Applicability of amended mining royalty rates to pre-existing concessions: nature of the royalty as a regulatory clause and the limits of the legal security principle in administrative contracts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 decembrie 2014, reclamanta A. (România) S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Resurse Minerale, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 10269/30.09.2014 prin care autoritatea pârâtă a respins plângerea prealabilă înregistrată la ANRM sub nr. x/2014, formulată de A. împotriva Adresei nr. x/2014 şi a actelor adiţionale la licenţele de exploatare nr. 48/1999 (perimetrul Sanduleşti Nord Turda, jud. Cluj), nr. 49/1999 (perimetrul Mîrşid, jud. Sălaj), nr. 51/1999 (perimetrul Hodiniş, jud. Cluj), nr. 593/1999 (perimetrul Boteni, jud. Argeş), nr. 594/1999 (perimetrul Mateiaş - Dealul Hulei - Dragoslavele, jud. Argeş), nr. 595/1999 (perimetrul Argeşel Câmpulung, jud. Argeş), nr. 920/1999 (perimetrul Hotar, jud. Bihor), nr. 10043/2008 (perimetrul Stoeneşti - Plaiul Cheii, jud. Argeş);

- anularea adresei ANRM menţionate şi a actelor adiţionale modificatoare. 2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 786 din 19 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. (România) S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta A. (România) S.A. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

A). Un prim motiv de nelegalitate susţinut este acela că sentinţa recurată reţine în mod nelegal că noul cuantum al redevenţei s-ar aplica şi licenţelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013.

A.a). Astfel, instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013, ca fiind aplicabile în cauză.

Recurenta consideră că prevederile art. VII din O.U.G. nr. 102/2013 stabilesc foarte clar că noul cuantum al redevenţelor miniere se aplică doar licenţelor ce vor fi încheiate ulterior adoptării acestei ordonanţe, licenţele anterioare rămânând supuse legii sub imperiul căreia au fost încheiate.

Principiul securităţii raporturilor juridice a fost reglementat anterior prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 61/1998, iar la momentul abrogării acestui act normativ, legiuitorul a menţinut protecţia acordată licenţelor încheiate sub imperiul legii vechi, prin includerea normei tranzitorii cuprinse în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003. Principiul securităţii raporturilor juridice a fost reconfirmat prin includerea lui în conţinutul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003.

Aceste prevederi legale din Legea nr. 85/2003 sunt în vigoare şi în prezent nefiind abrogate de modificările ulterioare aduse legii, respectiv prin O.U.G. nr. 101/2007, prin Legea nr. 262/2009 şi prin O.U.G. nr. 102/2013.

Cu toate acestea, instanţa de fond reţine că principiul securităţii raporturilor juridice a fost stipulat doar în conţinutul art. 60 din Legea nr. 85/2003 şi numai prin raportare la licenţele încheiate conform Legii nr. 61/1998, fără a observa că acest principiu este menţionat şi în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 85/2003.

A.b). Recurenta susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2013 nu sunt aplicabile în cauză deoarece reglementează numai situaţia tranzitorie a licenţelor încheiate sub imperiul Legii nr. 61/1998. A ignorat însă că licenţele reclamantei sunt încheiate conform Legii nr. 61/1998, norma tranzitorie prevăzută de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2013 fiind pe deplin aplicabilă speţei.

Mai mult, a ignorat că art. 60 există şi în prezent în Legea minelor nr. 85/2003, iar o privire cronologică asupra evoluţiei acestui text de lege confirmă intenţia legiuitorului de a păstra aceste prevederi legale pentru a oferi în continuare protecţie licenţelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2003.

A.c).Referitor la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2013, recurenta critică ignorarea acestora de către instanţa de judecată. Consideră recurenta că licenţelor încheiate sub imperiul Legii nr. 61/1998 le sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2013, iar nu prevederile O.U.G. nr. 102/2013, care nu pot să consacre decât regimul licenţelor ce vor fi încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 85/2013 stabileşte că prevederile licenţelor rămân valabile pe toată durata existenţei lor, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, când intervin dispoziţii legale mai favorabile titularului sau în care părţile agreează de comun acord modificarea clauzelor contractuale. Cum, în speţă, nu este incident niciunul din cazurile menţionate, rezultă că nu se pot modifica prevederile licenţelor, iar recurentei nu-i poate fi aplicat cuantumul majorat al redevenţei miniere pentru licenţele pe care le deţine.

