Admissibility of penalty fixation in administrative enforcement: obligation to complete preliminary step under Law 554/2004 before final determination

Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 1015/2/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat stabilirea cuantumului penalităţilor datorate de cele două pârâte în baza sentinţei civile nr. 3597/29.05.2012.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 3597/29.05.2012, definitivă prin Decizia nr. 5090/19.12.2013, pârâtele au fost obligate la emiterea deciziei şi titlului de despăgubire sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere şi, deşi au fost notificate în numeroase rânduri, cele două pârâte nu au înţeles să plătească penalităţile pe care instanţa le-a stabilit în sarcina lor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

La data de 31.03.2017, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii, excepţia inadmisibilităţii inacţiunii şi excepţia lipsei de obiect, iar, în ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, dat fiind faptul că obligaţiile stabilite în sarcina sa au fost aduse la îndeplinire prin emiterea deciziei de invalidare nr. 1260/22.05.2014.

La data de 30.03.2017, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar, referitor la fondul cauzei, a arătat că solicitarea reclamantei este neîntemeiată.

La termenul de judecată din 22.05.2017, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2253 din 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia necompetenţei materiale ca neîntemeiată;

- a respins excepţia tardivităţii ca neîntemeiată;

- a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată;

- a respins excepţia lipsei de obiect ca neîntemeiată;

- a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A.

În cadrul motivelor de recurs a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că, în mod eronat, a considerat că pârâta a emis decizia şi titlul de despăgubire la data de 13.12.2016 pentru că a făcut trimitere la Nota de calcul al penalităţilor prin care s-au determinat sumele cuvenite până la 31.12.2016, fără menţiunea că decizia şi titlul de despăgubire au fost emise.

Faptul că aceste documente nu au fost emise rezultă din următoarele:

- prin întâmpinarea din 27.03.2017 pârâta a precizat că la data de 22.05.2015 a emis decizia de invalidare nr. 1260;

- prin cererea de modificare de restrângere a penalităţilor din 20.02.2017 s-a solicitat instanţei să se constate că fixarea cuantumului penalităţilor datorate de către ANRP sunt calculate până la data de 31.12.2016, urmând ca executorul judecătoresc să calculeze în continuare, până la data emiterii deciziei şi titlului de despăgubire.

La data de 2 mai 2017 cu scrisoarea tip recomandată, reclamanta a transmis ANRP o solicitare de urgentare a emiterii deciziei şi titlului de despăgubiri, scrisoare la care pârâta nu a formulat niciun răspuns.

Ca un argument suplimentar s-a invocat faptul că pârâtele nu au afirmat că s-au emis documentele respective, iar dacă acestea ar fi existat, ele ar fi fost invocate ca probă şi depuse la dosarul cauzei.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea instanţei de recurs asupra întinderii penalităţilor care fac obiectul dosarului.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat recurs incident Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

În cele două recursuri s-a susţinut că cererea este admisibilă, în temeiul art. 483, art. 488 şi art. 494 raportat la art. 467 din noul C. proc. civ.

A fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că soluţionând cererea de chemare în judecată, în mod netemeinic şi nelegal, a respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect ca neîntemeiate, atrăgând motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 3, 5 şi 8 din noul C. proc. civ.

Greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată

Recurentele arată că la data introducerii acţiunii erau în vigoare dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 138/2014, or, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004 şi conform art. 24 din noul C. proc. civ., prevederile legii noi se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare.

Conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de acordare a penalităţilor se poate face numai în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1).

În speţă, sentinţa civilă nr. 3597/29.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas irevocabilă la data de 19.12.2013 prin Decizia nr. 5909 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, iar termenul de prescripţie a început să curgă la data de 19.01.2014 (30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii) şi s-a împlinit la data de 19.01.2017.

Având în vedere că cererea reclamatei a fost înregistrată la 7.02.2017 s-a solicitat să se constate că, în speţă, s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani şi, prin urmare, se impunea respingerea acţiunii formulată de reclamantă ca tardiv introdusă.

Greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii

Instanţa de fond a reţinut, cu privire la condiţia existenţei unei încheieri care să fi fost obţinută în condiţiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ., că prin chiar titlul pus în executare s-a fixat un cuantum al penalităţilor, respectiv 0,05% pe zi de întârziere.

Procedura de stabilire a penalităţilor reglementată la art. 905 din noul C. proc. civ. presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă prin care instanţa de judecată să fi stabilit în sarcina pârâtei îndeplinirea unei obligaţii de a face.

Pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 905 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanta nu deţine o încheiere de aplicare a unor penalităţi în condiţiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Titlul executoriu invocat, reprezentat de sentinţa civilă nr. 3597/29.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, s-a instituit o obligaţie "de a face" sub sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere, dar nu este o hotărâre de aplicare a penalităţilor, în sensul art. 905 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, acţiunea reclamantei este inadmisibilă motivat de faptul că aceasta nu a parcurs etapele prevăzute de lege.

Greşita soluţionare a excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată

Recurentele au invocat faptul că hotărârea judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei de invalidare nr. 1260/22.05.2014, astfel că reclamanta nu mai justifică un interes în susţinerea cererii de aplicare a penalităţilor, întrucât scopul amenzii judiciare reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este asigurarea executării în natură a obligaţiei de a face.

De aceea, trebuia admisă excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată.

S-a solicitat admiterea recursurilor incidente şi modificarea sentinţei în sensul admiterii excepţiilor inovate.

Intimatele-recurente Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2253/12.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor, dar şi întâmpinare la recursurile incidente depuse de intimate şi a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs invocate de reclamantă, dar şi motivele invocate în recursurile incidente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. şi va admite recursurile pârâtelor ANRP şi CNCI, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea cererii formulate de reclamanta A., de fixare a penalităţilor datorate de Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii - Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor, potrivit sentinţei civile nr. 3597/29.05.2012, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar prin cererea de modificare din 21.02.2017, reclamanta a precizat că penalităţile datorate de Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii sunt, la data de 31.12.2016, în cuantum de 121.919 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3597/29.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în sensul că s-a dispus obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, dar nu înainte de expirarea termenului de suspendare operat prin O.U.G. nr. 94/2012, sub sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere.

Prin Decizia nr. 5909/19.12.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a dispus respingerea recursului formulat împotriva hotărârii menţionate, sentinţa devenind irevocabilă la 19.12.2013.

Prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanta urmăreşte stabilirea, în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, a cuantumului penalităţilor datorare în temeiul sentinţei civile nr. 3597/29.05.2012.

Reclamanta a solicitat, în baza art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi art. 905 alin. (4) C. proc. civ., fixarea penalităţilor datorate de către Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii - Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor în baza acestei hotărâri judecătoreşti.

Pentru că recursurile incidente declarate de Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor vizează soluţiile date de instanţa de fond asupra excepţiilor invocate, vor fi analizate mai întâi criticile din aceste recursuri incidente.

Cu titlu prealabil, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pentru a verifica excepţiile invocate de recurenţii Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014.

Referitor la aplicarea în timp a acestor prevederi, prin Decizia nr. 3/29.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. x/2015 s-a stabilit că:

"Dispoziţiile art. 24 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, se aplică şi în ipoteza executării obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014."

În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut faptul că "în lipsa unor dispoziţii exprese din Legea nr. 554/2004 şi a unor norme tranzitorii în Legea nr. 138/2014, care a introdus în corpul legii organice a contenciosului administrativ prevederea legală analizată, devin incidente dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 care trimit la prevederile C. proc. civ. "în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Or, din cuprinsul art. 24 şi art. 25 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă cu claritate că executarea silită este guvernată de legea în vigoare la momentul declanşării acestei etape a procesului civil.

Ca urmare, indiferent de momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de contencios administrativ, care constituie titlul executoriu, dacă executarea silită a debutat după data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, această prevedere legală este aplicabilă.

În doctrina procesual-civilă s-a arătat cu claritate că, chiar dacă hotărârea (sau un alt titlu executoriu) ce urmează a fi pusă în executare a fost obţinută pe vechea reglementare, în cazul în care cererea de executare silită a fost înregistrată după intrarea în vigoare a unei noi reglementări, executării silite îi vor fi aplicabile dispoziţiile noii reglementări.

De asemenea, analizându-se modificările aduse de Legea nr. 138/2014 prevederilor art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, în doctrina de drept administrativ s-a concluzionat că procedura de executare a hotărârilor de contencios administrativ, în cazurile în care instanţa de executare a fost deja sesizată la data intrării în vigoare a legii de modificare a noului C. proc. civ., va fi cea prevăzută de legea veche. Art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 138/2014, se vor aplica numai în cazul în care instanţa de executare în materia contenciosului administrativ a fost sesizată ulterior datei intrării în vigoare a modificărilor, respectiv începând cu data de 19 octombrie 2014.

