Statutory deadline for discrimination complaints in continuous employment disputes

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A., în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 1 din Legea nr. 544/2004, a formulat contestaţie împotriva actului emis de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării (CNCD) cu nr. 11526/25.05.2015.

La 03.08.2015, reclamantul a completat cadrul procesual pasiv, chemând în judecată ca pârâtă şi B. S.R.L.

Ulterior, a depus cerere precizatoare în sensul că solicită anularea Hotărârii nr. 511/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD prin care a fost admisă excepţia de tardivitate a formulării petiţiei sale nr. 1912/13.03.2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 402 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. S.R.L, a anulat Hotărârea nr. 511/11.11.2015 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a obligat pârâtul să analizeze pe fond petiţia înregistrată sub nr. x/13.03.2015, astfel cum a fost formulată de către reclamant, prin emiterea unei noi hotărâri în acest sens.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, prin Hotărârea nr. 511/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD, a fost admisă excepţia de tardivitate a sesizării reclamantului în considerarea aprecierii că săvârşirea faptelor de discriminare este strâns legată de un cumul de acte sau fapte care s-au desfăşurat pe o perioadă de timp, respectiv până la data în care contractul individual de muncă al petentului a încetat, urmare a sancţionării disciplinare a acestuia - decembrie 2013.

Or, hotărârea contestată a fost emisă cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, neputându-se aprecia că la data înregistrării petiţiei - 13.03.2015 - termenul imperativ de 1 an fusese depăşit, în raport cu data la care susţine petentul că s-ar fi săvârşit ultima faptă de discriminare din partea pârâtei-reclamate - 11.11.2014 - din cadrul acţiunii continue de pretinsă discriminare împotriva sa.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au formulat recursuri pârâţii Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării şi B. S.R.L., fiecare solicitând casarea hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, recurentul pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a susţinut că, astfel cum rezultă din acţiunea introductivă, obiectul acesteia îl constituie o contestaţie împotriva unui punct de vedere înregistrat sub nr. 11526/25.05.2015, formulat de către C.N.C.D., în calitate de expert în dosarul nr. x/2015.

Or, instanţa de judecată trebuia să observe faptul că o astfel de acţiune este inadmisibilă, întrucât prin aceasta nu se contestă, potrivit dispoziţiilor legale invocate (art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 republicată), hotărârea emisă de această instituţie, ca act administrativ jurisdicţional, anume hotărârea C.N.C.D. nr. 511/2015, ci un punct de vedere cu rol strict consultativ emis de către C.N.C.D., care nu are valoarea juridică a unui act administrativ.

In motivarea hotărârii judecătoreşti recurate se face referire la o cerere precizatoare prin care intimatul reclamant ar fi solicitat ulterior şi anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 511/2015.

Cu privire la acest aspect arată recurentul că nu i-a fost comunicată niciodată o astfel de precizare, nu a avut niciodată reprezentarea faptului că ar fi fost contestată şi hotărârea, fiindu-i încălcat în mod vădit dreptul la apărare şi contradictorialitate, întrucât nu şi-a putut formula apărările în consecinţă.

În al doilea rând, instanţa de fond, raportat la aceeaşi împrejurare ar fi trebuit să reţină tardivitatea unei asemenea precizări, fiind depăşit termenul de 15 zile de la data comunicării, astfel cum reglementează dispoziţiile imperative ale art. 20 alin. (9) şi alin. (10) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Instanţa de fond avea obligaţia potrivit rolului său activ de a cerceta cauza în raport cu toate dispoziţiile legale incidente, astfel încât să ajungă la concluzia celor invederate prin prezentul recurs, anume inadmisibilitatea contestării unei hotărâri C.N.C.D. printr-o precizare care în esenţă constituie o completare a unei acţiuni cu un obiect iniţial (contestarea unui punct de vedere emis de C.N.C.D.) fără valoare juridică, respectiv tardivitatea contestării hotărârii C.N.C.D.

La rândul său, recurenta pârâtă A B. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că interpretarea şi aplicarea de către Curtea de Apel Bucureşti a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt eronate, analiza făcută sintagmei "data săvârşirii faptei sau data de la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea faptei" fiind neconformă cu finalitatea instituirii termenului raportat la domeniul în care se încadrează obiectul petiţiei înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/13.03.2015, respectiv discriminare în materie de angajare şi profesie.

Curtea de Apel Bucureşti a omis faptul că raporturile juridice de muncă între societatea recurentă şi intimat au încetat la data de 09.12.2013, urmare a desfacerii contractului individual de muncă, cu titlu de sancţiune disciplinară, pentru absenţe nemotivate de la locul de muncă şi încălcarea obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de salariat.

Petiţia a fost înregistrată la C.N.C.D. la data de 13.03.2015, deci la 15 luni de la data încetării contractului individual de muncă, având ca obiect pretinse acţiuni de discriminare la locul de muncă.

De asemenea, instanţa nu a făcut o analiză a sesizării formulate de intimat, pentru a putea stabili data de la care a început să curgă termenul de 1 an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000, în materie de angajare şi profesie, pretinsele fapte de discriminare nu pot fi săvârşite după pierderea calităţii de salariat, fiindcă ele au în vedere condiţiile de prestare a muncii.

