Taxi refusal to disabled child upheld as discrimination; fines and adaptation orders affirmed, appeals of operators, municipality, and agency rejected.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.04.2015, reclamantul A., prin reprezentant legal B. (mama), a solicitat anularea hotărârii nr. 123/20.02.2014 emisă de pârâtul Consiliul Naţional Combaterea Discriminării, apreciind că aceasta este nelegală, neîntemeiată şi nemotivată faţă de obiectul real.

Totodată a chemat în judecată şi celelalte părţi anchetate în dosarul C.N.C.D. nr. 246/2014 privind soluţionarea petiţiei nr. 2532/09.04.2014, respectiv:

- S.C. E. S.R.L. colaborator transport public, pentru că nu a refuzat realizarea transportului pentru care a fost chemat;

- C. pentru că a refuzat să îi transporte scaunul rulant cu care se deplasează şi nu a mai ajuns la şcoală la program din cauza acestui refuz care a generat întârziere şi pierderea orei de matematică. Fără scaunul rulant nu se poate deplasa şi nici nu poate fi deplasat, având un handicap locomotor grav;

- compania S.C. D. S.R.L. colaborator transport public, pentru că nu are în dotare nici un taxi/vehicul adaptat pentru scaunul rulant, astfel încât să se poată deplasa singur şi fără însoţitor cu taxiul şi pentru că Regulamentul de Ordine Interioară discriminează nedeplasabilul prin lipsa reglementarilor speciale şi diferite pentru situaţia diferită în care se află;

- Primăria Municipiului Bucureşti/CGMB/Direcţia Transport/Licenţe de taxi, în calitate de emitent al licenţei de taxi, pentru că a licenţiat firma S.C. D. S.R.L. şi a aprobat Concesionarea serviciilor de transport către SC nelicenţiată E. S.R.L. într-un mod discriminatoriu faţă de nedeplasabil, fără ca vehiculele societăţii să aibă adaptări şi să fie omologate la RAR pentru utilizatorii de scaun rulant electric nepliabil;

- Inspecţia Socială Bucureşti care a fost sesizată şi nu a răspuns prin adresa 6121/30.04.2014 la obiect, nu a constatat nimic, nu a urmărit cu interes ca dreptul său de handicap să fie respectat de autorităţi şi de societăţile de taxi, astfel încât să circule în condiţii de egalitate cu restul lumii care nu utilizează scaun rulant şi pentru că nu a luat nici o măsură de prevenţie pentru fapte viitoare similare, împiedicând mobilitatea nedeplasabilului cu taxi-ul;

- Direcţia Generală Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti pentru că nu a diferenţiat în nici un fel transportul utilizatorului de scaun rulant cu taxi, astfel încât să fie posibil în condiţii de egalitate între cetăţeni.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2547 din data de 12 octombrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăriei Mun. Bucureşti, prin Primarul General, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Mun. Bucureşti, Primăriei Mun. Bucureşti, prin Primarul General, precum şi a pârâtei S.C. E. S.R.L.;

- a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, S.C. E. S.R.L., S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Direcţia Transport - Licenţe de Taxi, Inspecţia Socială Bucureşti şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti;

- a anulat în parte Hotărârea emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/2015, în sensul că: - a constatat că faptele pârâţilor S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. constituie discriminare, contravenţie prevăzută de disp. art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, republicată şi în temeiul art. 26 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 137/2000 a aplicat celor doi pârâţi o amendă contravenţională în cuantum de câte 10.000 RON fiecare;

- a obligat pârâţii S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. să înlăture situaţia de discriminare a reclamantului, în sensul de a deţine cel puţin un autovehicul special adaptat, destinat exclusiv efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilităţi care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile;

- a obligat pârâţii Primăria Mun. Bucureşti prin Primarul General, Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Mun. Bucureşti şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Mun. Bucureşti să înlăture situaţia de discriminare a reclamantului prin efectuarea tuturor demersurilor administrative prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare în vederea obligării tuturor transportatorilor autorizaţi în regim taxi să deţină cel puţin un autovehicul special adaptat, destinat exclusiv efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilităţi care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile;

