Financial supervision: appeal against partial suspension of administrative decisions dismissed, upholding suspension of forced share sale but denying suspension of voting rights suspension

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Deciziile nr. 346/27.02.2015, nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor şi Investiţiilor Financiare, până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 13 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 până la pronunţarea instanţei de fond şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, cât şi reclamanta S.C. A. S.A., ambele invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

1. Prin recursul declarat, pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară arată că înţelege să atace în parte sentinţa pronunţată în prezenta cauză, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluţia instanţei de fond întrucât, în opinia sa, în mod neîntemeiat aceasta a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 346/27.02.2015 până la pronunţarea instanţei de fond.

Arată recurenta că instanţa de fond a interpretat în mod greşit textele legale incidente în cauza de faţă şi a făcut o aplicare greşită a normelor speciale incidente domeniului instrumentelor şi investiţiilor financiare, apreciind în mod greşit că se impune suspendarea Deciziei nr. 346/27.02.2015 deoarece sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În opinia recurentei în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Subliniază recurenta că deciziile atacate întrunesc toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea lor valabilă (ad validitatem), respectiv:

- sunt emise de către o autoritate publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;

- sunt emise în vederea executării legii ori a organizării legii, în speţă în temeiul Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi a O.U.G. nr. 93/2012, cu modificările şi completările ulterioare;

- sunt emise în temeiul competenţelor de supraveghere şi control cu care A.S.F. este învestită;

- sunt motivate atât în fapt - în cuprinsul deciziilor sunt menţionate faptele care au fost reţinute de către A.S.F., cât şi în drept - textele legale în baza cărora au fost emise;

- au fost comunicate persoanelor destinatare.

Mai arată recurenta că deciziile contestate se circumscriu domeniului de aplicabilitate definit de legislaţia primară pentru un act individual emis de A.S.F. şi îndeplinesc cerinţele motivării în fapt şi în drept a actului administrativ de autoritate.

În opinia recurentei, după cum a reţinut în mod constant şi jurisprudenţa în domeniu, simpla constatare că reclamanta a formulat critici la adresa actului administrativ nu este aptă să conducă la răsturnarea prezumţiei de legalitate pe care se fondează caracterul executoriu al acestuia.

Concluzionează recurenta în sensul că operaţiunile economice şi raţiunile care au fundamentat constituirea legăturii intragrup au fost detaliate în cuprinsul actelor individuale atacate; contractele încheiate în speţă au fost analizate inclusiv din perspectiva raţiunii economice, urmărind aici elemente minime de protejare a propriilor interese şi diligenţă cum ar fi: respectarea termenelor de rambursare stabilite/îndeplinirea obligaţiilor de plată, constituirea de garanţii, înregistrarea acestora pentru opozabilitate, eventual executarea acestora în vederea conservării proprietăţii şi a protejării propriilor interese, etc.

Precizează recurenta că în acest sens au fost urmărite, în baza documentelor şi informaţiilor deţinute, toate elementele care, însumate, să conducă la concluzia că aceste operaţiuni economice au fost reale, fundamentate şi asupra cărora părţile contractante au depus eforturile minime pentru asigurarea eficienţei, raţiunii economice şi de protejare a intereselor patrimoniale proprii.

Recurenta apreciază că nu se poate reţine argumentaţia potrivit căreia deciziile autorităţii nu cuprind justificarea pentru care a fost extinsă prezumţia de acţiune concertată de la o persoană la alta, respectiv că toate aceste persoane acţionează în mod concertat între ele.

În opinia recurentei, rezultă că actele individuale atacate conţin atât temeiurile de fapt, cât şi temeiurile de drept avute în vedere în susţinerea acestora şi că nu există argumente juridice aparent valabile de natură a justifica suspendarea executării acestora.

Arată recurenta că nici condiţia privind producerea unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, nu a fost îndeplinită, deoarece reclamanta nu a justificat în mod obiectiv condiţia necesităţii prevenirii pagubei iminente, ci a justificat un pretins prejudiciu printr-o serie de argumente greşite, de natură a induce în eroare.