În lumina acestor dispoziţii legale rezultă că scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela al respectării principiului securităţii raporturilor juridice contractuale, consacrând dreptul titularului unei licenţe în derulare de a beneficia de obiectul licenţei în condiţiile în care aceasta a fost acordată, pe întreaga perioadă prevăzută în licenţă şi, totodată, obligaţia corelativă a statului (un veritabil angajament juridic) de a nu aduce atingere în mod unilateral acordului de voinţă al părţilor, asigurând în acest fel siguranţa circuitului juridic civil.

Rezultă, aşadar, că nivelul majorat al cuantumului redevenţei prevăzut de O.U.G. nr. 102/2013 este aplicabil în mod exclusiv licenţelor noi, încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, prevederile sale neputând fi aplicate retroactiv licenţelor aflate în derulare.

Pe de altă parte, motivul avut în vedere de legiuitor pentru adoptarea O.U.G. nr. 102/2013 nu este relevant în cauză. Oricare ar fi acest motiv, el trebuie să se circumscrie prevederilor legale, iar nu să încalce legea, respectiv art. 60 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2013.

A.d). Sentinţa recurată este nelegală şi în privinţa considerentului potrivit căruia motivele cererii introductive se subsumează unui control de constituţionalitate al O.U.G. nr. 102/2013, iar nu unui control de legalitate.

Problema dedusă judecăţii ţine în principal de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2013, iar nu de constituţionalitatea acestora.

Pe de altă parte, dacă opinia instanţei de fond a fost în sensul că problema dedusă judecăţii ţine de constituţionalitatea O.U.G. nr. 102/2013, instanţa de fond avea la îndemână pârghiile sesizării Curţii Constituţionale. Or, aceasta s-a limitat la o analiză superficială a problematicii, respingând nefondat argumentele reclamantei. Toate deciziile Curţii Constituţionale invocate de prima instanţă vizează situaţii de verificare a legalităţii unui act normativ de către instanţa de drept comun, ceea ce nu este cazul în speţă. Prin cererea introductivă, reclamanta a supus controlului judecătoresc exclusiv probleme de aplicare a legii, susţinând că legea nouă nu se poate aplica unor raporturi contractuale încheiate înainte de intrarea ei în vigoare.

B). Printr-un alt motiv de recurs se critică reţinerea de către instanţa de judecată a ideii că titularii licenţelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013 sunt obligaţi să încheie acte adiţionale modificatoare în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei.

B.a). Sentinţa este nelegală în privinţa reţinerii imposibilităţii negocierii cuantumului redevenţei miniere. Astfel, instanţa de fond a reţinut că valoarea redevenţelor miniere a fost întotdeauna stabilită de legiuitor, nefiind lăsată spre negociere părţilor, ignorând dispoziţiile art. 22.1.1 din Licenţa de Exploatare nr. 51/1999, art. VII din Actul Adiţional nr. x la Licenţa de Exploatare nr. 51/1999, dar şi dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, care stabilesc că licenţa se acordă prin negociere.

Şi în privinţa contractului de concesiune operează principiile generale în materie contractuală, în sensul că nu poate fi modificat contractul de către autoritate pe durata executării lui, în mod unilateral şi împotriva voinţei celeilalte părţi şi, mai mult, fără o reparaţiune adecvată. Redevenţa achitată în baza contractului de concesiune nu este în puterea supremă a autorităţii şi nu poate fi modificată unilateral de aceasta, întrucât reprezintă preţul contractului şi face obiectul negocierii/acordului părţilor contractante. Redevenţa nu are natura unei taxe pentru a putea fi modificată prin lege de către stat. O astfel de interpretare ar rupe definitiv echilibrul contractual şi ar denatura întrutotul sensul contractului administrativ.

Instanţa de fond interpretează eronat şi prevederile art. VIII alin. (2) din O.U.G. nr. 102/2013, apreciind că norma legală modificatoare permite modificarea unilaterală a Licenţelor de exploatare. În realitate, textul priveşte reglementarea procedurii de încheiere a licenţelor de exploatare şi, implicit, a actelor adiţionale de modificare a acestora.

Mai mult, încălcând această procedură legală, autoritatea pârâtă şi instanţa de fond susţin că noul cuantum al redevenţei trebuie aplicat de la momentul semnării actelor adiţionale de către preşedintele autorităţii, adică de la o dată necunoscută societăţii A., căreia nu i-au fost comunicate actele adiţionale.

