Public finance audit: illegality of allocating unapproved budget surpluses and seconded staff salaries contrary to uniform public sector pay scales and specific budgetary allocation rules.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01 aprilie 2015, reclamanta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea încheierii nr. 11/10.032013 emisă de Curtea de Conturi Departamentul III, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva măsurilor dispuse la punctele I.4, II.1, II.2, II.3, II.4 din Decizia nr. 8/07.01.2015, şi, în consecinţă, anularea parţială a Deciziei nr. 8/07.01.2015, respectiv în privinţa măsurilor amintite.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1805 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii de fond, iar în rejudecare, admiterea cererii, aşa cum a fost formulată.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul I.4 din Decizia nr. 8/2015, recurenta critică sentinţa, pe motiv că judecătorul fondului a preluat punctul de vedere al autorităţii de audit, făcând abstracţie de principiile care reglementează legislaţia muncii şi de prevederile art. 47 alin. (2) din Codul muncii.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.1 din Decizia nr. 8/2015, recurenta arată că în privinţa sumelor impuse a fi recuperate de la persoanele care nu şi-au îndeplinit ori şi-au îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu, derivate din penalităţile de întârziere facturate de furnizorii de energie electrică, există un sistem de recuperare, ignorat de instanţa de fond. Astfel, aceste penalităţi de întârziere achitate de recurentă furnizorilor de energie electrică sunt recuperate de la beneficiarii serviciilor de livrare a apei pentru irigaţii. În acest sens, a depus cu titlu de probă un contract anual încheiat de una dintre filialele judeţene ale Agenţiei cu unul dintre beneficiarii serviciului de livrare a apei pentru irigaţii, din care rezultă că acesta şi-a asumat decontarea cheltuielilor cu energia electrică. Argumentele invocate de reclamantă nu au fost luate în considerare de instanţă, care nu a ţinut seama de modalitatea utilizată de instituţie de recuperare de la beneficiarii serviciilor de livrare a apei pentru irigaţii a cheltuielilor cu energia electrică, care includ şi penalităţile aferente.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.2 din Decizia nr. 8/2015, recurenta arată că suma impusă a fi recuperată rezultă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 292 pronunţată de Tribunalul Satu Mare la data de 01.08.2012.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta trebuia să conteste cuantumul penalităţilor în cadrul cererii în anularea sentinţei civile nr. 292/2012. Recurenta consideră că acest argument nu este întemeiat, cuantumul penalităţilor fiind implicit contestat prin acţiunea în anulare, de vreme ce recurenta s-a apărat susţinând că, la baza lucrărilor a căror contravaloare se solicită, nu a stat un contract, cauza nefiind pretabilă soluţionării pe calea ordonanţei de plată, ci pe calea dreptului comun.

Recurenta susţine că, întrucât între ANIF şi executantul lucrărilor nu a existat un contract, iar pretenţiile executantului au fost justificate de factura emisă la data de 11.11.2011, calculul cuprins în această factură nu putea fi contestat în procedura litigioasă, executantul întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007.

În concluzie, apreciază recurenta, instanţa de fond a reţinut greşit că plata sumei de 1.223.014 RON reprezintă prejudiciu, în condiţiile în care această obligaţie de plată este stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin sentinţa civilă nr. 292/2012 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.3 din Decizia nr. 8/2015, respectiv a obligaţiei de recuperare a sumei de 84.000 RON, reprezentând sancţiuni contravenţionale aplicate ANIF de către ANRMAP şi de către o altă instituţie, recurenta consideră că instanţa de fond a respins în mod nelegal argumentele expuse prin acţiune.

Astfel, cu privire la suma de 80.000 de RON, recurenta arată că a întreprins demersurile necesare recuperării acestei sume, acţionând în justiţie salariaţii nominalizaţi ca fiind responsabili în baza notelor de control întocmite de Compartimentul Control Intern. Aceste acţiuni au fost respinse de instanţele de judecată, iar menţinerea acestei obligaţii şi după epuizarea acţiunilor în justiţie duce la imposibilitatea punerii în practică a acestei dispoziţii.

