Jurisdiction over police official’s whistleblower petition: service relations under Law 188/1999 override central authority administrative act rules

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3818 din 20 octombrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 977 din 19 februarie 2018, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române,în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatată ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Potrivit art. 10 alin. (1) şi alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (11) Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel."

Deci, art. 10 alin. 1 şi alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie admisă cererea şi, pe cale de consecinţă:

- să se constate încălcarea dreptului de petiţionare, a normelor legale privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de primire, evidenţă, examinare şi soluţionare a petiţiilor, precum şi a normelor legale privind protecţia personalului din autorităţile publice care semnalează încălcări ale legii;

- să fie anulate adresele I.G.P.R. nr. x/14.02.2017 şi nr. x/13.04.2017, cu obligarea autorităţii publice să emită un nou act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative conform prevederilor legale;

- să fie obligate pârâtele, în solidar la plata daunelor morale în cuantum de 1000 RON;

- să fie obligate pârâtele la declanşarea procedurii răspunderii disciplinare împotriva funcţionarilor publici vinovaţi de încălcarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, Ordinului M.A.I. nr. 190/2004, Legii nr. 554/2004, Legii nr. 571/2004, art. 1 alin. (5) şi art. 51 alin. (1) şi (4) din Constituţia României;

- să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului proces.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretinsul refuz al autorităţilor pârâte de a curs, în sensul dorit de petiţionar, unei ample sesizări care vizează, în esenţă, exercitarea propriilor atribuţii de serviciu ale reclamantului (în calitate de funcţionar public cu statut special - ofiţer de poliţie în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Control Intern), iar în cadrul acestora, în mod deosebit, recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 571/2004 în legătură cu care reclamantul consideră că trebuia să beneficieze de anumite drepturi şi garanţii procedurale. În esenţă, recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 571/2004, conform încadrării juridice realizate de reclamant, are ca finalitate, conform petitului cererii de chemare în judecată, declanşarea procedurii răspunderii disciplinare sau materiale împotriva funcţionarilor publici vinovaţi de încălcarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, Ordinului M.A.I. nr. 190/2004, Legii nr. 554/2004, Legii nr. 571/2004, art. 1 alin. (5) şi art. 51 alin. (1) şi (4) din Constituţia României.

Litigiului de faţă, priveşte raporturile de serviciu ale unor funcţionari publici, iar nu acte administrative (tipice sau asimilate) care să privească activitatea autorităţilor publice centrale, independent de raportul de serviciu ale funcţionarului vizat de controlul declanşat prin sesizarea reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici modificat prin art. IV din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe."

Deşi reclamantul a înţeles să formuleze cereri de chemare în judecată distincte, privitor la secţiuni separate ale sesizării înregistrate sub nr. x/19.12.2016 la Guvernul României, instanţa reţine că dispoziţiile Legii nr. 571/2004 nu conduc la stabilirea unei competenţe diferite, în funcţie de rangul autorităţilor pârâte, cu ignorarea normelor speciale de competenţă în materia funcţiei publice.

Reclamantul nu contestă, ca şi capăt principal de cerere, o măsură sancţionatorie, ci contestă un pretins refuz nejustificat de a declanşa procedura răspunderii disciplinare sau materiale împotriva funcţionarilor publici vinovaţi de încălcarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, aspect care vizează însă tot raporturi de serviciu ale subiecţilor pasivi ai răspunderii profesionale ce poate fi atrasă prin mecanismul Legii nr. 571/2004, fiind incidente normele de competenţă materială prevăzute de Legea nr. 188/1999, chiar dacă reclamantul nu beneficiază de scutirea de plata taxei judiciare de timbru.

În conformitate cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe paraţii Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General Al Poliţiei Române, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2018.