Negative conflict of jurisdiction regarding a union's active standing and territorial competence under administrative contentious law.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă cu nr. 2237 din 07 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. Si M., prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor N., în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Raşnov şi Primarul Oraşului Raşnov, în favoarea Tribunalului Braşov.

Învestit prin declinare, Tribunalul Braşov, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa 2173/CA din 16 noiembrie 2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. Si M., prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor N., în contradictoriu cu pârâţii Orasul Rasnov şi Primarul Orasului Rasnov, în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă dintre Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Braşov şi a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Prin cererea adresată instanţei, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor N., în numele membrilor de sindicat, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Râşnov şi Primarul Oraşului Râşnov, a solicitat obligarea pârâţilor la stabilirea nivelului de salarizare în funcţie de nivelul maxim de salarizare, pentru aceeaşi funcţie şi acelaşi grad profesional şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa intre salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare, pentru aceeaşi funcţie şi acelaşi grad profesional, şi salariile care le-au fost efectiv achitate, începând cu data de 09.04.2015 şi pana la data rămânerii definitive a hotărârii, urmând ca sumele sa fie actualizate cu indicele inflaţiei de la data scadentei lunare, pana la data plaţii efective şi obligarea paraţilor la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferenţa dintre salariile cuvenite şi cele efectiv achitate, de la data scadentei lunare şi pana la data plaţii efective.

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Dispoziţiile legale menţionate nu stabilesc care este instanţa competentă teritorial, astfel că devin aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Astfel, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede o competenţă alternativă a instanţei, cea de la domiciliul reclamantului sau cea de la domiciliul pârâtului, alegerea instanţei aparţinând reclamantului.

În speţă, problema ce urmează a fi dezlegată şi în funcţie de care se va stabili şi instanţa competentă este aceea a calităţii procesuale active în cazul formulării unei cereri adresate instanţei de către un sindicat în numele membrilor săi, funcţionari publici.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011 "(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.

(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă".

Prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, s-a statuat că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat şi că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

După cum se poate observa, prin această decizie au fost analizate două aspecte:

- aplicarea şi interpretarea unitară a prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor (abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social);

- aplicarea şi interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 283 alin. (2) Codul muncii.

Pentru că în prezenta cauză litigiul vizează drepturi ale funcţionarilor publici, categorie ce se poate asocia în sindicat, Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii prezintă importanţă numai sub aspectul celor stabilite în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 54/2003.

Astfel, în considerentele deciziei s-a arătat că " prin art. 28 alin. (2) din acelaşi act normativ se prevede că, în exercitarea atribuţiilor respective, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune ori renunţă la judecată.

Prin instituirea dreptului organizaţiilor sindicale de a formula acţiuni în justiţie în numele membrilor lor, chiar şi în lipsa unui mandat expres din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de dispoziţie procesuală din partea titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizaţii, depăşind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală.

Aceasta interpretare a dispoziţiilor art. 28 a fost susţinută de o parte a jurisprudenţei, dar şi de doctrina care a abordat direct situaţia calităţii procesuale a organizaţiilor sindicale din perspectiva dispoziţiilor menţionate anterior, aşa cum s-a subliniat în raportul întocmit în cauză.

Referitor la categoria interesului apărat prin posibilitatea recunoscută organizaţiilor sindicale de a formula acţiune în numele membrilor lor, concluzia este în sensul că legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizaţiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

Această concluzie se desprinde atât din formularea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, care se referă expres inclusiv la apărarea drepturilor ce decurg din contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, situaţie în care interesele sunt cu precădere individuale, cât şi din dispoziţiile fostului art. 282 din Codul muncii (actual art. 267 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare), care acordă posibilitatea de a fi părţi în conflicte de muncă în mod expres sindicatelor, pe lângă salariaţi, angajatori, patronate, alte persoane juridice sau fizice care au aceasta vocaţie în temeiul legilor speciale ori al C. proc. civ.

Ţinând cont că în cadrul conflictelor de muncă sunt cuprinse şi conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă.

Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenţei şi doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizaţiile sindicale acţionează în calitate de reclamante, a reprezentat şi voinţa legiuitorului a fost confirmat de evoluţia legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, şi anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii."

Această dezlegare are caracter obligatoriu şi în cazul cererilor de chemare în judecată formulate de sindicate, în numele membrilor lor ce au calitatea de funcţionari publici, legea de organizare a sindicatelor fiind aplicabilă şi acestor sindicate.

Fiind un litigiu ivit în faţa unei instanţe de contencios administrativ, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Sindicatul a ales instanţa competentă teritorial ca fiind tribunalul în circumscripţia căruia îşi are sediul, respectiv Tribunalul Bucureşti şi nu prin raportare la domiciliul membrilor săi sau al sediului pârâtului.

Un argument în plus în sensul celor reţinute îl reprezintă faptul că în Şedinţa Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 mai 2017 a fost unificată practica în aceste litigii şi s-a considerat că, în materia contenciosului administrativ, în acţiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în funcţie de dispoziţiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opţiune al reclamantului.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., O., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor N., în contradictoriu cu pârâţii Orasul Râşnov prin Primar şi Primarul Oraşului Râşnov în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a-II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2018.