B.b). Sentinţa recurată este nelegală în ceea ce priveşte recunoaşterea posibilităţii autorităţii pârâte de a modifica unilateral cuantumul redevenţelor datorate de recurenta-reclamantă, prin obligarea la semnarea unor acte adiţionale neagreate de către A.. După intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, recurenta şi intimata au stabilit de comun acord majorarea redevenţei şi au semnat în acest sens acte adiţionale la licenţele de exploatare. Prin urmare, licenţele de exploatare încheiate de recurentă cu intimata nu au fost niciodată modificate în mod unilateral de autoritate, astfel de modificări fiind operate doar prin acordul părţilor exprimat expres prin semnarea actelor adiţionale.

B.c). Recurenta consideră ca fiind nelegală hotărârea de fond şi datorită reţinerii calităţii intimatei-pârâte de purtătoare a prerogativelor de putere publică, calitate care îi permite modificarea unilaterală a cuantumului redevenţei. Natura juridică a redevenţei miniere nu este aceea de creanţă fiscală, ci de preţ al concesiunii, modificarea unilaterală nefiind posibilă, fiind încălcate principiile aplicabile în materie contractuală şi fiind afectat echilibrul financiar al concesiunii. Recurenta invocă, în susţinerea acestui motiv de recurs, jurisprudenţa naţională, făcând trimitere la deciziile civile nr. 4832/2008, nr. 390/2012, nr. 2222/2010, nr. 1602/2007, nr. 267/2013, nr. 67/2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

B.d). Hotărârea de fond este nelegală şi ca urmare a înlăturării aplicării dispoziţiilor Protocolului adiţional nr. x la Convenţia EDO, sub incidenţa căruia intră toate drepturile reale principale, inclusiv dreptul de concesiune. Modificarea de către stat, pe cale unilaterală, a contractului de concesiune, reprezintă o ingerinţă nelegală a statului în derularea contractului şi o măsură disproporţionată şi contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO.

B.e). Ultima critică regăsită în motivele de recurs priveşte constatarea din cuprinsul sentinţei de fond, considerată eronată, potrivit căreia poziţia exprimată public de Preşedintele ANRM este nerelevantă în cauză. Recurenta consideră că, atât timp cât Preşedintele ANRM şi Ministrul Finanţelor Publice au susţinut public că prevederile O.U.G. nr. 102/2013 se aplică doar licenţelor încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, opiniile acestora sunt relevante şi au fost înlăturate în mod nelegal de instanţa de fond.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, intimata arată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de modificare a cuantumului redevenţei miniere aparţine legiuitorului care, prin art. VII din O.U.G. nr. 102/2013, a stabilit că redevenţele instituite de această ordonanţă se aplică, de la data intrării ei în vigoare, tuturor licenţelor/permiselor.

Caracterul clar al acestor dispoziţii legale este întărit de prevederile art. VIII din acelaşi act normativ care stabilesc obligaţia încheierii actelor adiţionale cu noile redevenţe, la contractele de concesiune aflate în derulare.

De asemenea, din aceste prevederi legale rezultă instituirea unor norme juridice derogatorii de la prevederile Legii minelor nr. 85/2003, în ceea ce priveşte securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice existente între părţile contractului de concesiune.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 102/2013 nu se aplică retroactiv, ci de la data intrării ei în vigoare.

În altă ordine de idei, redevenţa minieră nu a fost niciodată lăsată la îndemâna părţilor contractului de concesiune, neputând fi rodul negocierii între părţi. Atât potrivit Legii minelor nr. 61/1998, cât şi Legii minelor nr. 85/2003, în vigoare în prezent, redevenţa este în cuantum fix pentru fiecare gen de resurse minerale care aparţine proprietăţii publice a statului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 3 mai 2017.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

5.2. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată de la 31 ianuarie 2018, recurenta-reclamantă A. (România) S.A. a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII şi VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin raportare la art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate invocată.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a depus un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII şi VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin care a solicitat respingerea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurenta-reclamantă A. (România) S.A., ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 28 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii nr. 83/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2014 având ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII şi VIII din O.U.G. nr. 102/2013, invocată în prezenta cauză de către recurenta-reclamantă A. (România) S.A.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii recurentei-reclamante A. (România) S.A. de suspendare a judecăţii recursului

În privinţa cererii de suspendare a judecăţii, întemeiată de recurentă pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în urma abrogării cazului de suspendare de drept prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (prin Legea nr. 177/2010), în situaţia sesizării Curţii Constituţionale, nu mai este obligatorie suspendarea judecăţii.

Prin înlăturarea acestui caz de suspendare de drept a judecăţii s-a urmărit să se acorde instanţei investite cu soluţionarea cererii în cadrul căreia este invocată excepţia de neconstituţionalitate atributul aprecierii asupra oportunităţii suspendării judecăţii.

Dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc un caz de suspendare facultativă, sunt aplicabile, în principiu, şi în situaţia sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Apreciind, însă, asupra necesităţii suspendării judecăţii în raport de natura şi împrejurările cauzei şi luând în considerare reglementarea cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu se impune o astfel de suspendare.

II.2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de fond a reţinut că prevederile art. VII şi VIII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 conţin soluţia legislativă explicită a aplicării noului cuantum al redevenţelor stabilit prin art. VI din acelaşi act normativ, de la data intrării în vigoare a ordonanţei, tuturor licenţelor, adică şi celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ şi că aceste prevederi legale nu pot fi înlăturate de la aplicare.

Prima critică din recurs se referă la modalitatea de tranşare de către instanţa de fond a problemei sferei de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2013.

Recurenta susţine că judecătorul fondului a reţinut greşit că prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 sunt aplicabile şi licenţelor de exploatare a resurselor miniere a căror beneficiară este societatea reclamantă, care au fost acordate în perioada 1999-2008.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate şi că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că aceste prevederi sunt aplicabile şi licenţelor deţinute de reclamantă, respectiv contractelor de concesiune încheiate anterior intervenirii modificării prevederilor art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003, care stabileşte cuantumul redevenţelor miniere.

Astfel, prin art. VI din O.U.G. nr. 102/2013 s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, stabilindu-se noi niveluri ale redevenţei miniere cuvenită bugetului de stat, iar prin art. VII s-a consacrat soluţia legislativă a aplicării noilor redevenţe, de la data intrării în vigoare a ordonanţei de modificare a legii, tuturor licenţelor/permiselor. Soluţia legislativă clară este confirmată şi de conţinutul art. VIII, conform căruia, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei, titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă au obligaţia de a încheia acte adiţionale de stabilire a redevenţelor reglementate prin O.U.G. nr. 102/2013.

Recurenta afirmă că dispoziţiile menţionate ale O.U.G. nr. 102/2013 nu ar putea fi interpretate în sensul aplicabilităţii lor şi contractelor de concesiune încheiate anterior, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, consacrat expres prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 conform cărora "prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului".

Norma cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 stabileşte că, în perioada de activitate a legii, licenţele obţinute rămân supuse prevederilor legale sub imperiul cărora au fost obţinute. Această normă, însă, nu poate fi opusă modificării legislative explicite din cuprinsul aceluiaşi act normativ referitoare la nivelul redevenţei miniere cuvenite bugetului de stat, pentru motive care ţin de calificarea juridică a redevenţei, care va fi analizată, în continuare.

Cât priveşte dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, pe care, de asemenea, se bazează argumentaţia recurentei, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceste dispoziţii, fiind cuprinse în capitolul celor cu caracter tranzitoriu şi final din Legea nr. 85/2003 şi referindu-se la perioada de tranziţie de la reglementarea anterioară - Legea minelor nr. 61/1998, la noua Lege a minelor nr. 85/2003, nu sunt incidente în cauză deoarece chestiunile litigioase ale cauzei nu se referă la perioada tranzitorie anterior menţionată, ci la aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 85/2003 contractelor de concesiune aflate în derulare.

Chiar dacă s-ar aprecia că obţinerea unora dintre licenţe sub imperiul Legii nr. 61/1998 face să le fie aplicabilă norma tranzitorie menţionată, rămân valabile argumentele anterior expuse, potrivit cărora o astfel de normă nu împiedică modificarea prin lege a nivelului redevenţelor miniere, în cazul contractelor de concesiune aflate în derulare.

În altă ordine de idei, instanţa de fond, argumentând în mod corect că nu poate înlătura de la aplicare dispoziţii legale aflate în vigoare, într-un raţionament logico-juridic firesc, s-a referit şi la împrejurarea că argumentele de nelegalitate ale reclamantei implică un control de constituţionalitate a O.U.G. nr. 102/2013, control care nu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ.

Recurenta continuă să susţină, în principal, că problema dedusă judecăţii ţine de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2013, iar nu de constituţionalitatea acestora.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului constată că soluţia legislativă a aplicării noului nivel al redevenţelor miniere şi contractelor de concesiune aflate în derulare este prevăzută de modificările aduse Legii nr. 85/2003 prin O.U.G. nr. 102/2013, aprobată prin Legea nr. 11/2015 (publicată în Monitorul oficial nr. 24 din 13.01.2015) şi că instanţa de contencios administrativ este ţinută să aplice aceste dispoziţii legale.

Criticile recurentei-reclamante vizează conţinutul normativ al art. VI, art. VII şi art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, iar nu modul în care aceste articole de lege trebuie interpretate şi aplicate.

