Compensation for forestry protection restrictions conditioned on proven property title

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de la data de 17.09.2014, sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Obştea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 84.895,17 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta in calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 234,60 ha, situată in zona de conservare totală - tipul funcţională T2, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii in recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008, dar şi la plata dobânzii aferentă debitului principal calculată începând cu data de 18.02.2014 - dată la care creanţa a devenit exigibilă şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 9/2015 pronunţată la data de 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile invocate ca fiind nefondate şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Obştea A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca fiind nefondată.

3. Recursurile formulate în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au declarat recurs reclamanta Obştea A. şi pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ambele invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea căii de atac promovate.

3.1. Recursul declarat de reclamanta Obştea A.,

Reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, în mod eronat a apreciat instanţa că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 234,60 ha teren forestier.

Astfel, în considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamanta posedă doar acte de validare a dreptului de proprietate şi un proces-verbal de punere în posesie, ceea ce nu este suficient pentru a fi îndeplinite cerinţele art. 97 din Legea nr. 46/2008.

Or, reclamanta a efectuat toate demersurile necesare pentru a obţine titlul de proprietate, fără însă a i se imputa vreo culpă în acest sens - faptul că organele competente nu au finalizat procedura administrativă este rezultatul aplicării Legii nr. 165/2013. Dreptul de a obţine compensaţiile prevăzute de legea naţională nu poate fi înlăturat printr-o abordare formală, care blochează exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate şi acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă care rezultă din afectarea terenurilor forestiere de către situl "Natura 2000".

3.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

Pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1)pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Într-o primă critică s-a arătat că, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, în mod eronat s-a apreciat că dreptul la despăgubiri al reclamantei este afectat de o condiţie suspensivă care a amânat împlinirea termenului de prescripţie în litigiul dedus judecăţii.

Deşi s-a constatat că Decretul nr. 167/1958 este incident în cauză, s-a apreciat că termenul de prescripţie nu a început să curgă, deoarece condiţia suspensivă afectează naşterea raportului obligaţional, instanţa înţelegând prin aceasta publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiţii.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, în ipoteza în care ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensaţiilor pretinse, naşterea dreptului nu este influenţată de Decizia Comisiei, atâta timp cât acest drept a fost prevăzut în normele de drept intern, respectiv art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic. Astfel, instanţa face o confuzie între normele instituite prin H.G. nr. 861/2009 şi Decizia Comisiei Europene(CE) emisă în anul 2012 - normele metodologice se referă la calculul efectiv al valorii compensaţiilor datorate reclamantei, iar decizia Comisiei reprezintă actul prin care se aprobă acordarea ajutorului de stat.

În esenţă, pârâtul a arătat că actul administrativ al CE emis în anul 2012 priveşte intervalul de timp 2010-2013, pentru perioada anterioară anului 2010, nefiind nevoie de aprobarea Comisiei Europene. În acest context, dreptul material la acţiune nu este afectat de o condiţie suspensivă, pentru anul 2008, astfel încât dreptul la acţiune a început să curgă la începutul anului 2009 şi a expirat la sfârşitul anului 2012. Aşa fiind, acţiunea reclamantului formulată în cursul anului 2014 este prescrisă.

O a doua critică formulată de pârât se referă la fondul cauzei, arătând că simpla publicare a Deciziei Comisiei Europene din 2012 în Jurnalul Oficial nu înseamnă că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului la acţiune de către reclamantă.

Este eronată soluţia Curţii de Apel Craiova, deoarece nu a fost analizată îndeplinirea cerinţelor premergătoare formulării unei acţiuni în despăgubiri, în sensul că nu există documente care să ateste dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru care au fost solicitate compensaţiile. S-a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 46/2008, H.G. nr. 861/2009 şi a efectelor Deciziei Comisiei Europene în materia acordării ajutorului de stat.

4. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 2 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 13 martie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Recursul declarat de reclamanta Obştea A.