Astfel, reclamanta a justificat un pretins prejudiciu prin faptul că îi este afectat dreptul de proprietate asupra deţinerilor, că va suferi o pierdere patrimonială în situaţia în care vinde acţiunile, că repunerea in situaţia anterioară este imposibilă, că exerciţiul dreptului de vot este suspendat, că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor din deciziile contestate va fi supusă la sancţiuni.

În opinia recurentei, reclamanta nu a dovedit faptul că interesele acesteia ar putea fi afectate semnificativ prin imposibilitatea de exercitare a drepturilor de vot pentru acţiunile ce depăşesc plafonul de deţinere legal, iar suspendarea drepturilor de vot nu constituie o pagubă materială iminentă în sensul legii contenciosului administrativ şi, în orice caz, nu îşi are izvorul în actele administrative contestate, ci în temeiul legii, aceasta operând ope legis (art. 2861 alin. (2) din Legea nr. 297/2004).

2. Prin recursul declarat împotriva considerentelor sentinţei recurate, reclamanta S.C. A. S.A. a arătat că urmăreşte să critice exclusiv considerentele instanţei de judecată ce privesc motivul de suspendare privind necompetenţa Preşedintelui ASF - dl. B. de a dispune sancţionarea reclamantei, deciziile contestate fiind emise, în opinia sa, de o persoană care nu are competenţa legală în acest sens.

Recurenta-reclamantă arată că în cuprinsul actelor contestate rezultă că deciziile au fost emise de Preşedintele autorităţii, dl. B., deşi conform dispoziţiilor imperative ale legii există doar un singur organ care poate aplica sancţiuni în domeniu, iar la dosarul cauzei nu se află depuse nici un fel de acte în baza cărora să se poată ajunge la concluzia că actul administrativ a fost emis de Consiliu.

Arată recurenta că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de judecată a reţinut că preşedintele autorităţii este doar semnatarul şi nu emitentul actelor contestate; că, în opinia instanţei, deciziile contestate sunt emise de către Consiliul ASF, întrucât în preambulul actelor ar exista menţiunea conform căreia "Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară a decis emiterea următorului act individual".

Recurenta invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8, art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012, respectiv art. 274 din Legea nr. 297/2004, în lumina prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Subliniază recurenta că din lectura dispoziţiilor legale enunţate rezultă că singura entitate din cadrul ASF care are atribuţia de a aplica sancţiuni este Consiliul ASF, iar dispoziţiile legale nu prevăd niciunde posibilitatea delegării acestor atribuţii/competenţe către alte persoane, adoptarea oricăror decizii de delegare a unor astfel de competenţe fiind contrară prevederilor exprese ale legii.

În opinia recurentei, prima instanţă, analizând sumar actul, a interpretat greşit dispoziţiile legale, considerând, pe de o parte, că Preşedintele este doar semnatarul actului şi nu emitentul actului, iar, pe de altă parte, că această persoană poate semna astfel de acte de sancţionare.

Se arată în motivele de recurs că analiza situaţiei din speţă conducea către o concluzie contrară celei reţinute de prima instanţă, şi anume că deciziile contestate au fost emise de Preşedintele ASF, cu încălcarea dispoziţiilor legale, de vreme ce la dosarul cauzei nu a fost depus nici un document din care să rezulte că emitentul actului ar fi fost Consiliul ASF, şi nu Preşedintele autorităţii.

Mai arată recurenta că nicăieri în cuprinsul dispoziţiilor O.U.G. nr. 93/2012 şi nici în vreo altă prevedere legală nu se menţionează că Preşedintele poate semna deciziile emise de Consiliul ASF, astfel că, chiar dacă s-ar considera, prin absurd, că în realitate emitentul deciziilor este Consiliul ASF, iar Preşedintele este doar semnatarul acestora, nu există nicio prevedere legală care să permită Consiliul delegarea atribuţiilor de semnare.

În concluzie, arată recurenta, contrar celor reţinute de prima instanţă, în interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, aparenţa de drept era în favoarea reclamantei în ceea ce priveşte argumentul de suspendare privind emiterea deciziilor contestate de către o persoană care nu are competenţa legală, respectiv necompetenţa Preşedintelui ASF - dl. B. de a dispune sancţionarea acesteia.

