EU rural subsidy clawback: artificial creation of eligibility conditions and loss of corporate autonomy under Regulation 65/2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/14.08.2014, încheiat de AFIR, a deciziei nr. 35412/14.10.2014 de soluţionare a contestaţiei şi exonerarea sa de la plata creanţei bugetare în cuantum de 849452,03 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2576 din data de 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 2576 din data de 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din Noul C. proc. civ.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate a formulat următoarele critici:

Prin considerentele sentinţei se retine ca reclamanta a expus anumite critici de nelegalitate faţă de actele atacate, fără a răspunde la acestea, astfel:

- cu privire la contractul de comodat, acesta a fost anexat cererii de finanţare şi prin urmare autoritatea publica avea cunoştinţa de el de la aprobarea proiectului;

- in cadrul procesului-verbal atacat nu s-a specificat definiţia legala a societăţilor autonome sau legate;

- nu s-a precizat daca incheierea unui contract de comodat este ilegala sau neconforma proiectului, care sunt prevederile legale care impun incheierea unor contracte de inchiriere sau achiziţionarea spaţiului;

- in speţa, societatea reclamanta A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. nu sunt societăţi legate, ci reclamanta este o întreprindere autonoma;

- este falsă susţinerea ca in urma analizării clienţilor S.C. B. S.R.L., firma controlata de familia C., dar şi societatea in cauza s-ar fi angajat fata de terţi sa efectueze diferite lucrări in condiţiile in care nu ar avea in proprietate echipamentele necesare, ceea ce ar rezulta ca ambele societăţi folosesc împreună utilajele;

- proiectul a fost selectat şi declarat eligibil, autoritatea având la dispoziţie aceleaşi documente; din care se putea observa o eventuala înfiinţare formală a societăţii reclamante, dar nu s-a observat acest fapt la momentul aprobării cererii de finanţare;

- art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011 nu era aplicabil întrucât toate obiectivele asumate au fost realizate, iar la momentul acordării transelor toate condiţiile de sustenabilitate au fost respectate.

- nu s-a arătat ca utilizarea echipamentelor unei alte societăţi ar fi neconforma dispoziţiilor contractuale;

- nu s-a respectat principiul proporţionalităţii, întrucât autoritatea trebuia sa solicite remediere neregulilor in cadrul verificărilor preliminare de aprobare a proiectului (parata a susţinut ca neregula afectează întreaga investiţie, motiv pentru care nu poate fi aplicata proporţionalitatea);

- regulamentul invocat de parata ca şi temei de drept (Regulamentul CE 1975/2006) indica faptul ca trebuie observate condiţiile artificiale la momentul procedurii de verificare şi nu ulterior aprobării plaţilor;

- în final, a arătat ca nu sunt îndeplinite elemente obiective şi subiective, astfel cum a statuat CJUE in decizia preliminară privind interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul nr. 65/2011.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, arată că sentinţa atacată nu conţine specificaţii exprese asupra aspectelor de drept care au dus la convingerea şi aprecierea instanţei de fond şi nu răspunde în mod concludent la criticile invocate.

Cu privire la momentul in care pretinsele nereguli puteau fi observate este greşită şi neargumentată opinia primei instanţe, că aspectele care denota suspiciuni de neregulă nu au putut fi sesizate de către autoritatea parata nici la momentul verificării cererii de finanţare şi nici ulterior, la momentul plaţii. Greşit se reţine că neobservarea neregulilor la momentul verificării cererii de finanţare sau la momentul efectuării plaţilor ar fi lipsită de relevanţă, întrucât prin "contractul de finanţare la art. 17 s-a prevăzut că in cazul unei nereguli beneficiarul trebuie sa restituie valoarea finanţării primite, şi că neregulile pot fi constatate pe perioada de monitorizare a proiectului".

