Public official’s honor claim vs. notary’s disciplinary petition: Free expression and public scrutiny preclude civil liability

Sesizare formulată împotriva unui funcţionar public. Solicitarea demarării unei anchete disciplinare. Acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva petiţionarului. Invocarea unei atingeri aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului profesional. Inexistenţa faptei ilicite

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic : dreptul la liberă exprimare

funcţionar public

sesizare disciplinară

daune morale

C.civ., art. 70 – 72, art. 75, art. 252, art. 1349, art. 1357

Legea nr. 188/1999, art. 3

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8, art. 10

Fapta unei persoane, care are calitatea de notar public, de a face o sesizare disciplinară împotriva unui funcționar public, pe fondul unor controverse profesionale, cu privire la „conduita, limbajul, lipsa de empatie, decența, condescendența” acestuia, nu are potenţialul intrinsec şi efectul concret de a leza imaginea și demnitatea reclamantului, nefiind o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Avertizarea instituției în care își desfășoară activitatea reclamantul și solicitarea de a demara o anchetă, cu privire la o situație de fapt concretă, în absența unui limbaj licențios și imputării unor fapte ce ar putea constitui verdicte de vinovăție și a relei-credințe, se înscrie în exercițiul firesc, într-o societate democratică, al drepturilor pe care persoanele le au şi le pot exercita, atunci când sunt nemulțumite de comportamentul funcționarilor publici.

Efectuarea ulterioară de cercetări disciplinare cu privire la conduita reclamantului, chiar dacă a fost percepută de acesta, pe plan subiectiv, drept umilitoare, constituie o procedură firească într-un stat democratic, în care comportamentul funcționarilor publici de orice fel față de persoanele cu care vin în contact trebuie să fie bazat pe politețe, respect reciproc și pe îndeplinirea atribuțiilor într-o manieră care să fie folositoare și predictibilă. Totodată, reclamantul, ca funcționar public, trebuie să accepte într-o măsură mult mai mare decât un simplu particular critici, chiar exagerate, cu privire la conduita sa și la maniera în care își exercită funcția, acesta supunându-se în mod conștient atenției și controlului public, prin asumarea funcției cu care a fost învestit, limitele criticii, în cazul său, fiind mai largi decât în cazul unui cetățean obișnuit, iar protecția mai restrânsă.

Secţia I civilă, decizia nr. 865 din 8 mai 2019

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la data de 26.10.2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a lezării demnităţii, onoarei, imaginii şi prestigiului profesional.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 392 din 20.03.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV- a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.

Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 1131 A din 6.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 392/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

4. Cererea de recurs şi întâmpinarea:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei apelate, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea admiterii apelului şi a cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului, motivele de nelegalitate ale hotărârii se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1349, 1357-1359 Cod civil și art. 72 alin. (1) și art. 252 din Codul civil.

Recurentul a învederat că, așa cum se poate observa din motivarea, de altfel, „succintă” a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut că „nimic din cuprinsul sesizării formulată de intimată nu ar releva o intenţie vexatoare, jignitoare din partea intimatei-pârâte şi nici că aceasta ar fi denaturat sau exagerat cele petrecute, tonul sesizării fiind unul rezonabil şi plauzibil”, în opinia instanţei de apel.

Aceeaşi instanţă a apreciat că fapta intimatei-pârâte nu are caracter ilicit, ca o condiţie a atragerii răspunderii civile delictuale, chiar dacă recurentul a fost supus cercetării disciplinare, ca urmare a sesizării formulate de intimata-pârâtă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în cauză.

Fapta ilicită constă în aceea că, în cuprinsul memoriului înaintat de către intimata-pârâtă la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, aceasta a menţionat informaţii neadevărate, cu conţinut jignitor la adresa onoarei şi demnităţii sale şi integrităţii profesionale, de natură a-i aduce grave prejudicii, cu caracter nepatrimonial, decurgând din încălcarea imaginii.

Existenţa faptei ilicite este reţinută şi în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Demnitatea persoanei este apărată prin Constituţie, la art. 1 alin. (3) şi prin art. 72 alin. (1) şi (2) din Codul civil. În același sens, în art. 252 Cod civil se stipulează că „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea [...]”.

