Court upholds CNVM proxy-voting regulation as within authority and not breaching secret ballot; company’s challenge rejected.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 23.09.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. (A. S.A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A,S.F.) pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

(i) anularea parţială a punctului 6 al alin. (1) al art. 15 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, referitor la forma şi conţinutul procurii speciale utilizată în cadrul unei adunări generale care are înscrisă pe ordinea de zi alegerea administratorilor;

(ii) anularea parţială a dispoziţiilor cuprinse în art. 15, art. 16 şi art. 18 ale Regulamentului C.N.V.M. nr. 6/2009, referitoare la posibilitatea exprimării votului în cadrul unei adunări generale prin "abţinere"

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 7 noiembrie 2014, reclamanta şi-a completat acţiunea, în sensul că solicită şi anularea Deciziei A.S.F. nr. 1513/20.10.2014 privind respingerea plângerii prealabile formulată de A. S.A. împotriva unor prevederi ale Regulamentului C.N.V.M. nr. 6/2009 privind exercitarea anumitor drepturi ale acţionarilor în cadrul adunărilor generale ale societăţilor comerciale.

2. Hotărârile pronunţate în cauză

Prin sentinţa nr. 186/R/15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 206/29.01.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A.S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 206/29.01.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta A.S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, la primul termen de judecată după înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, această instanţă s-a pronunţat în şedinţă publică, în sensul că, în urma verificării competenţei materiale şi teritoriale, din oficiu, se declară competentă să soluţioneze cauza şi că orice altă solicitare/excepţie nu mai poate fi primită.

Recurenta a menţionat că, deşi a încercat să învedereze instanţei că doreşte să formuleze şi să susţină excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe, s-a trecut la judecarea cauzei fără a i se da posibilitatea să susţină excepţia.

Procedând în acest mod, recurenta apreciază că prima instanţă a încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii reglementate de art. 13 alin. (3) şi art. 14 din C. proc. civ., în condiţiile în care, conform art. 20 din acelaşi act normativ, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei are obligaţia să asigure şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil.

3.2. Cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat următoarele argumente:

a) Referitor la ilegalitatea prevederilor art. 15 pct. 6 al alin. (1) al Regulamentului C.N.V.M. nr. 6/2009

În condiţiile ordinii constituţionale şi ale statului de drept, este ilegal ca printr-un act administrativ normativ, aşa cum este Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, să se intervină în raporturile juridice de drept civil, statutare ori contractuale care se stabilesc între acţionarii unor societăţi ori între aceştia şi alte persoane (cu ocazia încheierii contractelor de mandat în vederea reprezentării în AGA), pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu este îngăduit să se stabilească norme de conduită obligatorii, care nu sunt prevăzute în legi şi care sunt de domeniul de reglementare a legilor.

În temeiul prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea pieţei de capital nr. 297/2004, astfel cum acest alineat era redactat înainte de modificarea şi completarea lui prin O.U.G. nr. 32/2012, în baza autorizării exprese a legii, C.N.V.M. a emis Regulamentul nr. 6/2009 prin care, deşi se pretinde că au fost implementate cerinţe ale Directivei 2007/36/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 iulie 2007, au fost stabilite în mod imperativ şi o serie de reguli privind modalitatea în care poate fi acordată şi adusă la îndeplinire o procedură specială în orice AGA. Aceasta, în condiţiile în care:

- existau reguli speciale instituite prin Legea nr. 31/1990 (a se vedea art. 243, în special alin. (6)-(9), înainte şi după modificarea acestui articol prin O.U.G. nr. 32/2012);

- existau şi prevederi de ordin general privind contractul de mandat cu reprezentare (chiar şi în vechiul C. civ.), prevederi care, în caz de lacună de reglementare, puteau fi aplicate în raporturile de reprezentare în AGA.

Prin O.U.G. nr. 32/2012 a fost retras în mod explicit dreptul autorităţii de domeniu să emită reglementări privind reprezentarea acţionarilor pe baza de procură specială, textul art. 243 alin. (3), în varianta actuală, conţinând soluţia logică şi legală conform căreia împuternicirea dată persoanelor care-i reprezintă pe alţi acţionari ai AGA trebuia să se dea cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie, acestea fiind doar cele reprezentate de art. 125-127 din Legea nr. 31/1990 şi art. 243 din Legea nr. 297/2004).