Prima instanţă nu a observat că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul CE 1975/2006, potrivit cărora, "fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale, nu se efectuează nicio plata către persoane in cazul cărora s-a stabilit că au creat in mod artificial condiţiile necesare pentru a beneficia de aceste plăţi şi a obţine astfel un avantaj care contravine schemei de sprijin", indică implicit faptul că aceste condiţii artificiale trebuie observate la momentul procedurii de verificare a proiectului şi nu ulterior aprobării plăţilor de către autoritatea competentă.

Prima instanţă nu interpretează corect prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd că, daca pe parcursul perioadei de monitorizare se costată că proiectul nu respecta condiţiile de durabilitate/sustenabilitate prevăzute de reglementările aplicabile sau daca la finalul perioadei de monitorizare se constată ca indicatorii/obiectivele proiectelor finanţate nu au fost realizate (or, in speţa, toate obiectivele asumate au fost realizate, sens in care s-au aprobat acordarea celor două tranşe).

Interpretarea corecta a prevederilor art. 17 din Contractul de finanţare nu este cea expusă de către instanţa de fond, întrucât, pe parcursul perioadei de monitorizare se poate constata doar dacă se respecta condiţii de durabilitate/sustenabilitate, la finalul perioadei de monitorizare se constată dacă indicatorii/obiectivele proiectelor finanţate au fost realizate, şi nu se mai verifică condiţiile de eligibilitate care au fost verificate şi supraverificate la momentul verificării cererii de finanţare.

Instanţa de fond porneşte de la doua premise greşite, respectiv ca nu ar avea relevanţă că pretinsele nereguli au fost observate in perioada ulterioara aprobării cererii de finanţare şi aprobării plaţilor, respectiv că elementele care denotă neregulile nu au putut fi sesizate de către autoritatea competentă la momentul verificării cererii de finanţare şi nici ulterior, la momentul efectuării plaţilor. Cu privire la acest din urma aspect, prin înscrisurile depuse in probaţiune s-a dovedit contrariul, respectiv că elementele invocate de pârâtă drept nereguli au fost cunoscute şi observate de către aceasta încă de la momentul depunerii/inregistrarii cererii de finanţare.

2. Referitor la contractul de comodat, prima instanţă nu retine că prin anexarea acestui contract de comodat la cererea iniţiala autoritatea publica a luat la cunoştinţa de acest script încă de la aprobarea proiectului, prin urmare este greşită concluzia acesteia în sensul că acest contract ar putea proba faptul creării unor condiţii artificiale pentru a obţine o finanţare nerambursabila in cadrul Măsurii 312.

In aceeaşi ordine de idei,prima instanţă nu arată dacă folosirea unui contract de comodat pentru sediul social este o operaţiune ilegală, dacă acesta permite crearea unui avantaj economic nejustificat prin neplata chiriei şi utilităţilor, respectiv care sunt prevederile legale care impun încheierea unor contracte de închiriere sau achiziţionarea spaţiului, însă omite sa argumenteze aprobarea sau dezaprobarea acestor critici.

3. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul CE nr. 65/2011, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterându-şi afirmaţia în sensul că interpretarea corectă a acestei reglementări impunea verificarea creării de către beneficiari a condiţiilor artificiale anterior efectuării plaţilor, adică anterior acordării finanţării; crearea de către beneficiari a condiţiilor artificiale trebuia dovedită şi nu doar presupusă de către instituţia publica, cu dovezi pertinente şi concludente; condiţiile artificiale trebuie create in scopul obţinerii unui avantaj, aspecte care impun dovedirea intenţiei directe a beneficiarilor de a frauda, cât şi a faptului că avantajul obţinut contravine obiectivelor schemei de ajutor, aspecte care nu au fost dovedite in cauză.

Evocă Decizia preliminară a Curţii de Justiei a Uniunii Europene cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul nr. 65/2011 (care a abrogat Regulamentul nr. 1975/2006 cu aceleaşi prevederi referitoare la condiţii artificiale) care dispune ca proba unei practici abuzive impune:

• ansamblul de circumstanţe obiective din care sa rezulta fara putinţă de tăgada ca obiectivul urmărit nu a fost atins întrucat s-au creat condiţii artificiale;

• un element subiectiv care consta in intenţia de a obţine un avantaj prin crearea in mod artificial de condiţii necesare pentru obţinerea plaţilor.