- a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată;

- a obligat pârâţii S.C. E. S.R.L., S.C. D. S.R.L., Primăria Mun. Bucureşti, prin Primarul General, Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Mun. Bucureşti şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Mun. Bucureşti să plătească, în solidar, Statului Român (prin Ministerul Justiţiei) suma de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli pentru care reclamantul a beneficiat de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului Bucureşti, Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, S.C. E. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând menţinerea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3.1. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti, prin recursul declarat a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 116 din Legea nr. 292/2011, atribuţiile sale nu vizează şi protecţia persoanelor cu handicap, motiv pentru care a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

3.2. Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L.,invocând dispoziţiile art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul menţinerii hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în privinţa recurentei şi înlăturarea sancţiunii contravenţionale aplicate.

În esenţă, criticile recurentei-pârâte au vizat următoarele aspecte:

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăşirea limitelor investirii, în sensul că a adăugat cadrului procesual şi alte capete de cerere nesolicitate şi nesupuse dezbaterii contradictorii a părţilor;

- hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă asigură doar preluarea comenzilor de taxi şi distribuirea către taximetriştii din traseu, iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu deţine vehicule de taxi, fiind dispecerat, nu transportator taxi;

- în mod greşit a reţinut instanţa de fond existenţa faptei de discriminare în sarcina recurentei-pârâte, în condiţiile în care recurenta nu a refuzat preluarea comenzii efectuate de către intimat, obligaţia legală a acesteia fiind încheiată odată cu transmiterea comenzii pe staţia de emisie recepţie aflată în maşinile transportatorilor taximetrişti.

3.3. Recurenta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, în esenţă, a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că recurenta-pârâtă, în calitate de autoritate de autorizare, nu a efectuat demersuri administrative în vederea obligării tuturor transportatorilor autorizaţi în regim de taxi să deţină cel puţin un autovehicul special adaptat, destinat efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilităţi care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile, în condiţiile în care prin reglementările cuprinse în Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 178/2008, recurenta-pârâtă a întreprins toate demersurile administrative prevăzute de lege.

3.4. Recurenta-pârâtă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi respingerea cererii faţă de recurenta-pârâtă.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu ţinut cont de competenţele recurentei-pârâte, astfel cum sunt reglementate în O.U.G. nr. 113/2011, H.G. nr. 151/2012 şi Legea nr. 448/2006, cadru normativ în virtutea căruia recurenta-pârâtă poate organiza campanii tematice pentru toţi transportatorii autorizaţi, controlul efectuându-se teritorial, prin agenţiile judeţene.

În opinia recurentei-pârâte, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a crea, abroga sau modifica dispoziţiile unui act normativ prin soluţiile pronunţate, devenind astfel legislator pozitiv şi nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea de noi prevederi sau modificarea celor deja existente, întrucât se opun dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora unica autoritate legiuitoare este Parlamentul României.

3.5. Recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ. şi a solicitat casarea sentinţei, iar în rejudecare să se constate că recurenta-pârâtă nu l-a discriminat pe intimatul-reclamant.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.01.2016, intimatul A. prin reprezentant legal B. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că judecătorul primei instanţe a hotărât în mod corect culpa şi gradul de participare al părţilor chemate în judecată la fapta de discriminare.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor ca fiind formulate împotriva principiului respectării egalităţii în drepturi .

Recurentele-pârâte Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti, prin întâmpinările depus la 06.01.2016, respectiv18.01.2016, au reiterat criticile formulate în cererile de recurs, în cuprinsul întâmpinărilor neregăsindu-se aprecieri cu privire la celelalte recursuri.