Acesta trebuia să fie momentul în care C.N.V.M./A.S.F. trebuia să revoce, cel puţin în parte (în special, pct. 6 al alin. (1) al art. 15) prevederile regulamentare care modificau şi completau legile enumerate anterior.

Dacă Guvernul ar fi intenţionat să menţină abilitarea C.N.V.M. de a emite reglementări privind reprezentarea în AGA, ar fi făcut-o, aşa cum a procedat în cazul alin. (9) al art. 243 din Legea nr. 297/2004, privind exercitarea votului prin corespondenţă în care s-a prevăzut în mod expres că C.N.V.M. emite reglementări privind această procedură.

Chiar dacă, prin reducere la absurd, s-ar achiesa la punctul de vedere al primei instanţe conform căruia C.N.V.M./A.S.F. are dreptul să emită reglementări secundare în materie de reprezentare chiar şi în noile condiţii normative (actuala formă a textului art. 243 alin. (3), din examinarea conţinutului art. 15 alin. (1) din Regulament rezultă fără dubiu împrejurarea că C.N.V.M. a stabilit în mod imperativ conţinutul cadru al procurii speciale ce poate fi utilizată în oricare AGA, intervenind fără drept în raporturi juridice contractuale în care libertatea contractuală prevăzută de C. civ. este retrănsă printr-un act juridic ce nu are forţa necesară să o facă.

Caracterul ilegal, contrar Legii nr. 31/1990, dar şi Legii nr. 297/2004 al art. 15 alin. (1) din Regulament se evidenţiază în modul cel mai pregnant în cazul punctului 6 al aceluiaşi articol. Această dispoziţie regulamentară, prin finalitatea ei, încalcă în mod evident prevederile art. 130 din Legea nr. 31/1990 privind dreptul la vot secret pentru anumite chestiuni, cum ar fi alegerea administratorilor, iar, pe de altă parte, este limitată doar la problema alegerii administratorilor nu şi la oricare alte categorii de probleme pentru care legea obligă la exercitarea votului în mod secret.

Atâta timp cât Legea nu instituie derogări de la regula confidenţialităţii votului, nici A.S.F. nu putea să o facă prin reglementări de rang secundar.

Prima instanţă a încălcat şi aplicat în mod greşit legea atunci când a apreciat că obligaţia de a se înscrie în procură modul în care acţionarul va vota asupra problemei alegerii administratorilor este justificată de exigenţele Directivei 2007/36/CE de a include în conţinutul procurilor instrucţiuni specifice de vot.

Ceea ce a ignorat prima instanţă este împrejurarea ca Directiva citată nu obligă ca şi în cazul votului secret privind alegerea administratorilor să se precizeze expres în conţinutul ei modul de vot pentru fiecare candidat. Instrucţiuni precise şi exprese se pot da de către mandanţi, fie verbal fie în scris, doar şi prin documente separate de procură, soluţie care se impune mai ales în cazul votului secret.

Prima instanţă a încălcat şi aplicat în mod greşit legea şi atunci când a reţinut că art. 15 pct. 6 al alin. (1) din Regulament nu încalcă nici Legea nr. 31/1990 şi nici Legea nr. 297/2004, întrucât prin art. 243 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 297/2004 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii) se stabileşte pentru cazul votului prin corespondenţă, o procedură specială care nu permite devoalarea votului secret decât la momentul în care sunt cunoscute şi celelalte voturi exprimate în secret de către acţionarii prezenţi sau reprezentaţi la şedinţă.

Un astfel de raţionat este eronat şi contrar legii, deoarece:

- instanţa a confundat în mod nepermis modalitatea de vot prin corespondenţă cu cea prin procură; art. 15 pct. 6 alin. (1) din Regulament se referă doar la votul prin procură specială;

- dispoziţiile art. 243 alin. (9) din Legea nr. 297/2004 au fost introduse în 2012 prin O.U.G. nr. 32/2012 şi se referă doar la votul prin corespondenţă;

- nu are nicio relevanţă împrejurarea reţinută de prima instanţă, în sensul că art. 243 alin. (9) era în vigoare la data introducerii acţiunii în contencios administrativ, întrucât au fost atacate prevederile unui Regulament care nu au acelaşi obiect de reglementare cu art. 243 alin. (9).