Din lecturarea conţinutului petiţiei, nu rezultă nici care sunt faptele pe care societatea le-ar fi putut săvârşi, în calitate de angajator, fapte prin care s-ar fi creat o discriminare a petentului în raport cu ceilalţi angajaţi, în sensul art. 7-9 din O.G. nr. 137/2000, în perioada în care contractul individual de muncă încheiat a fost în executare.

De asemenea, nu rezultă faptul că ar fi existat o situaţie de discriminare începută în timpul executării contractului individual de muncă şi continuată după data încetării acestui contract.

C.N.C.D. este obligat să respecte dispoziţiile legale cu privire la termenul în care poate fi analizată o sesizare privind potenţiale fapte de discriminare.

Nu poate fi menţinut argumentul Curţii de Apel referitor la faptul că, prin declaraţia unui martor dată în faţa unei instanţe de judecată, într-un dosar ce are ca obiect contestaţie la decizia de concediere, intimatul ar fi luat la cunoştinţă despre fapte de discriminare.

A arătat recurenta pârâtă şi faptul că intimatul reclamant a învestit Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale cu o acţiune în care sesisează, pe lângă aspecte de ordin material, aceleaşi aspecte ca cele indicate în petiţia înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/13.03.2015 (dosar nr. x/2015, a cărui judecată este suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarelor nr. x/2013 şi nr. y/2015, care au ca obiect drepturi salariale).

Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală, deoarece s-a făcut cu aplicarea greşită dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu art. 7 din acelaşi act normativ.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin încheierea de şedinţă din 02.02.2018, pronunţată în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin acţiunea precizată, intimatul reclamant a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Hotărârea nr. 511/11.11.2015 emisă de recurentul pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care i-a fost respinsă ca tardiv formulată sesizarea înregistrată sub nr. 1912/13.03.2015.

Recurentul pârât C.N.C.D. critică sentinţa ca fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare şi a principiului contradictorialităţii, întrucât nu i-ar fi fost comunicată precizarea acţiunii, în sensul că se solicită anularea actului administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 511/11.11.2015, iar nu actul cu nr. 11526/25.05.2015, motiv pentru care nu a putut să formuleze apărările corespunzătoare.

Aceste critici sunt nefondate. La dosarul de fond se află dovada comunicării cererii precizatoare către recurentul pârât C.N.C.D. la data de 19.01.2016, iar la fila x se regăseşte dovada comunicării cererii către recurenta pârâtă B. S.R.L. (la 20.01.2016), care a şi depus întâmpinare la aceasta.

Prin urmare, recurentul pârât a avut posibilitatea efectivă de a formula apărări împotriva acţiunii precizate sau cererii precizatoare până la primul termen de judecată ce a urmat depunerii acesteia.

Nici criticile recurentei pârâte B. S.R.L. referitoare la faptul că prima instanţă ar fi omis împrejurarea că raporturile juridice de muncă între societate şi intimatul reclamant au încetat la data de 09.12.2013, iar potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000, pretinsele fapte de discriminare nu pot fi săvârşite după pierderea calităţii de salariat, fiindcă ele au în vedere condiţiile de prestare a muncii, nu pot fi reţinute.

Dimpotrivă, tocmai prevederile legale invocate de recurentă contrazic susţinerile acesteia, de vreme ce se referă expres la discriminarea manifestată inclusiv în legătură cu încetarea raportului de muncă, aplicarea măsurilor disciplinare etc.

În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte arată că, potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei."

Or, intimatul reclamant a învederat că a solicitat societăţii intimate pârâte, la data de 22.04.2014, documente din dosarul personal privind atestarea activităţii profesionale şi a vechimii în muncă, însă societatea recurentă ar fi refuzat în mod ilegal să i le elibereze (conform răspunsului emis sub nr. 70/28.04.2014), făcându-i imposibilă obţinerea unui alt loc de muncă.

În cuprinsul aceleiaşi petiţii, a precizat că recurenta pârâtă ar fi tăinuit majoritatea faptelor până la data de 27.05.2014, când au fost depuse documentele ataşate la întâmpinarea din dosarul nr. x/2014, în timp ce alte fapte ar fi survenit în şedinţa publică din 11.11.2014, când au fost audiaţi martorii ale căror depoziţii au fost anexate.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că pretinsa discriminare a intimatului reclamant de către fostul angajator s-a concretizat prin emiterea unei decizii de concediere, refuzul eliberării unor documente aflate în evidenţele acesteia referitoare la situaţia personală a petentului, refuzul achitării unor pretinse drepturi salariale restante etc. (aceste fapte generând, în opinia părţii, o situaţie de discriminare în raport cu a celorlalţi angajaţi ai societăţii recurentei pârâte), ultimul moment în raport cu care intimatul s-a considerat discriminat de către recurenta pârâtă fiind data de 11.11.2014, când a cunoscut declaraţia de martor a managerului societăţii.

Or, în raport cu acest ultim moment indicat al pretinsei discriminări continue, sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării apare ca fiind formulată înlăuntrul termenului de 1 an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Existenţa/inexistenţa faptelor de discriminare sesizate face obiectul verificării pe fond, iar nu pe cale de excepţie, a petiţiei, astfel că în mod temeinic şi legal, anulând hotărârea contestată, s-a dispus obligarea recurentului pârât C.N.C.D. la soluţionarea pe fond a sesizării.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 402 din 10 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2018.