarea acestor prevederi este eronat realizată.

La data de 25.01.2013 S.C. A. S.R.L. a formulat contestaţie în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003 împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.12.2012 precum şi a Deciziei de impunere nr. x privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, prin care s-a determinat un debit suplimentar în valoare de 2.804.895 RON.

De la momentul depunerii contestaţiei şi până la data de 18.02.2013, pârâta i-a comunicat Decizia nr. 139 din 18.02.2013 prin care s-a dispus suspendarea pe cale administrativă a soluţionării contestaţiei nr. 65797/27.12.2012 până la soluţionarea plângerii penale formulată împotriva administratorului S.C. A. S.R.L.. Până în prezent nu s-a făcut vreo dovadă că în dosarul penal administratorul societăţii ar fi dobândit vreo calitate care să justifice aşteptarea unei decizii penale şi menţinerea suspendării soluţionării contestaţiei.

Faptul că societăţile furnizoare fie sunt inactive, fie figurează cu obligaţii de plată restante, fie nu au prezentat documente fiscale care să ateste realitatea efectuării transportului materialelor înscrise în facturile de achiziţie, fie nu au încadraţi salariaţi cu carte de muncă, nu poate conduce la concluzia că facturile emise de acestea nu îndeplinesc condiţiile unor documente justificative în accepţiunea art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată.

Nu-i pot fi imputate contestatoarei neregulile sesizate în contabilitatea societăţilor furnizoare de mărfuri întrucât beneficiarul nu are posibilitatea legală de a verifica dacă societăţile cu care a colaborat îşi îndeplinesc obligaţiile legale şi nici să verifice datele de înregistrare a acestora la Oficiul Registrului Comerţului.

Facturile emise de către comercianţii incriminaţi cuprind menţiunile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003, iar răspunderea pentru informaţiile înscrise în facturi le revine în totalitate societăţilor comerciale furnizoare de servicii şi nu contestatoarei.

În cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, inspectorii fiscali au reţinut, fără nicio justificare, că mărfurile au fost plimbate pentru a se pierde urma provenienţei, pentru crearea aparenţei unor operaţiuni care în fapt nu există.

Nu are relevanţă că o parte dintre societăţile comerciale au deţinut mijloace de transport proprii sau închiriate cu care să fi putut transporta cantităţile de materiale feroase şi nu deţin spaţii de depozitare.

Un alt argument în favoarea contestatoarei este raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 17.02.2010 pentru perioada 01.07.2006-31.12.2009, în care s-a reţinut că societatea contestatoare nu are de achitat TVA şi impozit pe profit suplimentar.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 04 decembrie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 26.02.2018 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor la data de 07.05.2018.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, are ca obiect verificarea "refuzului nejustificat de soluţionare a contestaţiei nr. 5771/25.01.2013 formulate împotriva deciziei de impunere nr. x".

Prin Decizia nr. 139/18.02.2013 s-a dispus suspendarea soluţionării pe cale administrativă a contestaţiei până la soluţionarea plângerii penale formulată de pârâtă împotriva reclamantei şi s-a stabilit că urmează a se investi pe latura civilă a cauzei, după pronunţarea definitivă şi irevocabilă pe latura penală.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că temeiul acestei măsuri îl reprezintă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatate ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie fată în procedura administrativ, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

Soluţia primei instanţe nu este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Într-adevăr, art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, republicat, conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, desigur, cu obligaţia acestuia de a motiva decizia adoptată, însă pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- să existe sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi

- constatarea săvârşirii infracţiunii sa aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În speţa de faţă, recurenta a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a cererii sale introductive având în vedere faptul că nu există niciun temei juridic pentru dispunerea suspendării soluţionării contestaţiei şi, de altfel, niciun argument de a refuza a soluţiona, definit de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "nesoluţionare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen", lit. j) a aceluiaşi articol definind plângerea prealabilă drept "cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia", contestaţia formulată în cauză având o astfel de natură juridică.

S-a susţinut că, deşi organele de soluţionare a contestaţiei clamează principiul dreptului la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 parag.l din Convenţia europeană a drepturilor omului, în realitate tocmai practica suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei generează o temperare fără motiv legal a procedurii, cu încălcarea principiului mai sus expus.

Se impune a se reaminti că reclamanta a fost supusă inspecţiei fiscale, ale cărei concluzii au fost consemnate în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.12.2012, fiind constatate, în opinia inspectorilor fiscali, neregularităţi cu privire la "plimbarea mărfurilor pentru a se pierde urma provenienţei şi pentru crearea aparenţei unor operaţiuni care în fapt nu există".

În baza acestui act de control a fost emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. 1445/27.12.2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 2.804.895 RON debit suplimentar, reprezentând: 766.425 RON profit, 307.975 RON dobânzi/majorări de întârziere, 114.964 RON penalităţi de întârziere, 1.038.894 RON TVA, 420.803 RON dobânzi/majorări de întârziere, 155.834 RON penalităţi de întârziere.

Această decizie a fost atacată cu contestaţie administrativă de către reclamantă, în procedura reglementată de art. 205 şi următoarele Codul de procedură fiscală, iar pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Dâmboviţa a emis decizia nr. 139/07.02.2013, de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative "până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală". În cauză fiind reţinute indiciile săvârşirii unei infracţiuni, s-a menţionat că procedura administrativă va fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii", făcându-se trimitere la disp. art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că plângerea penală formulată împotriva societăţii reclamante constă, în fapt, în fapte ale unor terţe persoane cu care reclamanta s-a aflat în relaţii comerciale, derulând operaţiuni economice, operaţiuni care au fost suspectate ca "nereale".

Este de necontestat faptul că, organele de urmărire penală sunt cele care efectuează cercetarea penală având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Or, în cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu există dovada unei implicări a societăţii reclamante în incidenţa faptelor penale, deoarece, din conţinutul adresei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Giurgiu, emisă la data de 15.05.2017, în dosarul nr. x/2014, rezultă că "faţă de administratorul societăţii C. sau faţă de S.C. A. S.R.L. nu s-a dispus efectuarea urmăririi penale.".

În aceste condiţii, este de remarcat faptul că la peste 4 ani de la data suspendării soluţionării pe cale administrativă a contestaţiei nr. 65697/07.02.2013, împotriva administratorului societăţii C. sau faţă de S.C. A. S.R.L. nu s-a dispus începerea urmării penale de către organele abilitate, situaţie în raport de care suspendarea dispusă prin Decizia nr. 139/18.02.2013 a DGRFP Dâmboviţa care de altfel este una facultativă, nu poate continua sine die.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (18.02.2013) şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al reclamantei de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere, emisă în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, în care nici societatea reclamantă şi nici administratorul sau salariaţi ai acesteia nu figurează ca părţi (învinuiţi, părţi responsabile civilmente), ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

7. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va obliga pârâta să soluţioneze contestaţia înregistrată sub nr. x/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L., prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva sentinţei nr. 224 din 28 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta DGRFP Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa. Obligă pârâta să soluţioneze contestaţia înregistrată sub nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2018.