Nu în ultimul rând, această soluţie este de natură să contribuie la restabilirea principiului legalităţii şi la asigurarea dreptului la un proces echitabil, în sensul configurat de CEDO printr-o bogată jurisprudenţă, făcând aplicabil noul instrument creat prin art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, menit să determine autorităţile publice să aducă la îndeplinire obligaţia cuprinsă în titlul executoriu, şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul vechii reglementări."

De aceea, este important de arătat că potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014:

"(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.

(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor".

După aceste precizări vor fi analizate excepţiile invocate în recursurile incidente.

Excepţia tardivităţii cererii formulate de reclamantă.

În privinţa acestei excepţii este important de interpretat art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Acest text a făcut obiectul unei decizii de dezlegare a unei probleme de drept şi prin Decizia nr. 12/22.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în dosar nr. x/2017 s-a stabilit că:

"În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare:

- termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din C. proc. civ., termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia;

- penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare;

- în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru".

În motivarea acestei soluţii s-a arătat că "Legiuitorul condiţionează formularea cererii creditorului de constatarea faptului că în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu. Aşadar, termenul de 3 luni se referă la perioada în care debitorul, sub presiunea sancţiunilor aplicate prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ar trebui să execute hotărârea, nu la perioada în care creditorul trebuie să acţioneze prin formularea unei cereri în condiţiile art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ. Termenul de trei luni este, aşadar, un termen prohibitiv pentru creditor, nu un termen de decădere.

De altfel, dacă s-ar accepta interpretarea enunţată mai sus, în sensul că termenul de 3 luni este un termen de decădere, ar rezulta că legea nu prevede niciun termen prohibitiv pentru creditor, acesta fiind îndreptăţit să solicite stabilirea amenzii definitive şi a penalităţilor imediat după pronunţarea (eventual rămânerea definitivă) a încheierii de aplicare a acestor sancţiuni. Prin aceste consecinţe s-ar nega însăşi raţiunea reglementării în două etape a procedurii de aplicare a măsurilor coercitive, care este aceea de a pune, într-o primă etapă, presiune pe debitor pentru ca acesta să execute hotărârea judecătorească şi doar dacă această presiune se dovedeşte ineficientă se trece, în a doua etapă, la stabilirea unor sume concrete şi a unor despăgubiri pentru neexecutare. Negându-se existenţa unui termen prohibitiv înăuntrul căruia să se aştepte ca măsurile coercitive să dea rezultate, întreaga procedură devine doar o procedură de stabilire a unor sancţiuni, fără nicio finalitate practică în planul executării silite."

În speţă, instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii considerând că, în realitate, se invocă excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, iar acţiunea a fost formulată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 2552 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, criticile recurentelor Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor sunt nefondate, deoarece, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr. 3597/29.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta putea să pună în executare hotărârea menţionată în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile, dar nu înainte de expirarea termenului de suspendare prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012 (15.05.2013).

Sentinţa a rămas devenit irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 5909/19.12.2013, astfel că, cel mai devreme, aceasta putea fi pusă în executare după expirarea unui termen de 60 de zile calculat de la data pronunţării deciziei din recurs.

Termenul de 60 de zile s-a împlinit la 18.02.2014, situaţie în care prima zi în care putea fi declanşată executarea silită era 19.02.2014.

Conform art. 706 alin. (1) C. proc. civ., dreptul de a obţine executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, care începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acţiune.

Aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul la acţiune pentru a obţine executarea silită s-a născut la 19.02.2014, astfel că termenul de 3 ani s-a împlinit, potrivit art. 2552 alin. (1) C. civ., la 19.02.2017.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă la data de 19.01.2014, respectiv la expirarea a 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii deoarece, aşa cum s-a arătat, în cuprinsul dispozitivului sentinţei nr. 3597/29.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a indicat termenul de 60 de zile pentru emiterea titlului de despăgubire şi de aceea, nu este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 554/2004.

Acest text este aplicabil numai în cazul în care în hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ nu este stabilit un termen pentru executare, în caz contrar, dacă în hotărâre se indică un termen pentru executare, atunci este aplicabil acel termen care poate fi diferit de cel de 30 de zile stabilit prin lege.