Prin Raportul întocmit la data de 28 octombrie 2016, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reţinut că ambele recursuri au fost declarate şi motivate cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2016, completul de filtru a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurentele au invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Analizând cererile de recurs, Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a indicat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 ca fiind normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de fond, iar recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8, art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012, respectiv art. 274 din Legea nr. 297/2004, în lumina prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

1. Referitor la recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară

Înalta Curte constată că, în motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate în faţa instanţei de fond, fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care Curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumită de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Astfel, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-pârâte vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că, în speţă, prin cererea adresată instanţei, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Deciziile nr. 346/27.02.2015, nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor şi Investiţiilor Financiare, până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 13 mai 2015, care face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de suspendare a executării, în sensul că a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 până la pronunţarea instanţei de fond şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, deşi cerinţa existenţei unui caz bine justificat a fost dovedită de reclamantă în privinţa celor trei decizii contestate, în ceea ce priveşte cerinţa privind existenţa unei pagube iminente, aceasta a fost dovedită numai cu privire la Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, motiv pentru care, ţinând cont de exigenţa legală care impune îndeplinirea cumulativă a acestor cerinţe, în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, a admis în parte cererea, a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 până la pronunţarea instanţei de fond şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Astfel, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

În recursul său, pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară susţine, în esenţă, că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de pârâtă în susţinerea poziţiei sale.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În opinia instanţei de fond, împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, în speţă această condiţie este îndeplinită în privinţa măsurilor dispuse prin cele trei decizii atacate.

Astfel, în mod corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate că există un caz bine justificat decurgând din motivarea insuficientă a celor trei decizii şi constând în împrejurarea că autoritatea pârâtă nu a indicat care este raţionamentul, care sunt premisele concrete în fapt şi în drept care susţin acţiunea concertată în raport de fiecare persoană în parte, respectiv fiecare din grupurile de persoane între ele.

În mod corect curtea a apreciat că, la o analiză sumară a actelor, se remarcă inexistenţa unei corelări între textele legale invocate - art. 2 alin. (3) lit. a), c) şi j) din Regulament şi situaţia de fapt expusă, astfel încât nu se poate stabili în mod cert incidenţa prezumţiilor reţinute; chiar dacă deciziile contestate prezintă situaţia de fapt şi temeiurile de drept, ceea ce ar putea conduce la concluzia că actele îndeplinesc cerinţa de a fi motivate, Curtea a constatat că din conţinutul deciziilor nu rezultă raţionamentul concret, în fapt şi în drept, pentru care persoanele şi grupurile de persoane acţionează concertat unele cu altele, respectiv fiecare între ele, autoritatea pârâtă justificându-şi măsurile dispuse pe o enumerare a unor diverse împrejurări de fapt privind anumite persoane, fără însă ca această situaţie de fapt să fie corelată în vreun fel cu textele legale enumerate.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că nu se poate stabili conexiunea dintre cele 6 (şase) grupuri de persoane, concertarea fiecăreia dintre entităţi nefiind calificată sau corelată prin raportare la textul legal aplicabil, ci printr-o referire generală la prevederile art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, prin raportare la art. 2 alin. (3) lit. a), c) şi j) din Regulamentul nr. 1/2006.

În opinia instanţei de fond, însuşită şi de instanţa de control judiciar, insuficienta motivare a actului administrativ rezultă şi din maniera generică în care sunt expuse împrejurările de fapt pretins relevante analizei, ceea ce evidenţiază insuficienţa raţionamentului, dar şi inexactitatea informaţiilor prezentate, din trimiterile care se fac la momente sau fapte ce nu pot fi localizate în timp, din referirile la operaţiuni economice derulate de alte persoane decât cele faţă de care s-au luat măsurile dispuse prin decizie, argumentaţia rezumându-se la prezentarea unor suspiciuni în legătură cu anumite tranzacţii.

Curtea de apel a apreciat în mod corect că maniera de expunere a prezumţiei legale de concertare, prin prisma situaţiei de fapt, în lipsa unui raţionament complet şi fundamentat, este de natură să genereze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziilor atacate, cerinţa cazului bine justificat fiind îndeplinită.

"Paguba iminentă", cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În cauză, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, reclamanta a dovedit îndeplinirea acestei condiţii, din probele administrate şi argumentele prezentate rezultând că scăderea preţului acţiunilor poate fi în mod rezonabil estimată la un procent de minim 15%, prejudiciul material fiind previzibil.