Prin acţiunea în anulare a solicitat instanţei de fond să aprecieze asupra menţinerii obligaţiei de recuperare a prejudiciului în raport şi cu alte persoane salariate ale Agenţiei, având în vedere că intervenirea prescripţiei extinctive face imposibilă recuperarea.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.4 din Decizia nr. 8/2015, recurenta arată că sumele care au constituit excedent bugetar, ce trebuia virat la bugetul de stat conform Legii nr. 500/2002, au fost utilizate pentru achitarea facturilor restante de energie electrică în primele zile ale anului 2014, întrucât nu exista sursă de finanţare până la aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi solicitarea şi încasarea subvenţiei de la MADR, aspect dovedit cu înscrisuri.

Recurenta consideră că instanţa de fond a reţinut în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, iar prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 au fost interpretate restrictiv, astfel încât reportarea sumei în anul următor, după operaţiunea de regularizare cu bugetul de stat, reprezintă o oportunitate permisă de lege. Mai mult, reportarea în anul următor nu trebuie să aibă aceeaşi destinaţie, în condiţiile în care plata energiei electrice se suportă din fonduri alocate de la bugetul de stat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României nu a depus întâmpinare faţă de recursul reclamantei.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Primul rând de critici, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii pronunţate în fond, respectiv la preluarea apărărilor pârâtei Curtea de Conturi şi ignorarea argumentelor reclamantei vizând nelegalitatea încheierii nr. 11/10.03.2015 de soluţionare a contestaţiei administrative şi a deciziei Curţii de Conturi nr. 8/7.01.2015, în privinţa măsurilor de la punctele I.4, II.1, II.2, II.3, II.4 .

Criticile recurentei sunt nefondate. Instanţa de fond a analizat fiecare dintre măsurile anterior enumerate ale deciziei Curţii de Conturi nr. 8/2015, raportat la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, înlăturând argumentele reclamantei motivat, raportat la aspectele factuale ale cauzei şi la normele de drept incidente.

Aserţiunile recurentei-reclamante, potrivit cărora hotărârea ar fi nemotivată, nu au nici un fundament raportat la conţinutul hotărârii recurate. Din analiza criticilor recurentei rezultă că acestea vizează, în concret, nu o lipsă de motivare, ci înseşi argumentele instanţei de fond pentru respingerea cererii, apreciate de recurenta-reclamantă că ar contraveni normelor de drept material incidente.

Prin urmare, trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

Astfel, cât priveşte măsura I.4 din Decizia CC nr. 8/7.01.2015, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Codul Muncii (invocate de reclamantă ca argument pentru salarizarea personalului detaşat cu sume mai mari decât cele plătite angajaţilor proprii având aceeaşi vechime şi aceleaşi studii) trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu dispoziţiile imperative ale legislaţiei în materie de salarizare a personalului bugetar. Or, plăţile făcute personalului detaşat au încălcat principiul de bază al echităţii şi coerenţei salarizării, precum şi prevederile Legii unitare de salarizare a personalului bugetar.

Criticile recurentei la adresa motivării instanţei de fond sunt în sensul că aceasta ignoră principiile care reglementează legislaţia muncii, respectiv goleşte de conţinut prevederile art. 47 alin. (2) din Codul Muncii.

Argumentele recurentei sunt nefondate. Art. 47 alin. (2) din Codul Muncii stabileşte că, pe durata detaşării, salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, respectiv, fie de cele de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de cele de la angajatorul la care este detaşat. Însă, în materie de salarizare a personalului din sectorul bugetar, aşa cum a reţinut prima instanţă, sunt aplicabile legile privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Aceste dispoziţii speciale în materie de salarizare nu pot fi eludate în considerarea dispoziţiilor cuprinse în art. 47 alin. (2) din Codul Muncii, dată fiind sursa bugetară a finanţării cheltuielilor salariale şi principiile care guvernează salarizarea în sectorul bugetar.

În privinţa măsurii II.1 din Decizia nr. 8/2015, instanţa de fond a reţinut că, raportat la prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, nicio cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevedere bugetară. Pe cale de consecinţă, penalităţile achitate de reclamantă furnizorului de energie electrică nu puteau fi suportate fără să existe o prevedere în bugetul aprobat şi, respectiv, un act normativ care să reglementeze această posibilitate. Existenţa unor venituri proprii din penalităţi încasate de la clienţii instituţiei nu constituie un temei legal pentru ca ANIF să nu îşi îndeplinească, la rândul ei, obligaţiile din contractele încheiate cu furnizorii în dauna sumelor alocate de la bugetul de stat pentru alte destinaţii. Instanţa de fond a citat şi prevederile art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, reţinând şi că veniturile proprii ale ANIF au natura unor venituri bugetare care se virează la bugetul de stat, neexistând temei legal pentru diminuarea lor cu penalizările plătite furnizorilor şi care, ca şi cheltuieli, nu au fost prevăzute în bugetul aprobat. A mai reţinut instanţa de fond că existenţa unor clauze în contractele cu beneficiarii serviciilor ANIF, de suportare a valorii penalităţilor de întârziere aferente facturilor de energie electrică (aspect, de altfel, nedovedit), nu poate conduce la constatarea nelegalităţii măsurii Curţii de Conturi.

