CNCD competence to find discrimination in statutory salary bonuses; conflict between constitutional discretion to set extra-salary rights and the general non-discrimination principle.

Deliberând, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal instanţe sub nr. x/2013 la data de 16.12.2013, reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, A., Guvernul României, Parlamentul României şi Curtea de Apel Ploieşti, anularea Hotărârii nr. 671 din 20.11.2013 pronunţată de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x la data de 05.12.2013.

2. Prin sentinţa nr. 1235 pronunţată în data de 14 aprilie 2014, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta A. ca neîntemeiată;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, A., Guvernul României, Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Curtea de Apel Ploieşti şi a anulat pct. 2 al Hotărârii nr. 671/20.11.2013 respectiv dispoziţia inserată în dispozitivul hotărârii prin care se recomandă Ministerului de Justiţie să întreprindă demersurile necesare în vederea armonizării legislaţiei în cauză cu principiul egalităţii şi nediscriminării în raporturile de muncă; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Motivele de casare invocate în cauză

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs:

- reclamantul Ministerul Justiţiei, solicitând casarea în parte a sentinţei pronunţate de către instanţa de fond invocând în susţinerea cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, solicitând casarea sentinţei, invocând în susţinerea cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- pârâta A., criticând sentinţa sub aspectul nelegalităţii soluţiei de anulare a punctului 2 al Hotărârii invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. În motivarea recursului, reclamantul Ministerul Justiţiei susţine, în esenţă, că în mod nelegal Curtea de Apel Bucureşti a respins primul capăt de cerere în condiţiile în care reclamanta nu este decât beneficiara unei despăgubiri acordate prin decizia nr. 4098/2013 a Curţii de Apel Piteşti şi nu beneficiara unui drept sau a unei speranţe legitime prevăzute şi protejate de lege.

Aşadar, sentinţa este lipsită de bază legală şi, în plus, în contradicţie cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 587/2012, 594/2012 şi 329/2013, care au caracter obligatoriu inclusiv în ce priveşte considerentele, aşa cum a statuat în mod expres şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 21/2013 pronunţată pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii.

5. Pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor critică sentinţa pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.. Astfel, se arată că prima instanţă a aplicat pur formal principiul disponibilităţii fără să-l coroboreze cu celelalte principii de drept procesual civil. Consideră că instanţa ar fi trebuit să ia în considerare criticile de nelegalitate a actului administrativ contestat (Hotărârea nr. 671 din 20.11.2013 a Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării; CNCD) chiar dacă nu au fost formulate pe calea unei acţiuni directe ci doar pe cale de apărare.

În al doilea rând, consideră că sentinţa face o greşită aplicare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

6. Pârâta A. susţine, în esenţă, că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale este dincolo de orice îndoială că CNCD are posibilitatea să constate existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative şi să recomande autorităţilor competente modificarea respectivelor acte.

Subliniază că CNCD nu "a obligat" ci doar "a recomandat" modificarea actelor normative pentru înlăturarea situaţiei de discriminare. Aşa fiind, susţine că sentinţa este nelegală deoarece omite să facă această distincţie.

Analiza motivelor de casare

7. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), luând în considerare argumentele părţilor din cererile de recurs şi întâmpinări, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului precum şi de dispoziţiile legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

8. Cu privire la recursul exercitat de reclamantul Ministerul Justiţiei

Contrar celor pretinse de reclamant (cf. pct. 4 din prezentele considerente), Înalta Curte constată că pârâta A. este titulara unui drept, respectiv a dreptului la un salariu egal pentru muncă egală, protejat împotriva discriminării prin lege, respectiv prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din ordonanţa mai sus aminitită, "Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (…) e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare".

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (numit în continuare CNCD) este competent să verifice dacă faptele prezentate de reclamantă constituie sau nu discriminare, în temeiul O.G. nr. 137/2000, iar instanţele de judecată sunt chemate să protejeze dreptul pretins, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

9. Referitor la pretinsa contradicţie dintre sentinţa recurată şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 587/2012, 594/2012 şi 329/2013, argumentele recurentului sunt de asemenea neîntemeiate.

Secvenţa relevantă din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 587/2012 - decizie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) pct. 7 şi art. 30 alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice - identică în esenţă cu cea din cuprinsul celorlalte decizii, este următoarea:

"Curtea reţine că în jurisprudenţa sa a constatat că sporurile, premiile şi alte stimulente, acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. În acest sens sunt considerentele care au stat la baza deciziilor nr. 1.601 din 9 decembrie 2010 şi nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012." (sublinierea Înaltei Curţi).