Consideră că în speţă nu se face dovada acestor elemente in vederea justificării măsurii de rambursare a sumelor plătite in cadrul proiectului, întrucât obiectivul urmărit a fost atins şi înfiinţarea societăţii reclamanta nu a avut drept scop obţinerea de noi utilaje care sa deservească exclusiv societatea B., iar societatea reclamanta nu este controlată, direct sau indirect, de proprietarii beneficiarului iniţial).

Subliniază că prima instanţă, deşi în cadrul considerentelor privind observarea elementelor obiectiv şi subiectiv arată că "in vederea constatării faptului ca au fost create condiţii artificiale pentru obţinerea unor plaţi, a unui avantaj, este necesară o analiza amplă, inclusiv asupra unor evenimente şi documente ulterioare depunerii şi analizării cererii de finanţare, ori verificării cererilor de plata" dă de înţeles că a reţinut faptul ca elementele invocate de parata au fost observate de către aceasta la momentul analizării cererii de finanţare, şi nicidecum la un moment ulterior, respectiv in cadrul monitorizării.

4. Cu privire la caracterul de întreprindere autonoma/legată a societăţii reclamante, invocă prevederile Legii nr. 346/2004, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 44 alin. (1) lit. a) potrivit cărora întreprinderile sunt legate in cazul in care intre ele exista următorul raport: o întreprindere deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale asociaţilor celeilalte întreprinderi.

In speţa pendinte nu se aplică această prevedere, întrucât societatea reclamantă are ca asociat unic pe dna C., care este doar administrator in societatea B., iar in această societate dl C. este asociat unic iar dna C. este administrator. In atare situaţie, dl C. in calitate de administrator in societatea nou înfiintată nu are drept de vot asupra părtilor sociale şi nici în vreo adunare generala in vederea luării unei decizii societare.

Faţă de criticile invocate de reclamantă cu referire la lipsa din procesul-verbal atacat a unei analize a societăţilor autonome sau legate prin prisma definiţiei legale, prima instanţă reţine în mod greşit că "nu trebuie sa existe definiţii legale in privinţa fiecărui aspect reţinut in procesul-verbal contestat".

Consideră că acest argument al primei instanţe, echivalând cu lipsa unei motivări concludente, constituie o încălcare a prevederilor art. 6 CEDO, precum şi a dispoziţiilor art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră, printre drepturile cetăţeneşti, dreptul la o buna administrare.

Revenind la criticile de nelegalitate, consideră ca in procesul-verbal contestat trebuia arătat care sunt motivele de fapt şi de drept, fiind neîntemeiată concluzia primei instanţe în sensul că "nu trebuia evaluat fiecare aspect reţinut de parata in mod separat, ci doar o analiza sistematica poate reliefa indiciile care să dovedească existenta unei coordonări deliberate intre respectivele persoane".

Susţine că prima instanţă nu analizează elementul subiectiv, care constă în intenţia de a obţine un avantaj prin crearea in mod artificial de condiţii necesare pentru obţinerea plăţilor - in speţă, nu răspunde la apărarea reclamantei, că înfiinţarea societăţii reclamanta nu a avut drept scop obţinerea de noi utilaje care sa deservească exclusiv societatea B., iar societatea reclamanta nu este controlată, direct sau indirect, de proprietarii beneficiarului iniţial, nu a existat o coordonare deliberată intre respectivele persoane, chiar daca aceştia sunt soţ şi soţie.

Prima instanţă interpretează eronat articolul 4 din Regulamentul CE, şi nu are in vedere aspectele impuse de către CJUE, întrucât ar fi trebuit sa se observe ca s-a urmărit in exclusivitate obţinerea unui avantaj care să contravină obiectivelor schemei de ajutor, or in speţa obiectivele au fost realizate.