Un alt motiv pentru care se impune a se reţine încălcarea şi aplicarea greşită a legii de către prima instanţă este acela că, deşi apreciază necesitatea şi utilitatea votului secret în direcţia exercitării liberei şi neîngrădite a votului acţionarilor, consideră că principiul bunei-credinţe evocat de art. 1361 din Legea nr. 31/1990 îi obligă pe toţi acţionarii care votează prin procură să arate în mod expres felul în care votează cu privire la fiecare problemă, inclusiv cu privire la alegerea administratorilor prin vot secret. Or, un asemenea raţionament este contrar raţiunii necesităţii şi utilităţii dreptului de vot, este contrar legii, pentru că nu orice acţionar care votează secret, atunci când legea îi permite şi chiar îl obligă, este ori trebuie să fie de rea-credinţă.

În mod eronat, cu încălcarea principiului constituţional al bunei-credinţe, prima instanţă a mai reţinut că, dacă într-o procură specială privind alegerea administratorilor nu se prevede în mod expres şi clar votul acţionarului-mandant, o astfel de situaţie are semnificaţia cedării dreptului de vot către mandatar.

Or, o astfel de gândire, nu numai că nu este conformă cu legea şi cu adevăratele raporturi care se pot stabili între părţi, dar ignoră singura posibilitate reală şi legitimă ca mandantul să dea instrucţiuni scrise sau orale, dar secrete, mandatarului său cu privire la problemele în care legea obligă la vot secret.

Cedarea dreptului de vot, în inţelesul Legii nr. 31/1990, are în vedere situaţia ilegală în care un acţionar separă în mod intenţionat, definitiv ori chiar temporar, acest atribut esenţial de celelalte atribute pe care le conferă legea şi actele constitutive calităţii/statutului de acţionar, fapt care nu este permis.

De asemenea, fără niciun temei legal, prima instanţă a considerat că pretenţia reclamantei ca într-o procură specială privind exercitarea dreptului de vot să nu se prevadă modul de vot pentru fiecare candidat ar face ca o astfel de procură să fie nulă, este nejustificată, conform doctrinei.

Prin acest raţionament, instanţa încalcă întreaga legislaţie aplicabilă în materia contractului de mandat şi impune forme speciale de manifestare a voinţei juridice a mandanţilor, acolo unde legea nu le impune.

Prevederile pct. 6 al alin. (1) al art. 15 din Regulament, referitoare la modul de repartizare a voturilor cumulate în caz de omisiune din partea votanţilor de a indica modul lor de alocare în procura încredinţată, sunt nelegale întrucât prin textul ultimei fraze a punctului 6 se introduce un criteriu aleatoriu/arbitrar de alocare a voturilor cumulate utilizate de acţionarii care au votat prin acest sistem de vot.

Fără să aibă temei legal, autorii Regulamentului prezumă că voinţa acţionarilor - mandanţi care-şi exercită votul cumulativ, prin procură, în acest mod, trebuie să fie una în sensul distribuirii în mod egal tuturor candidaţilor cu care au votat pentru.

Or, un asemenea raţionament juridic, bazat pe voinţă prezumată, nu are suport în nicio dispoziţie legală incidentă.

De altfel, se impune a se constata că prima instanţă nu s-a pronunţat în niciun mod asupra chestiunii ilegalităţii cuprinse în ultima frază a punctului 6 al alin. (1) al art. 15 din Regulament.

b) Referitor la ilegalitatea unora dintre prevederile art. 16 şi 18 din Regulament.

Curtea de apel a apreciat, printr-o interpretare proprie, aceste prevederi din Regulament, în sensul că în calculul majorităţii de vot în astfel de situaţii nu trebuie să se ia în consideraţie şi drepturile de vot care trebuie să se exprime prin abatere. Dacă o astfel de interpretare juridică s-ar impune în toate situaţiile viitoare de acest gen, problema ridicată de reclamantă prin acţiune ar dispărea.

În realitate, prevederile din Regulament atacate trebuie modificate în sensul ca acţionarii care intră sub incidenţa art. 126 şi 127 din Legea nr. 31/1990 nu au drept de vot în astfel de situaţii, nefiindu-le admisă abţinerea de la vot pentru că voturile cu abţineri se iau în calculul majorităţii necesare, situaţie în care scopul prevederilor citate nu poate fi atins.

Prima instanţă a încălcat legea, refuzând anularea prevederilor din Regulament care dau dreptul persoanelor vizate de art. 126 să voteze prin "abţinere" în situaţii când legea dispune că ele " nu pot vota".