Şi dacă s-ar aprecia că această chestiune litigioasă, a aplicării modificărilor legislative referitoare la nivelul redevenţei licenţelor în derulare nu priveşte textul de lege, ca atare, ci ţine de procesul de aplicare (în timp) a legii, revenind în competenţa instanţei de contencios administrativ atributul rezolvării ei, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 102/2013 se aplică efectelor juridice viitoare ale contractelor de concesiune aflate în derulare, respectiv, stabileşte pentru viitor noi niveluri ale redevenţei miniere datorate în cadrul contractelor.

Recurenta susţine că nivelul redevenţei nu intră în categoria efectelor viitoare ale contractului, ci reprezintă facta praeterita, care ar trebui să rămână supusă legii în vigoare la data încheierii contractului de concesiune.

Însă, numai situaţia juridică generată de încheierea contractului de concesiune ce cuprinde efectele voite ale acestuia este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Nu este şi cazul clauzelor reglementare ale contractului administrativ.

Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiţiei din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voinţă între autoritatea publică şi persoana juridică de drept privat, prin care se urmăreşte realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.

Conform art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2003, concesiunea minieră este operaţiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul şi obligaţia de a executa, pe risc şi cheltuială proprii, activităţi miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidenţa prezentei legi, în schimbul unei redevenţe miniere pentru exploatare şi al unei taxe pe activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale.

În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziţia inegală a părţilor contractante (particularul fiind subordonat autorităţii publice) şi clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii şi care nu pot face obiectul niciunei negocieri.

Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice.

Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenţei miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între părţile contractante. Acest aspect rezultă fără dubiu din prevederile art. 44 şi 45 din Legea nr. 85/2003.

Deşi clauzele financiare convenite de părţile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevenţa stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în susbsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului.

În principal, aceste redevenţe fac parte din regimul fiscal al exploataţiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, dovadă în acest sens stând tocmai prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.

Cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2), legea nouă nu modifică efecte ale contractului care s-au produs înainte de intrarea sa în vigoare, ci se aplică efectelor viitoare ale contractelor de concesiune, susceptibile să se producă după intrarea ei în vigoare.

Redevenţa minieră nu este, aşa cum susţine recurenta, exclusiv un preţ al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de creanţă asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct. 3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităţilor de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.

De altfel, şi art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca şi art. 2 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală asimilează redevenţele miniere creanţelor fiscale, supunându-le regimului de drept public fiscal.

În concluzie, Înalta Curte reţine că nivelul redevenţei miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege şi că Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale are dreptul şi obligaţia de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, în raport de prevederile explicite ale art. 45 din Legea nr. 85/2003, aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2003, aprobată prin Legea nr. 11/2015, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Pentru considerentele anterioare, vor fi înlăturate şi motivele de recurs prin care se susţine greşita reţinere de către instanţa de fond a existenţei unei obligaţii legale a recurentei-reclamante de a încheia actele adiţionale modificatoare, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei şi, respectiv, greşita reţinere a imposibilităţii negocierii cuantumului redevenţei miniere.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 ar fi în sensul că nivelul redevenţei se stabileşte prin negociere.

De asemenea, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurentă se referă la situaţii/raporturi juridice diferite de cel supus controlului judiciar în prezenta cauză.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor Protocolului adiţional nr. x la Convenţia EDO, recurenta-reclamantă susţine că interesul său patrimonial în menţinerea condiţiilor concesiunii, sub aspectul nivelului redevenţei, ar intra în sfera de ocrotire a art. 1 din Protocolul adiţional nr. x la Convenţia EDO, întrucât licenţa, în forma agreată iniţial, reprezintă un "bun" în sensul Convenţiei.

Atât din perspectiva asimilării redevenţelor miniere creanţelor fiscale, cât şi din perspectiva caracterului de clauză reglementară a contractului de concesiune a nivelului acestei redevenţe interesul patrimonial invocat de reclamantă nu intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. x la Convenţia EDO.

În ultimul rând, se impune înlăturarea criticii conform căreia instanţa de fond în mod greşit nu a valorificat poziţia exprimată public a preşedintelui ANRM şi a ministrului de finanţe referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 102/2013.

În această privinţă, instanţa de fond a reţinut în mod legal că astfel de opinii asupra interpetării şi aplicării legii, chiar expuse de reprezentaţii statului/autorităţii contractante nu pot fi producătoare de efecte juridice.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenta-reclamantă A. (România) S.A.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. (România) S.A. împotriva sentinţei civile nr. 786 din 19 martie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2018.