Jurisdictional competence for public official wage disputes: labor conflict versus administrative challenge under Law No. 284/2010

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie, în calitate de expert, a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constate discriminarea şi faptul că erau îndreptăţiţi încă din anul 2015 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON şi, pe cale de consecinţă să li plătească diferenţele de salarii (actualizate cu indicele de inflaţie) calculate (cu respectarea dispoziţiilor cuprinse in legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referinţă sectorială de 445,5 RON, de la data de 01.12.2015, pană la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii nr. 293/2015, respectiv obligarea pârâţilor de rând 1-3 la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe şi repararea prejudiciului produs, prin acţiunea acestora, prin actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţe de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plătii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate în capătul de cerere 2, având in vedere şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 751 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, apreciind, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2), Capitolul VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 845 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Teleorman.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât cererea reclamanţilor nu reprezintă o plângere formulată împotriva ordinelor sau dispoziţiilor de stabilire a drepturilor salariale, nefiind solicitată anularea unor astfel de acte.

Prevederile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

În consecinţă, constatând că reclamanţii solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi băneşti, izvorâte dintr-un raport de muncă, fără însă a solicita anularea actelor de stabilire a drepturilor salariale, Curtea a reţinut că litigiul are natura unui conflict de muncă şi nu de contencios administrativ, competenţa materială a instanţei fiind astfel stabilită în raport de prevederile art. 266 din Codul Muncii şi art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. privind obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi Ministerul Finanţelor Publice, la plata diferenţelor de salarii (actualizate cu indicele de inflaţie) calculate (cu respectarea dispoziţiilor cuprinse in legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referinţă sectorială de 445,5 RON, de la data de 01.12.2015, pană la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii nr. 293/2015, respectiv obligarea pârâţilor de rând 1-3 la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe şi repararea prejudiciului produs, prin actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţe de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plătii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate în capătul de cerere 2.

Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acţiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Totodată, constată instanţa că litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceştia au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a diferenţelor salariale solicitate pe calea acţiunii în instanţă, iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. x.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Codul muncii:

"Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii", iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 arată că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Dând eficienţă principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă în limitele învestirii, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate şi obiectul acţiunii de faţă, Înalta Curte apreciază este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă secţia specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Teleorman, învestită iniţial de reclamanţi.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia Litigii de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii B., E., F., G., C., D., A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului ICCJ, Ministerul Public - Parchetul ICCJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia Litigii de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2018.