În consecinţă, din perspectiva Curţii Constituţionale sporul în discuţie reprezintă un drept salarial suplimentar, nu un drept fundamental consacrat şi garantat de Constituţie. Se afirmă cu claritate că "este de competenţa legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanţă constituţională, (…)" (sublinierea Înaltei Curţi).

Acesta reprezintă ratio decidendi, motivul decisiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, lipsa relevanţei constituţionale a chestiunii. Altfel spus, din punct de vedere al prevederilor Constituţiei, legiuitorul are liberatea de a dispune acordarea sau nu a sporului.

Este adevărat că se afirmă în cuprinsul aceleiaşi decizii că "abrogarea art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 nu este discriminatorie şi nu afectează dreptul constituţional la salariu" dar, în condiţiile în care sporul nu are relevanţă constituţională, afirmaţia nu are decât caracter de obiter dicta, iar CNCD şi instanţele rămân competente să verifice existenţa discriminării raportat la prevederile O.G. nr. 137/2000, interpretate prin raportare la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la pactele şi la celelalte tratate la care România este parte.

Acesta este şi sensul deciziei nr. 5060/18.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, care stă la baza hotărârii CNCD contestate în prezenta cauză, din care rezultă că deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate în sensul înlăturării competenţei CNCD şi a instanţelor judecătoreşti de a constata existenţa discriminării provenite din aplicarea unor acte normative (pag. 8 din decizie).

De altfel, potrivit practicii Curţii Constituţionale (decizia CC nr. 997/07.10.2008, citată în cuprinsul deciziei ICCJ nr. 5060/18.04.2013) "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării."

În consecinţă, ratio decidendi din cuprinsul deciziilor Curţii Constituţionale este respectat de sentinţa recurată.

10. Referitor la existenţa discriminării

Potrivit art. 1 privind "Interzicerea generală a discriminării", din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1."

Aşa cum bine arată CNCD în cuprinsul hotărârii contestate (Hotărârea nr. 671/20.11.2013), din chiar denumirea marginală a articolului rezultă că sunt protejate nu doar drepturile fundamentale ci toate drepturile prevăzute de lege.

În consecinţă, sporul pentru titlul de doctor în drept este protejat de principiul interdicţiei generale a discriminării.

Având în vedere că sporul reprezintă un drept salarial suplimentar, nu un drept fundamental consacrat şi garantat de Constituţie (conform deciziilor Curţii Constituţionale), legiuitorul are deplina liberate de a acorda sau nu sporul.

Indiferent de situaţie, va trebui respectat principiul general al nediscriminării.

Pârâtul CNCD şi instanţa de fond au constatat însă că principiul este încălcat deoarece, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 30 alin. (6) şi art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, pentru persoanele care au dobândit titlul de doctor anterior datei de 01.01.2010 sporul a fost introdus în salariu, pe când pentru persoanele care au dobândit titlul ulterior sporul nu a mai fost acordat deoarece dispoziţiile legale care prevedeau acordarea lui au fost abrogate (interpretarea acestor dispoziţii legale este necontestată în cauză).

Înalta Curte confirmă această constatare deoarece acordarea sporului (prin introducerea lui în salariu) doar persoanelor care au dobândit titlul de doctor anterior datei de 01.01.2010 aduce atingere principiul salariului egal pentru muncă egală.

11. Cu privire la recursul pârâtului Parlamentul României - Camera Deputaţilor

Recursul este neîntemeiat deoarece motivele de nelegalitate a unui act administrativ invocate de pârât prin întâmpinare nu pot conduce la anularea actului; în consecinţă, este inutil să fie luate în considerare, aşa cum bine arată instanţa de fond respectând într-totul principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

În ce priveşte puterea de lucru judecat, critica rămâne lipsită de relevanţă în condiţiile celor arătate la pct. 10 din prezentele considerente, deoarece discriminarea există independent de efectele deciziei nr. 4098/05.12.2013 a Curţii de Apel Ploieşti.

12. Recursul exercitat de pârâta A. va fi dea asemenea respins deoarece emitentul actului anulat în parte nu a exercitat recurs iar pct. 2 al Hotărârii CNCD nr. 671/20.11.2013 (anulat prin sentinţă) cuprinde o recomandare adresată Ministerului Justiţiei, lipsită de interes pentru pârâta recurentă (interesele părţii sunt integral protejate prin constatarea discriminării).

13. Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ. (2010), va respinge recursurile declarate de reclamantul Ministerul Justiţiei şi pârâţii A. şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Ministerul Justiţiei şi pârâţii A. şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor împotriva sentinţei civile nr. 1235 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2017.