Pentru toate aceste considerente va fi menţinută soluţia instanţei de fond în privinţa excepţiei tardivităţii, iar criticile recurentelor în privinţa acestei excepţii sunt nefondate.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii

Această excepţie a fost respinsă de către instanţa de fond precizând că prin mecanismul reglementat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a instituit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun, împrejurare ce face ca, în acord cu dispoziţiile art. 28 din lege, prevederile art. 905 C. proc. civ. să fie incidente doar în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

S-a spus că o interpretare a art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 905 din C. proc. civ., în sensul promovat de pârâtă (necesitatea sesizării executorului judecătoresc şi obţinerea unei încheieri în condiţiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ.), nu corespunde scopului şi voinţei legiuitorului contenciosului administrativ, care a dorit ca întreaga procedură a soluţionării unui litigiu în această materie, inclusiv faza executării să fie asigurată de un cadru normativ unitar şi supusă principiului celerităţii şi s-a concluzionat că afirmaţiile pârâtei referitoare la necesitatea învestirii unui birou de executor judecătoresc cu o cerere de executare silită, sunt lipsite de fundament legal.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la condiţia existenţei unei încheieri care să fi fost obţinută în condiţiile art. 905 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât prin chiar titlul pus în executare s-a fixat un cuantum al penalităţilor, respectiv 0,05% pe zi de întârziere.

Recurentele Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor critică această soluţie, iar criticile sunt fondate.

Pentru că s-a stabilit că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2004 sunt aplicabile şi prezentei cereri de chemare în judecată, se constată că sunt incidente în cauză cele stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 12/22.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în dosar nr. x/2017 unde s-a stabilit că:

"Procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului), aşa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanţa de executare aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalităţi de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligaţiei, dacă obligaţia nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalităţi între 0,1% şi 1% din valoarea obiectului obligaţiei, pe zi de întârziere, dacă obligaţia este evaluabilă în bani.

b) Într-o a doua etapă, dispoziţiile alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării - n.n.), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei."

Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că "În lipsa cererii creditorului compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor".

Reclamanta a formulat cerere întemeiată pe dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi art. 905 alin. (4) C. proc. civ. (devenit art. 906 alin. (4) din C. proc. civ. după republicarea şi renumerotarea C. proc. civ.), dar nu a parcurs prima etapă, cea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, etapă obligatorie, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 33/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - HP şi pentru ipoteza executării obligaţiilor stabilite prin hotărârile rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, aşa cum este cazul şi hotărârii invocate în cauză (Sentinţa civilă nr. 3597/29.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal).

Faptul că prin hotărârea judecătorească (Sentinţa civilă nr. 3597/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) s-a stabilit că vor fi acordate penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere pentru emiterea titlului de despăgubire peste termenul de 60 de zile nu presupune că reclamanta nu ar fi obligată să parcurgă etapa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deoarece numai prin formularea unei cereri conform acestui text se pot stabili, prin încheierea dată cu citarea părţilor, aplicarea amenzii conducătorului autorităţii publice şi acordarea penalităţilor către reclamantă, în condiţiile art. 905 (906, după modificarea C. proc. civ.).

Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi fixarea sumei ce se va datora reclamantului creditor cu titlu de penalităţi se poate aplica numai dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor emisă conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu.

Cum în cauză reclamanta a solicitat emiterea hotărârii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dar fără a solicita anterior aplicarea art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ, se impune respingerea cererii reclamantei ca inadmisibilă.

Acţiunea reclamantei nu poate fi considerată admisibilă prin raportare la cererile pe care aceasta le-a adresat unor executori judecătoreşti deoarece dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materia executării titlurilor executorii, iar pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ sunt aplicabile prevederile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 şi nu dispoziţiile C. proc. civ., cu excepţia hotărârilor judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, dar nu în cazul hotărârilor judecătoreşti care cuprind "obligaţii de a face", cum este şi cazul în speţă.

De aceea, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise recursurile incidente, va fi casată hotărârea atacată în parte şi va fi respinsă acţiunea reclamantei A., ca inadmisibilă.

În aceste condiţii nu se mai impune analizarea greşitei soluţionări a excepţiei lipsei de obiect invocată de recurentele Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor şi nici criticile recurentei-reclamante cu privire la soluţia instanţei de fond, recursul acesteia urmând a fi respins ca nefondat.

Pentru că au fost respinse criticile recurentelor Autoritatea Naţională de Restituirea Proprietăţii şi Comisia Naţională de Compensarea Imobilelor cu privire la excepţia tardivităţii acţiunii va fi menţinută soluţia instanţei de fond cu privire la această excepţie.

Va fi menţinută şi soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia necompetenţei materiale a instanţei, deoarece această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat pentru că nu a fost recurată de niciuna dintre părţile din litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2253 din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile incidente declarate de pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 2253 din 12 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei A., ca inadmisibilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2018.