Criticile recurentei sunt în sensul că instanţa de fond nu a ţinut seama de procedura utilizată de ANIF pentru recuperarea penalităţilor plătite către furnizorul propriu de energie electrică de la beneficiarii serviciului de livrare a apei pentru irigaţii, situaţie care face să nu existe prejudiciul estimat de Curtea de Conturi la suma de 379.395 RON.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei sunt nefondate. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta, în primul rând, nu a dovedit utilizarea invocatei proceduri de recuperare a penalităţilor de la beneficiarii serviciilor pe care le prestează, de livrare a apei pentru irigaţii. Depunerea unuia sau a unora dintre contractele încheiate de filialele ANIF cu beneficiari ai serviciului de livrare a apei pentru irigaţii nu constituie o probă în sensul menţionat. Mai mult de atât, contractele menţionate (ex., vol. I fila 10 dosar fond) nu conţin clauze în sensul celor susţinute de recurentă, ci clauze potrivit cărora beneficiarul serviciului îşi asumă plata unor penalităţi pentru neachitarea contravalorii facturilor în termenul stabilit contractual. Or, acest aspect este diferit de ceea ce susţine recurenta, respectiv existenţa unui mecanism de recuperare a penalităţilor achitate de către aceasta furnizorului propriu de energie electrică.

În al doilea rând, instanţa de fond a reţinut corect, în aplicarea prevederilor Legii nr. 500/2002, că eventualele sume încasate de ANIF cu titlu de penalităţi de la cocontractanţii săi şi care constituie venituri proprii ale instituţiei au natura unor venituri bugetare care nu pot fi folosite pentru destinaţii neaprobate potrivit legii.

Cât priveşte măsura II.2 din Decizia CC nr. 8/2015, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că autoritatea de audit a imputat reclamantei conduita procesuală defectuoasă în litigiul cu prestatorul unor lucrări, care a avut ca efect plata din bugetul ANIF a unor dobânzi în valoare de 185.555 RON şi a unor penalităţi de 1.232.907 RON. Instanţa de fond a constatat că, într-adevăr, reclamanta nu a manifestat diligenţa necesară în susţinerea intereselor proprii în litigiul respectiv, neinvocând nici în cadrul procedurii prealabile (de conciliere) şi nici în litigiul soluţionat pe calea ordonanţei de plată vreo opoziţie în privinţa aplicării clauzelor contractuale referitoare la datorarea şi plata accesoriilor anterior menţionate. Mai mult, a constatat că, în privinţa penalităţilor de întârziere, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamanta a stabilit că acestea vor fi calculate conform clauzelor contractuale, iar nu începând cu data de 11.11.2012, aşa cum a plătit ANIF, acceptând interpretarea titlului executoriu propusă de cocontractantul creditor. Prin urmare, ANIF a avut o conduită administrativă şi procesuală prin care nu a reuşit să impună în mod eficient respectarea prevederilor contractuale menţionate, astfel încât măsura dispusă de autoritatea de audit corespunde imperativului legalităţii utilizării fondurilor publice.