Criticile formulate în recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să lămurească dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea dreptului material la acţiune, în sensul de a stabili dacă dreptul la acordarea compensaţiilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic s-a născut în patrimoniul reclamantei Obştea A.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că în cauză reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului forestier în suprafaţă de 234,60 ha situat pe raza judeţului Gorj.

În conformitate cu dispoziţiile art. 26 Legii fondului funciar nr. 1/2000:

"(1) Foştilor membri ai formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, composesorate, obsti de moşneni în devălmăşie, obsti razesesti nedivizate, păduri graniceresti şi alte forme asociative asimilate acestora, precum şi moştenitorilor acestora, care au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza art. 46 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, li se va elibera un singur titlu de proprietate, cu menţiunea la titular: "composesorat", "obşte de moşneni", "obşte de răzeşi", "păduri graniceresti", alte asociaţii şi cu denumirea localităţii respective."

Aşadar, procedura de retrocedare se finalizează cu acordarea titlului de proprietate asupra terenurilor forestiere, ceea ce înseamnă că existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei este confirmată de la data emiterii titlului în favoarea sa.

Conform dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor (...)

b) compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă."

Interpretarea coroborată a textelor de lege menţionate impune condiţia existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ca o condiţie esenţială pentru naşterea dreptului la despăgubiri şi în mod subsecvent a exercitării acţiunii în instanţă, urmând a fi înlăturată apărarea reclamantei că nu i se poate imputa întârzierea în emiterea titlului de proprietate.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, acordarea despăgubirilor este strâns legată de dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă - lipsa titlului împiedicând naşterea dreptului la compensaţii asupra terenului în litigiu.

De vreme ce nu este îndeplinită premisa esenţială a aplicării Legii nr. 46/2008, nu se mai impune analizarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 861/2009 şi nici a Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012)/19.07.2012 - dacă dreptul la despăgubiri nu s-a născut este irelevant a se analiza dacă acesta poate fi exercitat fără restricţii sau este afectat de o condiţie suspensivă.

De asemenea, dacă dreptul la acordarea compensaţiilor nu s-a născut în patrimoniul reclamantei, nu se mai impune analizarea excepţiei prescripţiei extinctive, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

Cu alte cuvinte, dacă dreptul la acordarea despăgubirilor nu există, atunci nu există nici dreptul material la acţiune şi, în consecinţă, nu sunt îndeplinite cerinţele Decretului-Lege nr. 167/1958 pentru a verifica dacă acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor

Criticile formulate în recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să lămurească, la fel ca şi în cazul recursului declarat de reclamantă, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea dreptului material la acţiune, în sensul de a stabili dacă dreptul la acordarea compensaţiilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 46/2008 s-a născut în patrimoniul reclamantei Obştea A.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de pârât vor fi respinse ca nefondate, pentru aceleaşi considerente ca cele reţinute în analizarea recursului reclamantei.

Astfel, interpretarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 1/2000 prin coroborare cu art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 impune condiţia existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ca o condiţie esenţială pentru naşterea dreptului la despăgubiri şi în mod subsecvent a exercitării acţiunii în instanţă.

Prin exercitarea acţiunii civile se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv, or, în cauză, pentru a compensa restricţiile asupra dreptului de proprietate prin instituirea sitului "Natura 2000", prin lege s-a stabilit acordarea unor compensaţii - cu alte cuvinte, acordarea unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a proprietarilor pentru terenurile în litigiu.

În speţă, acordarea despăgubirilor este strâns legată de dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, întrucât lipsa titlului împiedică naşterea dreptului la compensaţii asupra terenului în litigiu. De vreme ce nu este îndeplinită premisa esenţială a aplicării Legii nr. 46/2008, nu se mai impune analizarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 861/2009 şi nici a Deciziei Comisiei Europene.

Aşa cum s-a arătat anterior, dacă dreptul la despăgubiri nu s-a născut în patrimoniul reclamantei, nu se mai impune analizarea excepţiei prescripţiei extinctive, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

3. Temeiul juridic al soluţiei pronunţate de Înalta Curte

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, urmează să respingă recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta Obştea A. şi de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, împotriva sentinţei nr. 9/2015 din 13 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2018.