Recurenta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin întâmpinarea depusă la 15.01.2016 a solicitat admiterea recursurilor formulate de celelalte părţi, arătând că situaţia concretă reţinută de instanţa de fond nu poate fi considerată ca neconformă demnităţii umane, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit în cauză conform dispoziţiilor art. 493 alin. (2), (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă de la 5 octombrie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 328 pronunţată la 01.02.2018, completul de filtru, constatând că recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti nu a îndeplinit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru (cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru fiind respinsă în mod definitiv potrivit încheierii din data de 13.11.2017 dată în dosarul nr. x), a aplicat sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti.

În privinţa recursurilor declarate de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului Bucureşti, Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, S.C. E. S.R.L., constatând că îndeplinesc condiţiile de admisibile, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a acordat termen, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pentru soluţionarea pe fond a acestora, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele recurentelor vor fi grupate şi li se va răspunde prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

Instanţa de fond a fost investită, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii nr. 123/20.02.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate de către reclamant (prin petiţia înregistrată sub nr. x, în sensul că angajatul pârâtei S.C. D. S.R.L. a refuzat să efectueze transportul reclamantului de acasă la şcoală, întrucât acesta ar transporta persoane iar nu cărucioare cu care aceştia se deplasează, motivat de faptul că îşi murdăreşte maşina, persoane reclamante fiind atât pârâtul C., conducător taxi, respectiv pârâta S.C. E. S.R.L., cu care cealaltă societate taxi colaborează) nu constituie fapte de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În motivare, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut în esenţă că petentul, prin mama acestuia a solicitat un taxi de la recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L., fără însă să specifice că ar avea nevoie de un loc în portbagaj, la faţa locului ajungând un taxi care a arătat că nu deţine suficient spaţiu în portbagaj pentru căruciorul copilului cu dizabilităţi locomotorii, dar ar fi anunţat prin staţie problema şi a solicitat să vină la faţa locului un taxi cu suficient spaţiu în portbagaj şi a concluzionat că nefiind specificat prin telefon că ar avea nevoie de un taxi cu suficient spaţiu în portbagaj pentru transportul căruciorului necesar acestuia şi nearătând că ar avea nevoie de un tratament diferit pentru o situaţie diferită, nu se poate constata existenţa unei diferenţieri şi prin urmare nici a unei discriminări.

Totodată, a reţinut că pentru o persoană cu dizabilităţi sau o persoană asociată unei astfel de persoane ar fi umilitoare să dea informaţii privind dizabilitatea, prin urmare a considerat că pentru a chema un taxi unei persoane cu dizabilităţi nu e nevoie de precizări privind dizabilitatea, pur şi simplu trebuie solicitat un taxi cu suficient spaţiu în portbagaj, iar firmele reclamate nu sunt obligate să aibă toate maşinile cu un portbagaj voluminos, dar trebuie să aibă întotdeauna maşini disponibile pentru transportul persoanelor cu dizabilităţi.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, curtea de apel a concluzionat că emitentul hotărârii contestate, cu exces de putere a constatat că faptele reclamate nu constituie discriminare în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, deşi recurentele-pârâte, în calitate de operatori de transport în regim de taxi au obligaţia legală de a asigura în favoarea acestor persoane transportul în această modalitate, prin punerea la dispoziţie a unui vehicul adaptat nevoilor speciale ale unor astfel de persoane, fără ca acestea să justifice motivul solicitării acestor mijloace de transport şi fără a fi nevoite să fie expuse în public unei imagini care nu concordă cu demnitatea umană şi dreptul la asigurarea permanentă a acesteia, în condiţii de deplină egalitate cu toţi ceilalţi beneficiari ai acestor servicii.

Procedând la cercetarea faptei de discriminare, judecătorul fondului a constatat că în speţă subzistă elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, reţinându-se în plus că intimatul-reclamant a fost discriminat în modalitatea excluderii, pe criteriul apartenenţei acestuia la o categorie socială defavorizată - persoană suferindă de o dizabilitate locomotorie, care nu se poate deplasa în condiţii aproximativ egale cu toate celelalte persoane, decât cu ajutorul unui cărucior electric nepliabil, fără a fi nevoie de prezenţa unui însoţitor permanent - de la deplasarea cu ajutorul mijlocului de transport în regim de taxi adaptat nevoilor intimatului-reclamant, excludere care nu este justificată de motive obiective şi rezonabile şi nici nu este proporţională faţă de scopul pentru care sunt autorizaţi operatorii de transport în regim de taxi chemaţi în judecată.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situaţia de fapt relevată de probele administrate.

Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L., Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi S.C. E. S.R.L. vizează situaţia în care "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

În accepţiunea recurentelor -pârâte, dispoziţiile instanţei de fond în sensul constatării întrunirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, aplicării sancţiunii contravenţionale prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ şi obligării recurentelor-pârâte la înlăturarea consecinţelor faptei discriminatorii, nu are suport legal, interferând cu atribuţiile Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, depăşind, cu alte cuvinte, atribuţiile puterii judecătoreşti.

Critica este lipsită de fundament, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 "Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii". Legea organică nr. 554/2004, reglementează un contencios de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa poate să dispună măsuri pentru recunoaşterea şi restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condiţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanţa, soluţionând cauza, poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă.

Raportul de drept administrativ este însă guvernat de principiul proporţionalităţii între măsura dispusă în fiecare caz individual şi interesul public ocrotit, impunându-se ca acele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel că inconvenientele cauzate particularului să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite.

Pentru judecătorul contenciosului administrativ, verificarea efectivă şi concretă în funcţie de obiectul propriu-zis al actului şi de existenţa unui remediu procesual se impune şi în considerarea faptului că, prin art. 52 din Constituţia României, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a se adresa unei instanţe specializate este consacrat ca un drept fundamental al cetăţeanului.

Prin urmare, verificând raportul dedus judecăţii prin prisma principiului proporţionalităţii, instanţa investită cu o acţiune în contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicţie, poate modifica sau înlocui o sancţiune aplicată de autoritatea publică, în limitele propriei marje de apreciere.

O astfel de măsură se circumscrie soluţiilor pe care instanţa de contencios administrativ este îndrituită să le pronunţe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi calificată drept o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, interpretarea contrară propusă de recurentele-pârâte fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Motivul de casare invocat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L., Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi S.C. E. S.R.L. încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa de fond a sistematizat şi a examinat toate cererile şi susţinerile părţilor, fiind preocupată să identifice obiectul cererii şi împrejurările de fapt care au constituit situaţia premisă a declanşării mecanismului judiciar.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susţinerile părţilor litigante, instanţa poate proceda la gruparea argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actului contestat, motivarea urmând să reliefeze raţionamentul logico juridic pentru care a fost adoptată soluţia pronunţată, cu arătarea elementelor esenţiale în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Cu privire la motivarea contradictorie invocată de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. din perspectiva rolului său limitat pe piaţa de taximetrie, conform art. 11 pct. j din Legea nr. 38/2003, deşi criticile recurentei s-au întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va examina aceste chestiuni prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce reclamă verificarea analizei normelor de drept material care au fost aplicate de judecătorul fondului.

Prin prisma aceloraşi dispoziţii legale urmează a fi examinate şi criticile formulate de recurenta-pârâtă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti care a invocat prevederile O.U.G. nr. 113/2011 din perspectiva cărora atribuţiile sale permit doar o activitate de diligenţă şi nu de rezultat.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurentele-pârâte au invocat în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează fapta de discriminare reţinută în speţă, respectiv art. 2 alin. (1) şi 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, dispoziţiile art. 11 pct. j şi art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 38/2003, precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2011.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond că, în speţă, subzistă elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauza prin: (…)g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace."

În analiza detaliată efectuată de judecătorul fondului, se subliniază că intimatul-reclamant a fost discriminat de către recurentele-pârâte societăţi comerciale S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., în modalitatea excluderii, pe criteriul apartenenţei intimatului-reclamant la o categorie socială defavorizată, în condiţiile în care excluderea nu este prevăzută de lege şi nici nu este justificată obiectiv şi rezonabil de către recurentele-pârâte.