Recurenta susţine că prejudiciul invocat în actul de control, confirmat de instanţa de fond, nu ar exista întrucât nu poate fi concepută existenţa acestuia în condiţiile în care obligaţia achitării sumelor constând în dobânzi şi penalităţi rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, respectiv din sentinţa nr. 292/2012 a Tribunalului Satu Mare, pronunţată în litigiul având ca obiect emiterea ordonanţei de plată.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei ignoră conţinutul deciziei Curţii de Conturi nr. 8/2015, al încheierii nr. 11/2015 şi al sentinţei recurate. Atât din actele administrative menţionate cât şi din hotărârea instanţei de fond rezultă că demersurile în vederea recuperării sumelor plătite cu titlu de accesorii de către ANIF au fost dispuse în considerarea conduitei administrative şi procesuale adoptată de ANIF în raport cu partenerul său contractual şi în considerarea plăţii penalităţilor anterior menţionate chiar cu nerespectarea hotărâri judecătoreşti de care s-a prevalat partenerul contractual al ANIF, având în vedere că titlul executoriu nu a menţionat expres data de la care ar curge aceste penalităţi, ci le-a acordat "calculate potrivit prevederilor art. 11.2 raportat la art. 15.1 din Contractul de execuţie de lucrări de întreţinere şi reparaţii în amenajările de îmbunătăţiri funciare, altele decât irigaţiile nr. 10.07.250 din data de 20 iulie 2010".

Prin urmare, s-a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că ANIF nu s-a apărat în litigiul soldat cu pronunţarea ordonanţei de plată (sentinţa nr. 292/2012 a Tribunalului Satu Mare) şi nici în litigiul având ca obiect acţiunea în anularea acestei ordonanţe de plată (sentinţa nr. 332/15.10.2012 a aceluiaşi Tribunal) în privinţa pretenţiilor cocontractantului său referitoare la cele două tipuri de accesorii, iar pe de altă parte, că a achiesat la un calcul al penalităţilor de întârziere impus de creditorul său, care nu corespundea dispozitivului ordonanţei de plată, respectiv clauzelor contractuale invocate în acest dispozitiv.

Autoritatea de audit a stabilit în mod corect că această conduită administrativă şi procesuală a ANIF a condus la înregistrarea unui prejudiciu, câtă vreme ANIF nu a formulat apărări în ordonanţa de plată şi, respectiv, în acţiunea în anulare care ar fi putut împiedica producerea acestui prejudiciu, respectiv plata efectivă a accesoriilor.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora cuantumul penalităţilor ar fi fost contestat "implicit", câtă vreme a fost contestat debitul principal, pe temeiul inexistenţei raportului contractual. O diligenţă normală ar fi presupus formularea unor apărări distincte în privinţa accesoriilor pretinse, câtă vreme clauzele contractului de care s-a prevalat creditoarea permiteau invocarea cu succes a unor astfel de apărări referitoare la scadenţa obligaţiei de plată a debitului principal, în raport de care era stabilită curgerea penalităţilor.

În privinţa măsurii II.3 din decizia CC nr. 8/2015, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate a măsurii, ci a arătat că, în opinia sa, a dus la îndeplinire măsura prin promovarea unor acţiuni la instanţele de judecată pentru recuperarea sumei de 84.000 RON de la salariaţii responsabili, soluţiile judecătoreşti fiind, însă, nefavorabile ANIF. Judecătorul fondului a constatat că motivele respingerii acestor cereri au constat fie în nerespectarea de către reclamantă a prevederilor legale aplicabile, fie într-o lipsă de fundamentare temeinică a respectivelor demersuri judiciare, care au avut un caracter pur formal. Astfel, instanţele de judecată au pronunţat soluţii de respingere, ca neîntemeiate, a acţiunilor ANIF deoarece răspunderea juridică a salariaţilor nu a fost stabilită conform legii (în raport cu contribuţia fiecărui salariat la producerea pagubei), iar nu pentru că nu a existat o pagubă în patrimoniul entităţii auditate. În plus, reclamata a invocat şi intervenirea prescripţiei răspunderii angajaţilor săi. Instanţa de fond a reţinut că aceste aspecte ţin de punerea în aplicare a măsurii dispuse de către autoritatea de audit, iar nu de legalitatea măsurii dispuse şi că, de altfel, obligaţia recuperării prejudiciului nu a fost stabilită în raport cu persoanele chemate în judecată de reclamantă, ci în raport cu persoanele responsabile de suportarea de la bugetul instituţiei a contravalorii sancţiunilor contravenţionale, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu.

Recurenta-reclamantă critică argumentaţia instanţei de fond, arătând că nu s-a ţinut seama că măsura prevăzută la pct. II.3 din decizia nr. 8/2015 este o măsură menţinută, după ce a fost dispusă printr-o decizie anterioară. Or, menţinerea acestei obligaţii şi după epuizarea acţiunilor în justiţie face imposibilă punerea ei în practică întrucât alte acţiuni care ar fi promovate ar fi respinse, ca fiind prescris dreptul la acţiune.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte măsura II.3 din decizia nr. 8/2015, aceasta a fost dispusă în verificarea modului de ducere la îndeplinire a unor măsuri dispuse anterior de către autoritatea de audit.

