Jurisdictional conflict resolved: salary challenge assigned to Bucharest Court of Appeal after forfeiture finding rejected.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I-a civilă sub nr. x/2017, reclamanţii, personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Bucureşti, prin reprezentant A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti,Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constate discriminarea şi faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă, să fie obligaţi pârâţii să plătească diferenţele de salarii (actualizate cu indicele de inflaţie) calculate (cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referinţă sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referinţă sectorială), pentru perioada 03.05.2014- 01.12.2015, respectiv 445,5 RON, pentru perioada 01.12.2015-24.02.2017 şi pentru viitor, precum şi la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 03.05.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite şi să procedeze la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, şi, pe cale de consecinţă, să achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflaţie).

La termenul din data de 04.09.2017 Tribunalul Buzău a disjuns cererea formulată de reclamanta B., formându-se dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 697/4.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Buzău a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta B., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

A reţinut că potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

În temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar, în speţă, domiciliul reclamantului este în judeţul Dâmboviţa.

În cauză nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la alin. (1) C. proc. civ., care să-i permită reclamantului sesizarea oricărui tribunal de la o curte de apel învecinată, întrucât se aplică art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanţa de la domiciliul său.

2.2. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. x/2017 la data de 18.09.2017.

La data de 7.11.2017 reclamanta B. a depus la dosar o cerere completatoare şi modificatoare a cererii de chemare în judecată, în raport de faptul că la data de 01.11.2017 a fost comunicată Decizia nr. 452/26.06.2017 a Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti împreună cu anexele aferente.

Reclamanta a arătat că înţelege să formuleze contestaţie împotriva Deciziei nr. 452/26.06.2017 emise de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti şi a anexelor acesteia, solicitând instanţei anularea actului contestat şi emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale, astfel: începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, în baza unei indemnizaţii de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, conform Legii nr. 71/2015; începând cu data de 01.12.2015 şi până la data de 30.09.2016 în baza unei indemnizaţii de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 445,5 RON, conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015.

Prin sentinţa nr. 2413 din 5 decembrie 2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de instanţă din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 7 al Anexei VI Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare la data emiterii actului contestat, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

În conformitate cu alin. (2), împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că norma ce stabileşte competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti are caracter absolut, iar părţile nu pot deroga.

Cum reclamanta din prezenta cauză a solicitat anularea Deciziei nr. 452/26.06.2017 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti şi a anexelor acesteia şi emiterea unei noi decizii de salarizare, competenţa în soluţionarea prezentei cauze aparţine Curţii de Apel Bucureşti potrivit dispoziţiilor menţionate mai sus.

2.3. La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 332 din 2 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocate de instanţă din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că la primul termen de judecată se stabileşte competenţa, fără posibilitatea de a mai fi repusă în discuţie ulterior; numai în cazuri excepţionale se pune în discuţie acest aspect şi se acordă termen pentru lămuriri suplimentare.

În prezenta cauză, primul termen acordat în faţa instanţei, după declinare, a fost cel din 7.11.2017, dată la care era obligatorie stabilirea competenţei, în raport de cererea introductivă.

Depăşirea acestui moment atrage decăderea din dreptul de a mai invoca necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, atât a instanţei cât şi a părţilor

În consecinţă, în lipsa invocării excepţiei, instanţa a devenit competentă să judece cauza, fără posibilitatea de a mai reveni asupra acestui aspect, ulterior primului termen de judecată.

Mai mult, potrivit art. 123 C. proc. civ., cererile adiţionale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, Tribunalul Dâmboviţa este competent să judece prezenta cerere, ca urmare a decăderii din dreptul de a mai invoca excepţia de necompetenţă materială după primul termen de judecată.

3. Soluţia Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că reclamanta, aparţinând personalului auxiliar în cadrul Tribunalului Bucureşti, a învestit iniţial instanţa de judecată cu o cerere având ca obiect plata unor drepturi salariale recalculate prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică poate fi invocată de prima instanţă până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, însă soluţia pronunţată de aceasta prin sentinţa civilă nr. 332 din 2 februarie 2018 este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 130 şi art. 131, raportat la art. 204 C. proc. civ.

Potrivit art. 204 C. proc. civ., partea poate să modifice cererea de chemare în judecată până la primul termen, care în speţă a fost data de 7.11.2017.

La acest termen, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare şi modificatoare a cererii de chemare în judecată, arătând că înţelege să formuleze contestaţie împotriva Deciziei nr. 452/26.06.2017 emise de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti şi a anexelor acesteia, solicitând anularea actului contestat şi emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei.

Prin încheierea din data de 7.11.2017, Tribunalul Dâmboviţa a dispus comunicarea cererii de completare şi modificare a acţiunii şi a prorogat pronunţarea asupra competenţei de soluţionare a cauzei până la termenul următor.

Tribunalul Dâmboviţa nu putea să procedeze la verificarea competenţei sale la termenul din 7.11.2017, raportat la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, întrucât art. 204 alin. (1) teza II C. proc. civ. obligă instanţa să dispună amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.

Astfel, din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 204 alin. (1) teza II C. proc. civ., precum şi a principiilor contradictorialităţii şi dreptului părţii la apărare, primul termen de judecată la care Tribunalul Dâmboviţa putea să discute excepţia de necompetenţă materială a fost termenul din 05.12.2017, când părţile erau legal citate în raport cu acţiunea modificată.

În consecinţă, la termenul din 05.12.2017 Tribunalul Dâmboviţa nu era decăzut din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei sale materiale, aşa cum eronat a reţinut Curtea de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze prezentul litigiu, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (…)."

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii sunt aplicabile în cauză, întrucât cererea reclamantei, astfel cum a fost modificată, vizează anularea Deciziei nr. 452/26.06.2017 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-au stabilit drepturile salariale cuvenite personalului de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti aflate în raza teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, iar reclamanta critică modul de stabilire a acestora şi solicită emiterea unei noi decizii de salarizare, cererea încadrându-se, astfel, în ipoteza reglementată de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

În consecinţă, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. - reprezentant al reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2018.