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar în secundar, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în sensul admiterii pe fond a cererii de chemare în judecată,, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, la fond şi în recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, prevalându-se, în esenţă, de următoarele apărări:

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, atâta vreme cât nu s-a invocat excepţia necomptenţei materiale sau teritoriale de ordine publică în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, invocarea nu s-a făcut în condiţiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ. - adică la primul termen la care părţile au fost legal citate, iar instanţa nu a respins greşit excepţia ori a omis să se pronunţe asupra acesteia.

Curtea de Apel Bucureşti, în mod temeinic şi legal a reţinut cauza spre judecare având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital potrivit căruia, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al C.N.V.M. de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti.

Acest text de lege stabileşte o competenţă teritorială exclusivă, astfel încât ne aflăm în prezenţa unei norme imperative, care prevede o competenţă absolută, derogatorie de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

La o simplă analiză a sentinţei recurate, având în vedere motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare, se observă faptul că, în ceea ce priveşte fondul cauzei, aceasta este temeinică, cuprinde atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins pretenţiile părţilor, nu conţine motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Nu poate fi reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât au fost interpretate în mod corect textele legale incidente în cauza de faţă şi s-a făcut o aplicare corectă atât a normelor speciale incidente domeniului instrumentelor şi investiţiilor financiare, cât şi a normelor generale prevăzute în materie administrativă şi contravenţională.

În ceea ce priveşte aspectele de fond, se observă că recurenta reiterează criticile de nelegalitate susţinute pe fondul cauzei şi nu aduce elemente de noutate, astfel că se impune respingerea recursului ca nefondat.

5. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise prin care şi-a menţionat toate motivele de recurs astfel cum acestea au fost prezentate prin cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prima criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

1. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când acesta a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii

Acest motiv de nelegalitate poate fi reţinut doar dacă excepţia de necompetenţă materială sau teritorială de ordine publică s-a invocat în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, în condiţiile legii, iar instanţa a respins în mod greşit excepţia sau a omis a se pronunţa asupra acesteia.

Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Făcând în mod corect aplicarea acestor dispoziţii legale, la primul termen de judecată stabilit pentru data de 21.05.2015, Curtea de Apel Bucureşti a consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă următoarele aspecte:

"Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 131 cu referire la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004, stabileşte că este instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze prezenta cauză, după care, nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul asupra cererii de chemare în judecată".

Excepţia de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţa de faţă, recurenta-reclamantă nu a invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe, în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare ce rezultă din cuprinsul încheierii din data de 22.01.2015.

În aceste condiţii, nu poate fi reţinut motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., astfel că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă sub acest aspect.

2. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Nulitatea hotărârii primei instanţe a fost invocată de recurentă în temeiul art. 13 alin. (3), art. 14 şi art. 176 pct. 3 C. proc. civ., pentru încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, precum şi a dispoziţiilor legale referitoare la competenţă, pe motiv că instanţa a procedat la judecarea cauzei fără a-i permite să susţină excepţia de necompetenţă teritorială de ordine publică.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, recurenta-reclamantă nu a invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe.

În aceste condiţii, nu poate fi vorba de o nerespectare de către instanţă a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare ori a dispoziţiilor legale privitoare la competenţă, astfel că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

3. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei

Nelegalitatea hotărârii primei instanţe invocată de recurentă vizează motivarea contradictorie şi insuficientă a acesteia, în special faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra chestiunii ilegalităţii dispoziţiilor cuprinse în ultima frază a punctului 6 alin. (1) art. 15 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea realizată de prima instanţă, deşi este una succintă, răspunde la argumentele pertinente, succeptibile să influenţeze soluţia litigiului, referitoare atât la competenţa autorităţii publice de a emite actul administrativ contestat, cât şi la respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului s-a reţinut că obligaţia motivării hotărârii judecătoreşti este inerentă dreptului la un proces echitabil, însă aceasta nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument. În schimb, un mijloc hotărâtor pentru soluţia pronunţată presupune un răspuns specific şi explicit (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk c. Olandei; Hotărârea din 9 decembrie 1994, H.Balani c/Spaniei şi Ruiz Torija c/Spaniei).