In concret, aspectele reţinute de instanţă ca fiind cele care conturează indiciile unei acţiuni concertate şi deliberate sunt reţinute in mod nelegal, fara un temei de drept. Instanţa de fond nu arată in considerente in mod concret ca dacă firma unuia dintre soţi a obţinut un proiect, soţia acestuia nu va putea participa pentru un alt proiect cu o firma proprie, pentru că ar exista indicii de acţiuni concertate şi deliberate.

Mai mult, calităţile pe care aceştia le au in cadrul societăţilor nu sunt cele prevăzute de lege, întrucât niciunul dintre soţi nu are drept de vot in firma celuilalt soţ.

Instanţa arată şi retine că "daca anumite aspecte erau cunoscute anterior, acestea singure nu putea sa ofere indiciile privind acţiunile concertate, deliberate ale celor doua persoane". Per a contrario, se observă încă o dată ca aceste aspecte erau cunoscute încă de la început, însă se arată cu netemeinicie faptul ca acestea singure nu puteau sa conducă la decizia de a declara de la început un proiect neeligibil.

Arată că prima instanţă reţine în mod greşit că "practic aceeaşi persoană ia decizii in ceea ce priveşte administrarea ambelor firme", întrucât potrivit doctrinei "voinţa societăţii, ca persoana juridica, este determinata de voturile persoanelor care compun aceasta entitate colectiva, iar aceste voturi se exprimă în cadrul adunărilor generale. Deciziile adoptate sunt puse în executare prin intermediul organelor de administrare, altfel spus, voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii." In atare situaţie, voinţa societăţii aparţine asociatului unic sau asociaţilor, şi nicidecum administratorului.

Întrucât instanţa a apreciat că "este mai mult decât evident că o persoana nu poate lua decizii separate in privinţa administrării afacerilor a doua firme cu acelaşi obiect de activitate", arată faptul ca voinţa societăţii reclamante este deţinuta de dna C., care hotărăşte prin decizii separate, modalitatea de gestiune a societăţii. Deciziile dnei C. nu au fost in nicio măsura alterate de opiniile administratorului societăţii, dl C., care este şi asociat unic şi administrator la firma B. In ipoteza in care prima instanţă avea dubii cu privire la acest aspect, in virtutea rolului activ, putea sa propună proba testimoniala in vederea observării voinţei sociale, respectiv a persoanei care lua deciziile in cadrul societăţii reclamante, luând in considerare că retine ca "autonomia unei societăţi este o problema de fapt, care nu trebuie neapărat sa se încadreze intr-o definiţie legală".

Mai arată că prima instanţă trebuia să sesizeze practica neloiala a autorităţii contractante, care apreciază prioritar ca societăţile selectate şi verificate sunt eligibile şi, ulterior acordării finanţării, aceleaşi societăţi se privesc a fi neeligibile, deşi s-au depus la dosar documente din care rezulta ca o serie de societăţi comerciale din vestul tarii sunt in aceeaşi situaţie cu cea în care se află reclamanta.

5. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., -când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat- arată că în virtutea caracterului absolut al excepţiei, invocă puterea lucrului judecat întemeiată pe dispoziţiile art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ., având in vedere ca anumite aspecte litigioase au fost deja tranşate de către Curtea de Apel Bucureşti, existând practică deja formată la nivelul secţiei VIII de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

4. Apărările intimatei

Intimata Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat ca nefundat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 20 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/14.08.2014 încheiat de AFIR, şi Deciziei nr. 35412/14.10.2014, de respingere a contestaţiei, solicitând exonerarea sa de la plata creanţei bugetare în cuantum de 849.452,03 RON.