Astfel, sub aspectul tărâmului pe care se poartă aplicarea şi interpretarea principiilor în litigiul dedus judecăţii, acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viața privată, în care onoarea,

demnitatea şi reputaţia primesc accente specifice.

Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne – art. 30 alin. (6) din Constituţia României, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul român, norme care au întemeiat în mare măsură apărările pârâtei – respectiv, art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăși.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât daca îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noţiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private„ (a se vedea hotărârea Von Hannover c. Germaniei, par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea cauza Chauvy şi alţii c. Frantei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viața privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipos c. României, că, „îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru intre protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană a considerat că „obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie” (Petrina, par. 39).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României).

Prin urmare, raportând acest studiu aprofundat din doctrina de specialitate la speţă, recurentul a susținut că se conturează clar fapta ilicită. Astfel, memoriul denigrator depus de intimată a creat, prin el însuși, fapta ilicită, deoarece exprimă şi prezintă situaţii nereale, situaţii care au atras chemarea reclamantului în faţa comisiei de disciplină.

A doua condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale se referă la producerea unui prejudiciu, prin

care se înţelege rezultatul efectiv negativ suferit de reclamant, sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către intimată.

Reputaţia profesională, imaginea reclamantului, ca funcţionar public de conducere, în cadrul colectivului în care îşi desfăşoară activitatea de foarte mulţi ani, a fost grav prejudiciată, prin chemarea sa în faţă unei comisii de disciplină, ce i-a adresat o serie de întrebări stânjenitoare, privindu-l cu dizgraţie. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a considerat că a fi supus unei astfel de proceduri disciplinare, în situaţia în care nu se făcea vinovat de încălcarea niciunei norme legale, reprezintă o încălcare a demnităţii sale.

Prezenţa sa în faţa comisiei de disciplină, fără a avea vreo vină, fără a încălca vreo normă ce reglementează

activitatea profesională sau civică, a fost de natură să îi creeze un prejudiciu.

În același sens, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că nu există o legătură de cauzalitate între depunerea memoriului şi afectarea vieţii personale şi profesionale.

În realitate, așa cum a învederat în faţă primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, și cum s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, este o evidentă legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Fapta ilicită, constând în depunerea memoriului ce conţinea acuzaţii grave şi neadevărate la adresa sa, a avut drept consecinţă imediată grava atingere adusă demnităţii, onoarei şi prestigiului său profesional.

Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilității recursului, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, cerere evaluabilă în bani în valoare de 100.000 euro, raportat la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și excepţia nulităţii recursului, pentru absența împuternicirii avocațiale și a motivelor de nelegalitate, precum și prin prisma faptului că argumentele exhibate în recurs au mai fost invocate şi în apel, instanţa pronunțându-se asupra lor. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13.03.2019, completul de filtru a respins excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă B.

A admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1131A din data de 6.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată, pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând recursul exercitat în cauză, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C.proc.civ., invocat de către recurent, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispoziţiile art. 1349 C.civ. statuează că: orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire

răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Noul Cod civil reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 Cod civil prevede că: orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) Cod civil: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispoziţiilor art. 72 Cod civil: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 Cod civil prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Potrivit art. 252 Cod civil: „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.”

Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Pentru analiza modului în care aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății, și prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, este necesară prezentarea faptelor, astfel cum au fost stabilite de instanțele fondului, pe baza probelor administrate în cauză.

În acest sens, instanța de recurs reține că recurentul reclamant este funcționar public, având o funcţie de conducere, respectiv şef serviciu la Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti, instituţie publică aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Intimata pârâtă, în calitate de notar public, a constatat desfăcută, pe cale notarială, căsătoria unor părți și a solicitat operarea în registrele de stare civilă a acestui divorț.

