Trade union's seat in Bucharest sets territorial jurisdiction for police allowance claim

Deliberând, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x, în data de 05.10.2017 pe rolul Tribunalului Bucuresti, secţia a-II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul SINDICATUL A. - acţionând în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. -, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General pentru Emigrări şi Inspectoratele de Poliţie ale Judeţelor Dolj, Gorj, Timiş şi Mehedinţi, ca persoanelor în numele cărora s-a acţionat în justiţie să le fie achitat ajutorul reglementat de art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa VII la Legea nr. 284/2010.

Prin încheierea pronunţată în data de 04.10.2017, s-a dispus disjungerea acţiunilor formulate de sindicat în numele membrilor săi: B., C., D., E., F., G., H., I., J., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. şi constituirea unor dosare separate.

2. Hotărârea Tribunalului Bucuresti, secţia a-II-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 5928/12.10.2017 - pronunţată în dosarul nr. x -, Tribunalul Bucuresti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul J. - "prin Sindicatul A." -, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Judeţean Dolj, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea sentinţei s-a apreciat că au incidenţă prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 - care nu prevede care este instanţa competentă teritorial -, astfel încât devin incidente disp. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi prevederile art. 111 C. proc. civ.

Totodată Tribunalul Bucureşti a considerat că nu este aplicabilă Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece problema de drept dezlegată priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar în materia contenciosului administrativ competenţa teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanţa de la sediul pârâtului - în speţă I.P.J. Dolj, ultimul loc de muncă al reclamantului, ce are sediul in Craiova, str. x nr. 19, jud. Dolj. De asemenea, s-a reţinut că sindicatul nu are calitate de reclamant unic, ci acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrului său de sindicat, care are domiciliul în Turnu MĂgurele, str. x,

3. Hotărârea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar la termenul de judecată din data de 20 februarie 2018. instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale.

Prin sentinţa nr. 509/2018 pronunţată în data de 20 februarie 2018, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul Sindicatul A. - acţionând în numele membrului de sindicat J., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectorul de Poliţie al judeţului Dolj, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi în baza art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

S-a apreciat că în cauză nu au aplicabilitate prevederile cu caracter general ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 - aşa cum a apreciat Tribunalul Bucureşti -, ci competenţa teritorială se determină în raport de dispoziţiile speciale cuprinse în Legile nr. 62/2011, nr. 188/1999 şi nr. 53/2003. Coroborând prevederile legale anterior menţionate s-a concluzionat că, în cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcţionarului public - litigii ce urmează a fi soluţionate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Tribunalelor, în virtutea prevederilor art. 109 din Legea anterior menţionată -, dispoziţiile Legii nr. 188/1999 urmează a fi completate cu prevederile prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care acestea nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde niciun fel de prevederi cu privire la competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal de a soluţiona litigiile referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici, urmează a-şi găsi aplicabilitatea dispoziţiile cuprinse în Codul Muncii care reglementează o astfel de competenţă.

Prin urmare, în cazul litigiilor declanşate de organizaţiile sindicale în vederea rezolvării conflictelor de muncă în care sunt implicaţi membrii de sindicat - indiferent dacă respectivele persoane au raporturi de muncă (prin încheierea unui contract individual de muncă) sau raporturi de serviciu (în baza unui act de numire în funcţia publică) cu instituţia angajatoare -, respectivele Sindicate au calitate procesuală activă, iar competenţa teritorială este una exclusivă şi ea aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul organizaţiei sindicale reclamante.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, sesizată cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în conformitate cu dispoziţiile art. 135 noul C. proc. civ. şi analizând obiectul cauzei deduse judecăţii, precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucuresti, secţia a-II-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin acţiune, astfel cum a fost disjunsă, reclamantul Sindicatul A., în numele membrului de sindicat J. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de la sediul său, respectiv Tribunalul Bucureşti, cu o cerere având ca obiect acordarea drepturilor băneşti menţionate la pct. 1 al prezentei hotărâri.

În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale".

În cauză, este de observat faptul că acţiunea în contencios administrativ a fost formulată de Sindicatul A., în numele membrului de sindicat.

Potrivit dispoziţiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011 "- (1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.

(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres".

În condiţiile în care prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 îşi aveau corespondentul în dispoziţiile art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (reglementarea anterioară care a fost abrogată de Legea nr. 62/2011), este obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-au decis următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat."

Chiar dacă decizia a fost pronunţată cu privire la litigiile de muncă, ea este pe deplin aplicabilă, în ceea ce priveşte calitatea procesuală a sindicatelor, şi în cazul raporturilor de serviciu, legitimarea procesuală a acestor entităţi având acelaşi izvor.

Astfel fiind, întrucât Sindicatul A. are calitate procesuală activă, iar prezentul litigiu vizează raportul de serviciu al reclamantei, se constată că, în aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sindicatul reclamant a optat pentru instanţa de la sediul său din Municipiul Bucureşti, str. x nr. 6 sector 1 aflat în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul A. - acţionând în numele membrului de sindicat J. şi pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectorul de Poliţie al judeţului Dolj în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2018 .