Pentru a respinge acţiunea reclamantei, prima instanţe a reţinut că nu are relevanţă faptul că autoritatea competentă nu s-a sesizat la momentul verificării cererii de finanţare şi nici ulterior, la momentul efectuării plăţilor, în ceea ce priveşte crearea unor condiţii artificiale în scopul obţinerii necuvenite a finanţării nerambursabile în cadrul Măsurii 312 pentru achiziţia de utilaje de către reclamantă, având în vedere faptul că, în contractul de finanţare la art. 17 s-a prevăzut că în cazul unei nereguli beneficiarul trebuie să restituite valoarea finanţării primite, şi că neregulile pot fi constatate pe perioada de monitorizare a proiectului iniţial. În aceeaşi ordine de idei, a apreciat că nici faptul prezentării contractului de comodat nr. 434/2010 odată cu cererea de finanţare nu înseamnă că acest contract nu poate fi reţinut ca un document care probează crearea unor condiţii artificiale.

Analizând legalitatea procesului-verbal contestat, întemeiat pe dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 65/2011, prima instanţă a ţinut cont de interpretarea acestui temei legal, dată prin hotararea CJUE în cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia (directorul executiv al Fondului de Stat pentru Agricultură - Agenţia de plăţi, in continuare DFZ-RA) înregistrata pe rolul Curţii sub nr. C 434/12 s-a statuat că "1), conform căreia punerea în aplicare a acestui temei legal necesită prezenţa unui element obiectiv (împrejurări de fapt care să permită concluzia în sensul că finalitatea urmărită de schema de ajutor în cadrul FEADR nu poate fi atinsă) şi a unui element subiectiv (care să permită să se aprecieze, în temeiul unor probe obiective că, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru obţinerea finanţării, s-a urmărit în exclusivitate obţinerea unui avantaj care contravine obiectivelor schemei. In această privinţă, în conformitate cu considerentele hotărârii amintite, a analizat legăturile juridice, economice şi/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiţii similare, precum şi indiciile care dovedesc existenţa unei coordonări deliberate între aceste persoane.

3. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă nu este fondat.

Într-o primă critică, formulată în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s- a susţinut că hotărârea primei instanţe nu este fundamentată pe argumente convingătoare care să răspundă la apărările invocate cu privire la momentul în care pretinsele reguli puteau fi observate să fie înlăturate, respectiv că hotărârea atacată este dată cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul CE 1975/2006 în coroborare cu prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, sens în care s-a afirmat că pe parcursul monitorizării proiectului nu mai pot fi analizate condiţiile de eligibilitate doar cele referitoare la îndeplinirea indicatorilor/obiectivelor proiectului.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, prima instanţă a reţinut în mod corect că analiza efectuată de pârâtă, vizând crearea unor condiţii artificiale pentru obţinerea avantajului financiar, presupune analiza unor evenimente şi documente ulterioare depunerii şi analizării cererii de finanţare, ori verificării cererilor de plată, iar existenţa unor relaţii de dependenţă între anumite întreprinderi poate rezulta din încheierea unui contract de comodat între două întreprinderi prin care unul pune la dispoziţia celuilalt spaţiul necesar sediului, calitatea de soţ şi soţie a persoanelor care au înfiinţat cele două întreprinderi (A. şi H.G. Tehnosilveg), fără a fi necesară respectarea unei definiţii legale.

Cu referire la contractul de comodat nr. 434/2010 prima instanţă a arătat, într-un prim considerent, că depunerea acestui înscris odată cu cererea de finanţare nu înlătură posibilitatea folosirii lui pentru a proba elementele care concură la crearea unor condiţii artificiale, iar prin cel de-al doilea considerent, că încheierea acestui contract nu este o operaţiune ilegală dar demonstrează existenţa unui sprijin din partea societăţii H.G. Tehnosilveg, al cărei administrator şi asociat unic are calitatea de administrat al societăţii reclamante. Ca atare, criticile de nelegalitate invocate cu referire la neanalizarea argumentelor întemeiate pe aceste aspecte sunt nefondate.