Ca urmare a unei discuții telefonice purtate între părți, în care acestea nu s-au pus de acord cu privire la existența unei erori în certificatul de divorț și necesității rectificării acesteia, act emis de intimată în cadrul Biroului său notarial, aceasta a înaintat un memoriu Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, structurându-l în două părți – o parte, în care a prezentat situația certificatului de divorț, solicitând sprijin de specialitate, și cea de-a doua, în care a formulat o sesizare disciplinară împotriva reclamantului, solicitând verificări amănunțite cu privire „la conduita, limbajul și lipsa de empatie, decență, condescendență a şefului de serviciu, pentru a nu se repeta, pe viitor, un astfel de episod nefericit care a avut loc în discuția telefonică cu aceasta”. Urmare a acestui memoriu, s-a demarat o anchetă disciplinară împotriva reclamantului, care s-a încheiat cu clasarea lucrării.

În acest context factual, instanța de recurs, esențializând, reține că instanțele anterioare au avut a stabili dacă fapta unei persoane, care are calitatea de notar public, de a face o sesizare disciplinară împotriva unui funcționar public, pe fondul unor controverse profesionale, este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, pretins săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare ale intimatei, s-ar fi putut aduce atingere vieții private a recurentului.

Reluând analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanțele fondului că sesizarea de verificare amănunțită cu privire la „conduita, limbajul, lipsa de empatie, decența, condescendența reclamantului” nu are potenţialul intrinsec şi efectul concret de a leza imaginea și demnitatea reclamantului.

Astfel, afirmaţiile intimatei B., din memoriul întocmit de aceasta, nu se constituie într-o formă de înjosire a recurentului şi, în consecinţă, nu afectează demnitatea sau onoarea sa, întrucât se înscrie, și în opinia instanței de recurs, în exercițiul firesc, într-o societate democratică, al drepturilor pe care persoanele le au şi le pot exercita, atunci când sunt nemulțumite de comportamentul funcționarilor publici.

Totodată, efectuarea ulterioară de cercetări disciplinare cu privire la conduita apelantului-reclamant, chiar dacă a fost percepută de acesta, pe plan subiectiv, drept umilitoare, constituie o procedură firească într-un stat democratic, în care comportamentul funcționarilor publici de orice fel față de persoanele cu care vin în contact trebuie să fie bazat pe politețe, respect reciproc și pe îndeplinirea atribuțiilor într-o manieră care să fie folositoare și predictibilă.

Mai mult, organismele sau autoritățile publice au obligația de a investiga plângerile persoanelor fizice împotriva funcționarilor publici, atunci când acestea nu sunt, în mod evident, nefondate sau vexatorii.

În consecință, în acord cu instanțele anterioare, instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât avertizarea instituției în care își desfășoară activitatea reclamantul și solicitarea de a demara o anchetă, cu privire la o situație de fapt concretă, în absența unui limbaj licențios și imputării unor fapte ce ar putea constitui verdicte de vinovăție și a relei-credințe, nu reprezintă o chestiune ilicită, nu este de natură a fi încadrată în definiţia faptei ilicite, neaducând atingere normelor dreptului obiectiv, cum, în mod nefondat, pretinde recurentul.

Astfel, exercitarea unui drept - în speță, dreptul la petiționare - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică și scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege.

În acest sens, este corectă apărarea intimatei, conform căreia a-i oferi unui demers civic de o asemenea natură o altă conotație, respectiv una ilicită, ar însemna pervertirea unui sistem de drept transparent într-unul autoritar, în sensul că dreptul la petiţionare, prevăzut de Constituţie, cu rol de îmbunătățire a relaţiei cetăţean - funcţionar, s-ar transforma într-unul de sancţionare a cetăţeanului care „îndrăznește” să fie nemulţumit de conduita funcţionarului public.

Aceasta susținere este în concordanță cu art. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, modificată, care reglementează principiile care stau la baza exercitării funcției publice, respectiv: legalitate, imparțialitate şi obiectivitate; transparență; eficiență si eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetățean; stabilitate în exercitarea funcției publice; subordonare ierarhică.

Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 Cod civil - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția – trebuie să fie cumulativă, constatând inexistența faptei ilicite, analiza celorlalte condiții devine superfluă în cauză.

Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, instanța de recurs va face următoarele considerații:

Prioritar, se poate observa că recurentul, după ce face o expunere largă a principiilor decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare şi aplicare a acestei jurisprudențe de către instanțele fondului, ci reia argumentația privind îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, intimata s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, spre deosebire de instanța de apel care a considerat că nu este incident în cauză dreptul la viață privată al reclamantului, nefiind aplicabil art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât pârâta a ridicat obiecții în privința conduitei acestuia în exercițiul funcției publice, instanța de recurs apreciază că acest articol este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede, fără însă ca această statuare să influențeze soluțiile pronunțate în cauză, în sensul necesității reformării lor.

Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale – viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50, invocată și de recurent).

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextual în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2:

- să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă) care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă;

- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;

- să fie necesare, într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a intimatei ar fi însemnat admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acesteia la plata unor despăgubiri civile. Această ingerință, deși ar fi fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală – și ar fi urmărit un scop legitim – protecția drepturilor și reputației reclamantului, în opinia instanței de recurs, nu ar fi fost necesară într-o societate democratică.

Astfel, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62). Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.

În acelaşi sens, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, în aplicarea art. 10 din Convenţie, însuşită de instanţa naţională, libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.

Tot astfel, adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în ipoteza în care analizează o acuzaţie de pretinsă atingere a reputaţiei sau demnităţii unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, atunci când nu se impută fapte determinante ce implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă, ci se emit judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 65 şi urm.). În acest punct, trebuie subliniat că instanța de recurs apreciază că ceea se impută reclamantului nu sunt veritabile fapte, ci suntem pe tărâmul exprimării unor judecăți de valoare, chiar într-o notă interogativă, câtă vreme intimata însăși a solicitat verificări privind un eventual comportament necorespunzător al reclamantului, în relațiile cu cetățenii, în exercitarea funcției publice.

Alături de această distincție fapte – judecăți de valoare, în mod corect a reținut instanța de fond că, în

jurisprudența sa, Curtea a operat o distincţie între situaţia în care afirmaţiile pretins denigratorii au fost făcute oral, de pildă, în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (cauza Andreescu c. României) de cea în care afirmaţiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza Şipoş c. României).

De asemenea, în mod just a apreciat instanța de apel că reclamantul, ca funcționar public, trebuie să accepte într-o măsură mult mai mare decât un simplu particular critici, chiar exagerate, cu privire la conduita sa și la maniera în care își exercită funcția, acesta supunându-se în mod conștient atenției și controlului public, prin asumarea funcției cu care a fost învestit, limitele criticii, în cazul său, fiind mai largi decât în cazul unui cetățean obișnuit, iar protecția mai restrânsă.

Or, în speță, instanța de recurs apreciază că modul de desfășurare a activității unui funcționar public, în interacțiune cu persoanele care au nevoie de îndeplinirea unei activități pe care acesta o coordonează, este un subiect de interes public, că intimata a alertat autoritățile publice, în limitele interne ale dreptului la petiționare, pentru desfășurarea unei anchete disciplinare, cu respectarea garanțiilor persoanei vizate, că aceasta nu a demarat sau solicitat o anchetă publică și nu a adus cererea sa în atenția publică, astfel încât a fost respectat principiul bunei credinţe în realizarea demersului său legal, cu consecința că acesta se bucură de protecţia conferită de art. 10 din Convenţie.

În plus, trebuie reţinut că afirmaţiile intimatei, în legătură cu faptele imputate recurentului, nu sunt și nu trebuie sprijinite de probe absolute sau de probele necesare unei anchete judiciare, câtă vreme aceasta a prezentat un minimum de elemente care a stat la baza memoriului său, nefiind efectuată exclusiv o campanie de denigrare îndreptată împotriva acestuia, astfel încât se poate aprecia că intimata a fost de bună-credinţă, lăsând posibilitatea persoanelor îndrituite de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, ceea ce, în cauză, s-a și întâmplat, pronunțându-se soluția clasării.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs consideră, de asemenea, că nu se impune analizarea în cauză și a dispozițiilor art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, privind o eventuală nemotivare a hotărârii recurate, câtă vreme recurentul nu a dezvoltat critici cu privire la acest aspect, limitându-se la a caracteriza motivarea hotărârii instanței de apel ca fiind „sumară”, ceea ce nu exclude însă, în absența unor argumente substanțiale contrare, o motivare sintetică și suficientă pentru a face posibil controlul de legalitate în recurs.

În consecință, în temeiul art. 497 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1131 A din 6.12.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.