CSM judicial section referral as preparatory act: inadmissibility of standalone civil action to establish absolute nullity

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2018

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 13 decembrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară, solicitând:

(i) constatarea nulităţii absolute a actului unilateral civil de sesizare a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, referitor la încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, act de sesizare cuprins în Rezoluţia emisă de Comisia de disciplină la data de 17.12.2009 în lucrarea nr. x/2009;

(ii) desfiinţarea actului unilateral civil de sesizare deontologică, lovit de nulitate absolută şi desfiinţarea actelor subsecvente emise în baza lui, în cadrul procedurii interne: a rezoluţiei din 19.01.2010 de înregistrare pe rolul secţiei pentru judecători a actului de sesizare deontologică lovit de nulitate absolută şi de acordare termen la 28.01.2010, a hotărârilor nr. 458 din 22 aprilie 2010, dată de secţia pentru judecători şi nr. 587 din 1 iulie 2010, dată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi a rezoluţiilor care le-au precedat.

Prin cererea adiţională formulată la 19.06.2017, reclamanta a chemat în judecată şi pe Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea sa la plata unei despăgubiri civile de 1 euro, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului CSM, de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti.

În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că, prin rezoluţia din 17.12.2009, Comisia de disciplină din cadrul CSM, la finalizarea unei cercetări disciplinare pentru fapta prevăzută art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 în forma în vigoare la acea dată, constatând inexistenţa abaterilor, a dispus clasarea. Nu s-a reţinut încălcarea vreunei dispoziţii legale şi, deşi s-a constatat că nu a adus vreo atingere drepturilor procesuale ale părţilor implicate în procedură, Comisia a sesizat, în temeiul art. 361 din Regulamentul CSM, secţia pentru Judecători a CSM, pentru a aprecia dacă au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, prin încălcarea aparenţei de imparţialitate în instrumentarea cauzei.

Motivul de nulitate absolută a dispoziţiei din Rezoluţia din 17.12.2009 de sesizare a secţiei corespunzătoare din CSM pe care îl invocă este frauda la lege, sancţionabilă de dispoziţiile art. 966 şi 968 din vechiul C. civ. şi de art. 1327 din noul C. civ.

La data de 17.12.2009, când s-a dispus prin rezoluţia de clasare sesizarea secţiei pentru judecători a CSM, în temeiul art. 361 din Regulamentul CSM, executarea hotărârii CSM nr. 564/2008, art. I pct. 11 care a introdus în Regulamentul CSM art. 361 şi 362, modificat prin Hotărârea CSM 1314/2008 era suspendată prin hotărâre judecătorească, respectiv prin sentinţa nr. 1393 din 1.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Executarea hotărârii CSM menţionate era suspendată chiar şi la data sesizării CSM cu verificarea presupusei abateri disciplinare, 15.07.2009, cât şi la data de 19.01.2010 când secţia pentru judecători, cunoscând această împrejurare, a înregistrat sesizarea şi i-a stabilit termen pentru la 28.01.2010.

Reclamanta arată că a solicitat Comisiei de disciplină, la data de 12.02.2010, revocarea şi retragerea sesizării secţiei pentru judecători din cadrul CSM.

Considerând actul de sesizare a secţiei pentru judecători ca fiind un act administrativ individual, jurisdicţional, reclamanta s-a adresat Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31.03.2010 solicitând, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, anularea în parte a Rezoluţiei Comisiei de disciplină din 17.12.2009, sub aspectul sesizării secţiei pentru judecători în temeiul art. 361 din Regulamentul CSM, precum şi anularea actului administrativ normativ, a art. I pct. 11 al Hotărârii nr. 564/19.06.2008 şi, implicit a art. I pct. 3 şi 4 din Hotărârea nr. 1314/2008, cât şi suspendarea executării lor.

Asupra cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr. 5248/21.12.2010, pronunţată în dosar nr. x/2010, admiţând în parte excepţia inadmisibilităţii invocată de CSM, a respins capetele de cerere privind anularea în parte a rezoluţiei din 17.12.2009, sub aspectul sesizării secţiei CSM şi suspendarea executării ei, ca inadmisibile, şi a disjuns capetele de cerere privind anularea actului normativ şi suspendarea lui, stabilind termen pentru judecarea lor.

Recursul pe care reclamanta l-a declarat a fost respins prin decizia nr. 3390 din 10.06.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2010.