Relativ la pretinsa omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra nelegalităţii dispoziţiilor cuprinse în ultima frază a punctului 6 alin. (1) al art. 15 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, susţinerile recurentei nu vor fi reţinute, întrucât aceste dispoziţii normative nu au fost criticate în primă instanţă şi pe considerentul că, fără niciun temei legal, s-ar fi instituit un criteriu aleatoriu/arbitrar de alocare a voturilor cumulate utilizate de acţionarii care au votat prin acest sistem de vot.

O astfel de susţinere nu se regăseşte nici în cererea de chemare în judecată şi nici în completarea la aceasta, fiind inadmisibilă invocarea ei pentru prima dată în recurs. Prin urmare, nu poate fi vorba de o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra acestui aspect de nelegalitate.

De asemenea, nu este identificată nicio contradicţie în raţionamentul instanţei, astfel că nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

4. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Litigiul dedus judecăţii vizează controlul de legalitate cu privire la dispoziţiile art. 15 alin. (1) pct. 6, referitoare la forma şi conţinutul procurii speciale utilizată în cadrul AGA care are înscrisă pe ordinea de zi alegerea administratorilor, precum şi a dispoziţiilor art. 15, art. 17 şi art. 18, referitoare la posibilitatea exprimării votului în cadrul AGA prin abţinere, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009 privind exercitarea anumitor drepturi ale acţionarilor în cadrul adunărilor generale ale societăţilor comerciale.

4.1 Referitor la abilitarea C.N.V.M. de a emite reglementări secundare în materie de reprezentare, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 32/2012

În conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare este autoritatea competentă în domeniul pieţei de capital, care aplică prevederile legii, prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul propriu, în vederea îndeplinirii obiectivelor sale fundamentale.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Statutul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, această autoritate reglementează şi supraveghează piaţa de capital, pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, precum şi instituţiile şi operaţiunile specifice acestora.

La art. 2 din Statut sunt precizate obiectivele fundamentale ale C.N.V.M., printre care şi "asigurarea protecţiei operatorilor şi investitorilor împotriva practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase (lit. c.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale, C.N.V.M. îşi exercită prerogativele legale privind reglementarea, prin adoptarea de norme, emiterea de acte individuale şi dispunerea de măsuri. C.N.V.M. adoptă norme prin regulamente şi instrucţiuni care sunt puse în aplicare prin ordin al preşedintelui acesteia (art. 7 alin. (1) şi (3) din Statut).

Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, toate prerogativele C.N.V.M. au fost preluate de Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.). actele emise până la acea dată de către fosta autoritate a pieţei de capital, inclusiv reglementările adoptate de aceasta în aplicarea legii, îşi păstrează valabilitatea, în conformitate cu art. 27 din acest act normativ.

Susţinerile recurentei în sensul că, după modificarea art. 243 din Legea nr. 297/2004, dispusă prin O.U.G. nr. 32/2012, A.S.F. nu mai are abilitarea legală de a reglementa forma şi conţinutul procurii speciale de reprezentare în AGA sunt neîntemeiate.

Textul art. 243 din Legea nr. 297/2004, în forma sa modificată, menţine posibilitatea de reprezentare a acţionarilor în AGA şi prin alte persoane decât acţionarii, pe bază de procură specială (alin. (6).

Modificarea adusă alin. (3) al art. 243 prin O.U.G. nr. 32/2012, în sensul înlocuirii cerinţei procurii speciale întocmite "potrivit reglementărilor C.N.V.M.", cu cerinţa implementării dată "cu respectarea prevederilor legale în materie" nu semnifică încetarea delegării normative acordată de legiuitor autorităţii pieţei de capital în ceea ce priveşte stabilirea regulilor de reprezentare a acţionarilor în adunările generale, susţinerile autorităţii pârâte în acest sens fiind în mod corect validate de prima instanţă.

Prin adoptarea O.U.G. nr. 32/2012 nu au fost modificate prevederile Legii nr. 297/2014 şi ale Statutului C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, relativ la competenţa, obiectivele fundamentale şi prerogativele autorităţii de reglementare în materia pieţei de capital, şi nici nu a fost instituită vreo derogare de la acestea în privinţa formei şi conţinutului procurii speciale de reprezentare în AGA.

Instituirea unor dispoziţii derogatorii de la prerogativa generală a C.N.V.M./A.S.F. de a emite reglementări pe baza şi în executarea Legii nr. 297/2004 trebuia să rezulte expres din redactarea textului art. 243 din Legea nr. 294/2004, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 32/2012.