În context, Înalta Curte împărtăşeşte considerentele primei instanţe prin care s-a subliniat că, chiar dacă anumite aspecte puteau fi cunoscute anterior, la momentul depunerii cererii de finanţare sau în cursul aprobării tranşelor, aceste elemente de fapt, luate în mod singular, nu puteau oferi indiciile privind acţiunile concertate, deliberate ale celor două persoane, asociaţi în cele două societăţi şi administratori ai celeilalte societăţi, care să conducă la concluzii relevante în privinţa creării unor condiţii artificiale, fiind necesară în acest scop analiza activităţii economice desfăşurate de cele două societăţi în cursul implementării proiectului.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu poate reţine temeinicia criticilor formulate cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 5 alin. (3) din Regulamentul CE 1975/2006, în sensul că orice neregularitate poate fi constatată înainte de a fi aprobate plăţile aferente acordării finanţării, şi nici cele vizând prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că acestea ar reglementa ipoteze neaplicabile speţei.

În consecinţă, în mod corect au fost înlăturate susţinerile reclamantei în sensul că pârâta ar fi trebuit să efectueze verificările înainte de plata sumelor către beneficiar atâta timp cât şi O.U.G. nr. 66/2011, precum şi art. 2 şi 8 din contractul de finanţare conţin prevederi referitoare la legalitatea verificărilor în perioada de monitorizare a proiectelor care au beneficiat de finanţare nerambursabilă.

Prin criticile invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că prima instanţă, deşi invocă jurisprudenţa CJUE (Hotărârea în cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia (directorul executiv al Fondului de Stat pentru Agricultură - Agenţia de plăţi, in continuare DFZ-RA) înregistrata pe rolul Curţii sub nr. C 434/12), conform căreia punerea în aplicare a art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 65/2011 necesită o analiză amplă pentru a se stabili prezenţa unui element obiectiv şi a unui element subiectiv, nu demonstrează existenţa acestora.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei reclamante, potrivit cărora prima instanţă nu arată care sunt argumentele de drept în temeiul cărora apreciază că societatea reclamantă A. şi societatea H.G. Tehnosilveg sunt societăţi legate, definiţia dată prin art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004 neavând aplicabilitate în cauză, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a observat în mod just în acest context că esenţial este să se analizeze dacă activitatea desfăşurată de cele două entităţi este independentă în fapt. Astfel, circumstanţe de fapt cum sunt: ambele societăţi au ca obiect de activitate cultivarea cerealelor şi activităţi auxiliare pentru producţia vegetală; activitatea a fost desfăşurată în baza unor contracte ce implicau folosirea bunurilor ambelor societăţi; încheierea contractului de comodat semnifică sprijin din partea societăţii S.C. B. S.R.L., al cărei administrator şi asociat unic îndeplineşte funcţia de administrator al societăţii reclamante, au fost considerate premisele pentru a conchide că administratorul comun al celor două societăţi (C.) ia decizii în ceea ce priveşte administrarea ambelor firme, iar utilizarea comună utilajelor denotă faptul că deciziile sale nu erau imparţiale, conforme regulilor pieţei libere, demonstrând, în concluzie, că reclamanta nu este o societate autonomă. De asemenea, aceste circumstanţe de fapt evidenţiază că, practic, prin crearea celei de-a doua societăţi s-a urmărit dezvoltarea activităţii primei societăţi, fapt ce impunea achiziţia de utilaje noi, şi care circumscriu o acţiune concertată şi deliberată în vederea creării condiţiilor necesare accesării finanţării nerambursabile.

În această ordine de idei, trebuie amintit că, în virtutea atribuţiilor conferite administratorilor prin art. 70 din Legea societăţilor nr. 31/1990, aceştia pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. Aşa fiind, nu se poate susţine că activitatea de administrare a unei societăţi implică în orice problemă curentă voinţa asociatului unic/asociaţilor. Cu alte cuvinte, voinţa socială ce se materializează în hotărârile adunării asociaţilor/a asociatului unic nu se referă la actele de administrare a activităţii în cursul exploatării unei întreprinderi ci la acele atribuţii care sunt de competenţa adunării generale, conform dispoziţiilor art. 194 din actul normativ menţionat.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante şi în acord cu considerentele primei instanţe Înalta Curte apreciază că, în sensul jurisprudenţei CJUE în aplicarea art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 65/2011 autonomia unei societăţi este o problemă de fapt, care nu trebuie neapărat să se încadreze într-o definiţie legală.