În dosarul nou format, având nr. x/2010, prin sentinţa nr. 4691 din 06.07.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ a respins, ca nefondată, cererea în anularea actului administrativ normativ.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost a admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, prin decizia nr. 2452/17.05.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată, fiind casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr. 5574/5.10.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, a respins ca neîntemeiată acţiunea, iar recursul declarat împotriva sentinţei nr. 5574/5.10.2012 a fost respins, ca nefondat, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ nr. 7024 din 01.11.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012.

Reclamanta apreciază că natura juridică a actului de sesizare deontologică este aceea de act unilateral civil, supus reglementării C. civ.

Cu privire la actul de sesizare deontologică întemeiat pe art. 361 din Regulamentul CSM, decizia nr. 3390 din 10.06.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat că el nu întruneşte condiţiile unui act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004.

Nefiind act administrativ, neîncadrându-se în sfera de reglementare a ceea ce Legea nr. 554/2004 înţelege prin act administrativ, actul de sesizare deontologică rămâne în sfera de reglementare a dreptului civil, a dreptului comun, el fiind un act unilateral civil, izvor de obligaţii, supus comunicării.

Reclamanta a mai invocat dispoziţiile art. 1165, art. 1326 alin. (1), art. 1325, art. 1247 alin. (1), art. 1237, art. 1238 alin. (2) C. civ. şi a concluzionat că, în speţă, comunicarea actului de sesizare deontologică este dispusă prin chiar actul normativ, prin art. 361 alin. (3), iar acesta i-a fost comunicat de Comisia de disciplină la data de 19 ianuarie 2010, necesitatea comunicării actului unilateral faţă de efectele lui asupra drepturilor destinatarului fiind prezumată normativ.

Sentinţa nr. 1393 din 1.04.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, dispunând suspendarea executării unui act administrativ cu caracter normativ, iar nu a unui act administrativ cu caracter individual, a ocrotit un interes general.

Punerea în executare a actului administrativ normativ a cărui executare a fost suspendată prin hotărâre judecătorească executorie s-a făcut de către pârâte în cunoştinţă de cauză, pârâtele cunoscând despre existenta hotărârii judecătoreşti şi a măsurii pe care aceasta a dispus-o.

Procedând la punerea în aplicare a actului normativ interzis la executare, emitentul actului de sesizare deontologică a încălcat principiul legalităţii, după cum a statuat, cu titlu general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 38/07.01.2011.

Drept urmare, actul de sesizare deontologică fiind emis cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea executării actului normativ pe care acesta s-a întemeiat, şi de care pârâta emitentă avea cunoştinţă, hotărârea judecătorească în speţă fiind executorie de la data pronunţării ei, cât şi cu nesocotirea şi încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii de ordine publică, şi în frauda lor, deturnându-le scopul, el este lovit de nulitate absolută şi trebuie considerat că nu a existat niciodată, neputând avea niciun efect, interesul ocrotit prin dispoziţiile legale încălcate la data emiterii lui fiind un interes general, de ordine publică.

Făcând aplicarea efectelor nulităţii absolute, se desfiinţează atât actul unilateral civil de sesizare deontologică, lovit de nulitate şi considerat inexistent, fără niciun efect, conform art. 966 din vechiul C. civ., cât şi toate actele subsecvente ale Consiliului Superior al Magistraturii emise în baza lui în cadrul procedurii pe care a declanşat-o, reglementate de art. 361 şi 362 din Regulament, ca acte ale unei proceduri interne fără caracter jurisdicţional, astfel cum acestea au fost calificate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7024 din 1.11.2013.

Conform unui cunoscut principiu care guvernează regimul juridic al nulităţii, reglementat atât de legea veche, în prezent abrogată, dar în vigoare la data emiterii actului juridic unilateral de sesizare deontologică şi a celor subsecvente lui, de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cât şi de legea nouă, art. 1249 alin. (1) C. civ., nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.

2. Apărările formulate în cauză

2.1. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 10.01.2017, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţia tardivităţii formulării cererii, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei de interes, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Referitor la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul a arătat că, prin raportare la obiectul cereri deduse judecăţii, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, impunându-se calificarea cererii ca fiind contestaţie formulată în condiţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 362 alin. (7) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, pârâtul a susţinut că reclamanta nu a respectat termenul de 15 zile de la comunicare sau publicare, stabilit conform prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, înăuntrul căruia poate fi promovată contestaţia împotriva hotărârilor privind cariera şi drepturile magistraţilor.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată prin raportare la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 1933/31.03.2011 (în dosarul nr. x/2010) şi sub nr. 3390/10.06.2011 (în dosarul nr. x/2010).