În acest sens, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precizează că:

"(3)Dispoziţiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz, imperative supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; aceste situaţii trebuie să rezulte expres din redactarea normelor(s.n.).

Prin urmare, în mod eronat recurenta apreciază că, în urma modificării art. 243 din Legea nr. 297/2004, dispusă prin O.U.G. nr. 32/2012, legiuitorul a înţeles să lase la înţelegerea/libertatea părţilor modalitatea de redactare a actului (înscrisului) de reprezentare în cadrul adunării generale a acţionarilor.

4.2 Referitor la pretinsa nelegalitate a prevederilor art. 15 alin. (1) pct. 6 din Regulament, pentru încălcarea obligativităţii votului secret

Sub acest aspect, un prim element care se impune a fi subliniat este acela că norma specială reprezentată de art. 243 alin. (6) din Legea nr. 294/2004, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 32/2012, prevede că "Reprezentarea acţionarilor în adunarea generală a acţionarilor se va putea face şi prin alte persoane decât acţionarii, pe bază de procură specială (...)".

Reglementarea la nivel secundar a unor aspecte legate de votul prin reprezentare şi utilizarea procurii speciale precizată la art. 243 alin. (6) din acest act normativ se înscrie în prerogativa generală a C.N.V.M./A.S.F. de a emite reglementări în domeniul pieţei de capital.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

"(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009 are natura juridică a unui act normativ dat în executarea legii, astfel că acesta trebuie să respecte limitele şi normele care îl ordonă.

Normele instituite prin art. 15 alin. (1) pct. 6 din Regulament respectă limitele impuse de legislaţia primară, întrucât nu fac altceva decât să expliciteze modalitatea de aplicare a prevederilor referitoare la posibilitatea exercitării votului prin reprezentant în cazul alegerii membrilor consiliului de administraţie.

Raţiunea instituirii unei astfel de reglementări este justificată atât de faptul că Legea nr. 31/1990, ce constituie cadrul general în materia societăţilor comerciale, nu conţine prevederi referitoare la forma şi conţinutul procurii speciale, cât şi de necesitatea protecţiei drepturilor acţionarilor care, din diverse motive, optează pentru exercitarea dreptului de vot prin reprezentare.

Cerinţa formulării distincte a instrucţiunilor de vot în cadrul procurii speciale, în sensul precizării votului pentru candidaţii la consiliul de administraţie, nu contravine prevederilor art. 130 din Legea nr. 31/1990, relativ la obligativitatea votului secret.

Un argument în acest sens este reprezentat de faptul că însăşi Legea nr. 297/2004 instituie, prin art. 243 alin. (9), anumite reguli ce trebuie respectate pentru asigurarea confidenţialităţii votului. Deşi acestea se referă la situaţia votului exprimat prin corespondenţă, ele pot fi aplicate, prin analogie şi în situaţia similară a votului prin reprezentare, tocmai pentru a se asigura exprimarea votului într-o modalitate care să permită păstrarea confidenţialităţii acestuia.

Prin urmare, prevederile art. 15 alin. (1) pct. 6 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009 respectă principiul ierarhiei actelor normative instituit prin art. 4 din Legea nr. 24/2000, astfel că sunt neîntemeiate criticile formulate în acest sens de recurenta-reclamantă.

4.3. Referitor la pretinsa nelegalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 16 şi art. 18 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 9/2009, referitoare la posibilitatea exprimării votului prin "abţinere"

În opinia recurentei, aceste dispoziţii din Regulament contravin prevederilor art. 126 şi art. 127 din Legea nr. 31/1990, astfel că se impun a fi modificate, întrucât acţionarii care intră sub incidenţa acestor texte de lege au interdicţia de a vota, nefiindu-le admisă abţinerea de la vot. Aceasta, deoarece numărul de abţineri se iau în calculul majorităţii necesare, situaţie în care scopul reglementării nu poate fi atins.

Susţinerile recurentei-reclamante nu sunt de natură să afecteze legalitatea prevederilor contestate, întrucât şi la adoptarea acestora au fost respectate normele de tehnică legislativă, relativ la ierarhia actelor normative, atât timp cât a fost stabilită exclusiv obligativitatea evidenţierii formelor de exercitare a dreptului de vot, fără a se institui reguli noi de calcul a majorităţii de vot.

În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din acest act normativ, coroborat cu art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 206 din 29 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2018.