De altfel, în raport de cadrul normativ existent la data sesizării faptei de discriminare, recurentele-pârâte nici nu ar putea invoca existenţa unor dispoziţii legale în sensul reglementării obligaţiei de a asigura o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap "(2) în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap şi a dispozitivului de mers."

Or, în speţă, recurentele-pârâte societăţi comerciale nu au făcut dovada contrară faptei de discriminare în care s-a aflat intimatul-reclamant, prin asigurarea accesului liber la un vehicul adaptat nevoilor sale speciale.

Criticile recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L. în sensul că obligaţia de a asigura o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap nu îi incumbă, întrucât este dispecerat taxi şi nu transportator autorizat, nu poate fi primită, deoarece potrivit normei metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, serviciile de transport persoane în regim de taxi nu pot fi executate decât în condiţiile în care se asigură posibilitatea clientului de a apela la aceste servicii prin comenzi telefonice sau prin alte mijloace, realizate prin intermediul dispeceratelor taxi.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L., atribuţiile sale nu se limitează doar la asigurarea legăturii telefonice între clienţi şi transportatorii autorizaţi ci, potrivit dispoziţiilor art. 85 alin. (8) din Legea nr. 38/2003 are şi obligaţia de a respecta reglementările privind calitatea şi legalitatea serviciului prestat, inclusiv din perspectiva art. 64 alin. (2) din Legea nr. 448/2006.

Aşa fiind, prin neasigurarea transportului intimatului-reclamant cu un vehicul special adaptat destinat exclusiv efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilităţi care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile i s-a refuzat accesul la serviciile oferite de companiile de transport în comun în regim de taxi, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000.

Faptul că accesul intimatului-reclamant la un mijloc de transport taxi a fost asigurat în cele din urmă nu este de natură a înlătura fapta de discriminare, având în vedere modalitatea concretă în care acest serviciu s-a transformat, punându-l pe intimatul-reclamant într-o situaţie neconformă demnităţii umane, fiind nevoit să îşi justifice situaţia personală şi să accepte în mod disproporţionat şi nejustificat efectuarea transportului prin renunţarea la căruciorul rulant nepliabil.

În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor publice chemate în judecată, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor legale în vigoare - art. 9 alin. (1) lit. b), art. 22 şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea dreptului persoanelor cu handicap, art. 9, 19 şi 20 din Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006 şi semnată de România la 26.09.2007, art. 79 şi 80 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2001 - autorităţilor publice cu atribuţii în privinţa persoanelor cu dizabilităţi le revine obligaţia de a asigura accesul nediscriminatoriu, în condiţii de egalitate, cu ceilalţi utilizatori, la serviciul de transport public local, care include şi transportul public în regim de taxi.

Astfel, obligaţiile Agenţiei pentru Plăţi şi Inspecţie Socială sunt stabilite de art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 448/2006, care prevede obligaţia de a constata şi sancţiona nerespectarea prevederilor legale. În speţă, recurenta-pârâtă nu a luat nicio măsură pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 448/2006.

În aceeaşi măsură, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, deşi îi revenea obligaţia să verifice modalitatea de licenţiere a operatorilor de transport în regim de taxi, inclusiv din perspectiva îndeplinirii obligaţiei legale de a asigura un vehicul destinat deplasării persoanelor având aceste dizabilităţi locomotorii şi care utilizează cărucioare rulante electrice nepliante, astfel cum s-a procedat în cazul celorlalte mijloace de transport public, totuşi aceasta nu a dovedit că şi-ar fi îndeplinit aceste obligaţii legale, refuzul fiind din această perspectivă unul nejustificat şi exprimat cu exces de putere, cu încălcarea drepturilor reclamantului.

În raport de situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte au avut un comportament pasiv care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat pe intimatul-reclamant, devenind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţionala conform prezentei ordonanţe, daca nu intra sub incidenţa legii penale" acest comportament atrăgând răspunderea contravenţională, cum în mod corect a concluzionat judecătorul fondului.

7. Temeuiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentele-pârâte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de S.C. E. S.R.L., S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 2547 din data de 12 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2018.