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, pârâtul a susţinut că actul atacat în cauza de faţă are caracterul unui act preparatoriu emiterii unui act administrativ cu caracter individual, pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze o procedură specială de contestare, pe care reclamanta nu o poate ocoli prin calificarea actului preparatoriu ca având natură civilă. Mai mult, calificarea dată de reclamantă eludează şi autoritatea de lucru judecat amintită anterior.

Referitor la excepţia lipsei de interes, pârâtul a apreciat că reclamanta nu mai justifică un interes cu privire la acţiune, în condiţiile în care, în prezent, nu mai deţine funcţia de judecător, fiind eliberată din funcţie prin pensionare, potrivit Decretului Preşedintelui României nr. 22/09.01.2015.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, întrucât actul atacat nu are natura juridică a unui act civil, fiind emis în cadrul unei proceduri speciale, de verificare a sesizărilor având ca obiect abateri de la normele Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

2.2. Pârâta Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 12.01.2017, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, apreciind că prezenta acţiune are acelaşi obiect şi aceleaşi părţi cu cele din dosarul nr. x/2010, soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 5248/21.12.2010, definitivă prin decizia nr. 3390/10.06.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.3. Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii adiţionale, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea de declinare a competenţei

Prin sentinţa civilă nr. 1426 din data de 16 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, după ce a reţinut tardivitatea cererii adiţionale formulate cu depăşirea termenului procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A reţinut că actul administrativ ce poate fi dedus controlului judecătoresc este Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva Hotărârii secţiei pentru judecători din cadrul CSM nr. 458/22.04.2010, hotărâre prin care a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători nr. x/2009, constatându-se încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, toate celelalte acte atacate (rezoluţia de sesizare a secţiei pentru judecători din 17.12.2009, celelalte rezoluţii şi acte subsecvente) având natura actelor preparatorii.

Or, potrivit art. 29 alin. (7) şi (5) din Legea nr. 317/2004, hotărârile Plenului CSM privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Aspecte procesuale

4.a) Reclamanta a invocat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea cererii sale, pe care o apreciază a fi o cerere civilă de drept comun, dată în competenţa materială în primă instanţă a secţiei civile a tribunalului.

Arată în susţinerea excepţiei că nu a investit instanţa cu soluţionarea căii de atac a recursului reglementat de art. 362 alin. (7) din Regulamentul CSM împotriva Hotărârii Plenului nr. 587/1.07.2010 şi că îşi întemeiază excepţia pe art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează dreptul de dispoziţie al părţii cu privire la stabilirea obiectului cererii de chemare în judecată, judecătorul fiind dator să se pronunţa asupra ceea ce s-a cerut, fără să depăşească limitele investirii, aşa cum prevede art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Excepţia de necompetenţă materială este întemeiată şi pe autoritatea de lucru judecat a deciziilor ICCJ nr. 3436/2009 şi nr. 7024/1.11.2013.

Astfel, prin decizia nr. 3436/2009, cu o motivare de principiu, cât priveşte înţelesul noţiunii "cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor" cuprinsă în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, s-a statuat că Hotărârea nr. 564/2008 de reglementare a procedurii deontologice nu vizează "cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor", pentru a fi incidente dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi că această din urmă normă de excepţie, care stabileşte competenţa în recurs a ICCJ-SCAF nu poate fi aplicată, prin analogie, altor hotărâri adoptate de CSM.

Or, sentinţa de declinare a Tribunalului încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3436/2009 cu privire la chestiunea de drept constând în înţelesul noţiunii "cariera şi drepturile magistraţilor" din reglementarea art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

De asemenea, prin decizia nr. 7024/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a tranşat chestiunea de drept a naturii juridice a procedurii deontologice reglementate de art. 361 şi 362 din Hotărârea CSM nr. 564/2008, reţinând că aceste dispoziţii a căror legalitate a examinat-o nu reglementează o procedură administrativ-jurisdicţională, ci o procedură internă şi că actele emise de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii deontologice nu sunt acte administrativ-jurisdicţionale, ci acte derivând printr-o procedură internă care nu se finalizează cu vreo cale de atac la Înalta Curte, deoarece numai hotărârile CSM în materie disciplinară se atacă cu recurs la ICCJ.