A reţinut curtea că, drept efect al acestei decizii, reclamanta este obligată să vândă acţiunile care depăşesc limita de deţinere, în termen de 3 luni de la data la care i s-au comunicat actele care constată depăşirea limitei de 5% din capitalul social al C.

Având în vedere că, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziilor contestate, persoanele reţinute ca acţionând concertat deţin împreună o participaţie de 23,46 % din acţiunile C. şi că, din acest procentaj, reclamanta deţine un număr de 4,55498 % acţiuni, curtea a apreciat în mod corect că punerea la vânzare a unui număr semnificativ de acţiuni (lipsite de lichiditate) ar conduce în mod evident la o scădere a preţului, care poate fi în mod obiectiv estimată prin raportare la limitele de variaţie impuse de regulamentele de funcţionare a bursei.

În mod corect a reţinut Curtea de Apel că, în ipoteza anulării actului administrativ, prejudiciul suportat de reclamantă ca efect al vânzării forţate a acţiunilor C. ar fi imposibil de înlăturat, dat fiind că tranzacţionarea acţiunilor în cadrul unei societăţi listate pe bursă se poate realiza numai în cadrul bursei, iar repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv redobândirea dreptului de proprietate asupra acţiunilor C. ar fi, practic, imposibilă.

La pronunţarea soluţiei, Curtea a avut în vedere că toate argumentele reclamantei sunt susţinute de opinia legală privind existenţa unei pagube iminente generate de punerea în executare a actelor administrative, întocmită de D. şi depusă la dosarul cauzei.

În mod corect a apreciat Curtea de Apel că, dacă în ceea ce priveşte Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, această cerinţă legală obligatorie este îndeplinită, în privinţa Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015, prin care se suspendă exerciţiul drepturilor de vot ale reclamantei în cadrul adunării generale, nu a fost dovedită existenţa unei pagube iminente.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt îndeplinite, în parte, cumulativ, cerinţele prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, motiv pentru care a admis în parte cererea de suspendare, a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 emisă de pârâtă şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 şi nr. 348/27.02.2015.

2. Referitor la recursul incident promovat de recurenta-reclamantă S.C. "A." S.A.

Partea învederează faptul că prin recursul formulat a înţeles să critice exclusiv considerentele sentinţei ce privesc motivul de suspendare privind necompetenţa Preşedintelui ASF - dl. B. de a dispune sancţionarea reclamantei, deciziile contestate fiind emise, în opinia sa, de o persoană care nu are competenţa legală în acest sens.

În motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată că deciziile contestate au fost emise de Preşedintele autorităţii, dl. B., deşi conform dispoziţiilor imperative ale legii există doar un singur organ care poate aplica sancţiuni în domeniu, şi anume Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară, iar la dosarul cauzei nu se află depuse nici un fel de acte în baza cărora să se poată ajunge la concluzia că actul administrativ a fost emis de către acest Consiliu.

Recurenta critică faptul că instanţa de judecată a reţinut că preşedintele autorităţii este doar semnatarul şi nu emitentul actelor contestate, aceasta apreciind că deciziile atacate au fost emise de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară, aşa cum rezultă din menţiunea cuprinsă în preambulul actelor contestate.

Înalta Curte constată că este corectă concluzia judecătorului fondului cauzei, potrivit căreia faptul că deciziile sunt semnate de preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară, dl. B., care are şi calitatea de preşedinte al Consiliului acestei autorităţi, nu poate conduce la concluzia că acesta este şi emitentul actelor, aşa cum afirmă în mod eronat reclamanta.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că semnarea deciziilor adopate de Consiliu este o atribuţie legală a preşedintelui, această împrejurare nefiind în măsură să pună sub semnul întrebării legalitatea formală a actelor, nici măcar la nivel de aparenţă.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că aparenţa de drept era în favoarea reclamantei în ceea ce priveşte argumentul de suspendare privind emiterea deciziilor contestate de către o persoană care nu are competenţa legală, respectiv necompetenţa Preşedintelui ASF - dl. B. de a dispune sancţionarea acesteia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de către pârâtă şi de către reclamantă ca nefondate, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 1356 din 13 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta S.C. "A." S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2017.