În consecinţă, este lipsită de relevanţă eligibilitatea proiectului la momentul verificării cererii de finanţare ori că societăţi înfiinţate de cei doi soţi au accesat deopotrivă fonduri europene, întrucât cele două societăţi, deşi aparţineau membrilor aceleiaşi familii puteau să-şi desfăşoare activitatea independent una de alta, fără a încheia contracte între ele şi fără a încheia contracte cu terţi pentru a căror îndeplinire a fost necesară folosirea utilajelor în comun.

Nu se poate reţine nici susţinerea recurentei reclamante în sensul că obiectivul proiectului a fost atins, pentru că obiectivul general al măsurii 312 era dezvoltarea durabilă şi diversificarea economiei rurale, încurajarea activităţilor non-agricole în scopul creşterii numărului locurilor de muncă şi a veniturilor adiţionale, implicit de a evita concentrarea în jurul unei singure persoane a tuturor opţiunilor de angajare şi de acţionare în mediul de afaceri, ori în cauza pendinte a fost creată o societate cu scopul extinderii şi sprijinirii activităţii unei societăţi deja existente care mai beneficiase de finanţare.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că recurenta reclamantă nu a combătut starea de fapt reţinută prin procesul-verbal contestat şi nici nu a dovedit că a îndeplinit obiectivul privind diversificarea economiei rurale, că a desfăşurat activitate de realizare a coşurilor de nuiele, că a realizat venituri din această activitate, nu a depus contracte de achiziţionare a materialelor necesare sau de valorificare a produselor obţinute din această activitate, nu a prezentat situaţii financiare sau documente contabile justificative care să-i reflecte veniturile în acest domeniu.

Cu referire la elementul subiectiv prima instanţă a reţinut că tocmai modul ulterior de acţiune demonstrează că scopul (intenţia directă) creării unei noi microîntreprinderi nu a fost acela de a acţiona în mod independent ci de a completa şi dezvolta activitatea deja desfăşurată de firma anterioară constituită cu mult timp înainte (1996, faţă de reclamantă constituită în 2009).

În consecinţă, instanţa de control judiciar validează concluziile primei instanţe, în sensul că aspectele reţinute demonstrează că în speţă sunt întrunite ambele elemente, atât cel obiectiv cât şi cel subiectiv, pentru a se considera că s-au creat condiţii artificiale în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de sprijin.

Cu referire la criticile reclamantei potrivit cărora prin măsurile stabilite nu a fost respectat principiul proporţionalităţii, în mod corect s-a reţinut că acest principiu era relevant numai în cazul în care neregula afecta doar o parte a contractului ori finanţării primite, caz care nu se poate reţine în cauză, deoarece crearea de condiţii artificiale afectează întreg contractul şi nu numai o parte a acestuia.

Înalta Curte, examinând afirmaţiile recurentei reclamante cu referire la aşa-zisele practici neloiale ale autorităţii de control reţine, împărtăşeşte argumentele primei instanţe, în sensul că aceasta nu poate invoca culpa autorităţii, întrucât beneficiarul finanţării poartă întreaga responsabilitate asupra propriilor declaraţii, inclusiv a aceleia că ar fi trebuit să fie o societate autonomă şi să-şi desfăşoare activitatea în consecinţă, fără nicio legătură cu activitatea S.C. B. S.R.L.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.- hotărârea este casabilă când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat- Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi reţinut în cauză, având în vedere că jurisprudenţa unei instanţe nu are putere de lucru judecat. În conformitate cu prevederile art. 430 C. proc. civ., numai hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat, iar efectele lucrului judecat se produc în condiţiile art. 431 C. proc. civ., respectiv dacă aceeaşi persoană, având aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect este chemat în judecată a doua oară, condiţii care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L, împotriva sentinţei nr. 2576 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2018.