4.b) Conform părţii introductive a prezentei hotărâri, Înalta Curte s-a pronunţat la termenul din 25.04.2018 asupra excepţiei de necompetenţă materială în soluţionarea cererii, invocată de reclamantă, respingând-o, pentru considerente care, fiind arătate pe scurt anterior, vor fi dezvoltate în continuare, în cadrul soluţionării excepţiei de inadmisibilitate a cererii, având în vedere că argumentaţia care susţine respingerea excepţiei de necompetenţă materială este strâns legată şi se întrepătrunde cu argumentaţia care susţine admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii, ambele având ca premisă obiectul investirii.

5. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii formulate de reclamantă a fost arătat a fi "constatarea nulităţii absolute a actului unilateral civil de sesizare a secţiei pentru judecători din cadrul CSM, în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a aprecia dacă au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic de către reclamantă, act de sesizare cuprins în Rezoluţia emisă de Comisia de disciplină la data de 17.12.2009 în lucrarea nr. x2009", precum şi constatarea nulităţi absolute, în temeiul principiului de drept civil potrivit căruia actul nul nu poate produce nici un efect, a actelor subsecvente, printre care au fost enumerate explicit Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători şi Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM.

Prin sentinţa civilă nr. 5248/21.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3390/10.06.2011 a ICCJ -SCAF, a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere formulată de reclamantă, cu acelaşi obiect cu cel al capătului principal din prezenta cauză - anularea în parte a rezoluţiei din 17.12.2009 a Comisiei de disciplină din lucrarea nr. x2009.

Această cerere de anulare a fost formulată înainte de emiterea Hotărârii nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători şi a Hotărârii nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM, prin care a fost soluţionată sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători referitoare la încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Prin cele două hotărâri judecătoreşti anterior menţionate s-a stabilit că actul atacat de reclamantă nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 pentru a putea fi atacat în contencios administrativ, ci este un simplu act preparator din procedura instituită de art. 361 şi 362 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM, adoptat prin Hotărârea nr. 326/2005, aşa cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 564/2008 şi că actele premergătoare nu sunt sustrase controlului judiciar, însă, voinţa legiuitorului, exprimată în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este în sensul verificării legalităţii lor odată cu verificarea legalităţii actului administrativ care finalizează procedura.

Actele administrative care au finalizat procedura, respectiv Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători şi Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM au fost atacate cu recurs, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data exercitării căii de atac, în dosarul nr. x/2010 al ICCJ-SCAF. Înalta Curte a pronunţat decizia nr. 1933/31.03.2011, irevocabilă, prin care a respins recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM.

Aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa nr. 5248/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3390/10.06.2011 a ICCJ-SCAF, actul de sesizare a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, act de sesizare cuprins în Rezoluţia emisă de Comisia de disciplină la data de 17.12.2009 în lucrarea nr. x2009 este un act preparator în raport cu Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători şi cu Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM, prin care a fost soluţionată sesizarea, putând fi atacat, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 numai odată cu hotărârile administrative care au finalizat procedura instituită de art. 361 şi art. 362 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM.

Pe cale de consecinţă, este exclusă calificarea juridică pretinsă de reclamantă a acestui act de sesizare, ca act juridic civil de sine stătător, care poate fi atacat pe calea unei acţiuni de drept comun, în constatarea nulităţii absolute.

Jurisprudenţa ICCJ-SCAF invocată de reclamantă nu ar putea fi avută în vedere în cauză, câtă vreme există hotărârile judecătoreşti irevocabile anterior menţionate care au tranşat raporturile litigioase dintre părţile din prezenta cauză, privitoare tocmai la rezoluţia Comisiei de disciplină care a constituit actul de sesizare a secţiei pentru judecători din cadrul CSM, precum şi la Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători şi Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM.

Aceste hotărâri judecătoreşti au stabilit, cu putere de lucru judecat, caracterul de act preparator al sesizării şi posibilitatea de atacare a Hotărârii nr. 587/2010 a Plenului CSM, ca act final al procedurii derulate în conformitate cu art. 362 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CSM, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În concluzie, competenţa de soluţionare a cererii reclamantei revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (5) din Legea nr. 317/2004, în considerarea actului final al proceduri administrative, care este o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privitoare la carierea şi drepturile judecătorului, iar cererea este inadmisibilă întrucât urmăreşte anularea unui act preparator al procedurii, în condiţiile în care a fost deja exercitată calea de atac prevăzută de lege împotriva actului final al procedurii, cale de atac soluţionată prin decizia nr. 1933/31.03.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii cererii.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2018.