Curtea de Conturi a constatat că măsura recuperării prejudiciului provenind din executarea sancţiunilor contravenţionale în valoare de 84.000 RON (de la persoanele care nu şi-au îndeplinit sau şi-au îndeplinit defectuos sarcinile de serviciul, contribuind astfel la atragerea răspunderii contravenţionale a ANIF) nu a fost îndeplinită corespunzător, de vreme ce demersurile judiciare, precedate de cele administrative având ca scop identificarea persoanelor responsabile, au avut un caracter pur formal, fiind întreprinse cu nesocotirea prevederilor art. 254, art. 255 şi art. 257 din Codul Muncii.

Criticile recurentei susţin îndeplinirea corespunzătoare a măsurii şi imposibilitatea recuperării prejudiciului datorită intervenirii prescripţiei răspunderii materiale a angajaţilor.

Autoritatea de audit a dispus măsura II.3 din decizia nr. 8/2015 în conformitate cu prevederile referitoare la verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi. În acest cadru, s-a constatat nerealizarea măsurii datorită acţiunii inadecvate a conduceri entităţii auditate, iar nu datorită unor cauze neimputabile acesteia.

Noul motiv de imposibilitate de ducere la îndeplinire a măsurii, referitor la intervenirea prescripţiei, ţine de punerea în executare a măsurii de fallow-up şi nu poate fi analizată pe baza simplelor susţineri, cu caracter nespecific, ale ANIF.

Cât priveşte măsura II.4 din decizia nr. 8/2015, instanţa de fond a reţinut că ANIF nu a virat la finele anului 2013 suma de 3.226.143,87 RON existentă în contul în RON deschis la trezorerie, reprezentând disponibilităţile rămase, care constituie excedent rezultat din execuţia bugetară, virând acest excedent ulterior încheierii acţiunii de audit financiar, respectiv la data de 15.12.2014, împreună cu accesoriile aferente. Instanţa a înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la utilizarea acestui sold pentru achitarea facturilor de energie electrică în prima parte a anului 2014 când nu existau surse de finanţare, nefiind aprobat noul buget anual, reţinând că în raport de prevederile art. 62 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 numai disponibilităţile rămase după efectuarea operaţiunilor de regularizare în limita subvenţiilor primite se puteau reporta în anul următor cu aceeaşi destinaţie. Or, această situaţie nu era aplicabilă în cazul ANIF pentru că valoarea subvenţiilor (171.038.075 RON) a depăşit cu mult valoarea veniturilor proprii (39.850.923 RON). Instanţa a arătat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, invocate de reclamantă, întrucât acest text de lege se referă la instituţii sau autorităţi finanţate integral din venituri proprii, în vreme ce ANIF este finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 82/2011.

Criticile recurentei privesc aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 precum şi greşita interpretare restrictivă de către instanţa de fond a prevederilor art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, în sensul că reportarea excedentului în anul următor după operaţiunea de regularizare cu bugetul de stat reprezintă o oportunitate permisă de lege.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate întrucât, aşa cum a reţinut instanţa de fond, recurentei-reclamante îi sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (1) coroborate cu art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002, ANIF fiind o instituţie publică finanţată nu numai din venituri proprii, ci şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat. Prin urmare, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (2) din Lega nr. 500/2002 care se referă la instituţii finanţate integral din venituri proprii. Cât priveşte interpretarea prevederilor art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, textul de lege este clar în sensul că numai disponibilităţile rămase după efectuarea operaţiunilor de regularizare în limita subvenţiilor primite se pot reporta în anul următor cu aceeaşi destinaţie, situaţie în care nu s-a găsit ANIF întrucât valoarea subvenţiilor primite de la bugetul de stat a depăşit cu mult valoarea veniturilor proprii.

Argumentele reiterate de recurentă, conform cărora suma a fost utilizată pentru plata unor obligaţii scadente la începutul anului 2014, sunt nerelevante întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a respecta prevederile bugetare, neputând aloca suma care constituia excedent bugetar unei alte destinaţii neaprobate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurenta-reclamantă, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul at. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare împotriva sentinţei civile nr. 1805 din data de 22 iunie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2018.