Claimant barred from substitute deed after electing damages in criminal case; appeal rejected.

Antecontract de vânzare-cumpărare. Neîndeplinirea obligaţiei de încheiere a actului. Acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic promovată ulterior obţinerii de despăgubiri în cadrul unui proces penal. Aplicarea principiului electa una via non datur recursul ad alteram

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii

Index alfabetic : antecontract de vânzare-cumpărare

proces penal

despăgubiri

autoritate de lucru judecat

C.civ., art. 1073 - 1075

Raportul juridic de obligaţii, indiferent de izvorul sau natura sa, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să execute prestaţia pe care o datorează, executarea obligaţiilor putându-se realiza în două modalităţi: executarea directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent bănesc. Aşadar, titularul unei creanţe nu are deschise, în valorificarea aceluiaşi drept, ambele forme de reparaţie.

Astfel că, după ce a obţinut recunoaşterea pe cale jurisdicţională a dreptului la despăgubiri (pentru neexecutarea directă a obligaţiilor născute din antecontractul de vânzare-cumpărare) în cadrul unui proces penal, în care promitentul-vânzător a avut calitatea de inculpat, reclamantul, ca promitent-cumpărător, nu mai poate obţine şi o executare în natură a aceluiaşi antecontract, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. Optând să alăture acţiunea civilă celei penale, înseamnă că promitentul-cumpărător a renunţat la principiul repartiţiei de competenţă între instanţa civilă şi cea penală şi trebuie să se supună autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, care a tranşat asupra despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a neexecutării antecontractului de vânzare-cumpărare. În felul acesta, creanţa iniţială a reclamantului având ca obligaţie corelativă a debitorului perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (executarea directă, în natură) se converteşte într-o altă creanţă, care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.

Secţia I civilă, decizia nr. 1193 din 12 iunie 2019

Prin sentinţa nr. 648 din 25.09.2017, Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul teren situat în comuna Malu Mare, în suprafaţă de 467 mp, pe care se află edificată o construcţie cu destinaţia de locuinţă, P+M, precum şi radierea dreptului de proprietate al pârâţilor din cartea funciară, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că nu poate valida convenţia părţilor întrucât pronunţarea unei hotărâri în sensul solicitat are ca premisă întrunirea tuturor condiţiilor de valabilitate a contractului, exceptând pe cea a formei.

S-a constatat însă că, la momentul soluţionării cauzei, aşa cum reiese din extrasul de carte funciară de informare nr. 97748 din 26.07.2016, dar şi din considerentele deciziei penale (prin care a fost finalizat procesul în care reclamantul a avut calitatea de parte vătămată față de infracțiunea de înșelăciune săvârșită de B.), imobilul ce a format obiectul antecontractului este grevat de interdicţiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, demolare, restructurare, amenajare, construire înscrise în favoarea creditoarei X. Bank S.A., ca urmare a încheierii de către pârâtul B. a contractului de credit nr. x4 din 14.05.2009 şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x8 din 14.05.2009.

Cum nu există acordul creditoarei pentru înstrăinarea imobilului, instanţa nu poate valida convenţia încheiată de reclamant cu pârâtul B., nefiind îndeplinită o condiţie de valabilitate a contractului la care părţile s-au

obligat.

Mai mult, instanţa a reţinut că, prin validarea convenţiei în prezenta cauză, s-ar ajunge la o dublă reparație a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a neîncheierii în formă autentică a contractului, având în vedere că acesta a obţinut în cadrul procesului penal, suma de 76.000 euro, reprezentând preţul achitat pentru imobil.

Prin decizia nr. 472 din 13.02.2018 Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.

Recursul a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 3082 din 20.09.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie, Secţia I civilă.

Prin decizia nr. 805 din 17.04.2019 pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost admisă cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 3082 din 20.09.2018, admis în principiu recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 472 din 13.02.2018 a Curţii de Apel Craiova, Secţia I civilă şi acordat termen pentru judecarea recursului.

Conform memoriului de recurs formulat, se constată că reclamantul a invocat incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ, susținând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1073-1075 C. civ., precum și a principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

S-a arătat că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal şi obţinerea de despăgubiri de la promitentul-vânzător (inculpat în procesul penal) înseamnă că a fost satisfăcută creanţa reclamantului, iar alegea acestei căi de dezdăunare nu mai dă posibilitatea executării în natură a obligaţiei asumate prin antecontract.

În realitate, instanța penală nu s-a pronunţat asupra cererii cu caracter principal formulată pe latură civilă de către reclamant, aceea de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Aşadar, nicio instanţă nu a cercetat pe fond, în mod definitiv aspectul legat de obligaţia pârâtului de a transmite proprietatea bunului ce a făcut obiectul antecontractului.

Totodată, constituirea ca parte civilă în procesul penal nu reprezintă o satisfacere a creanţei cât timp executarea laturii civile a hotărârii penale este imposibilă, ceea ce înseamnă că recurentul are un titlu doar scriptic, fără posibilitatea de a avea loc o dezdăunare reală întrucât intimatul-pârât are foarte mulţi creditori, inclusiv creditori privilegiaţi.

Faptul că nu a fost criticată în dosarul penal omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii de executare în natură a obligaţiei nu înseamnă că a fost aleasă o cale de executare diferită, câtă vreme o asemenea executare nu poate fi realizată efectiv.

Nicio instanţă nu a dispus rezoluţiunea antecontractului şi nu s-a pronunţat cu privire la posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate de la pârât la reclamant.

Este greşit, de asemenea, argumentul conform căruia hotărârea penală s-ar impune cu putere de lucru judecat întrucât instanţa penală nu a stabilit că reclamantul nu ar mai putea obţine decât despăgubiri, aceasta fiind o evidentă adăugare la considerentele hotărârii penale.

S-a arătat şi că daunele din sentinţa penală nu reprezintă nici pe departe echivalentul prejudiciului încercat de reclamant deoarece suma la plata căreia a fost obligat pârâtul nu ar mai permite în prezent achiziţionarea unei case.

Doar în ipoteza în care recurentul ar fi obţinut suma menţionată în hotărârea penală, prin punerea în executare a acesteia, s-ar fi putut susţine că respectiva hotărâre are putere de lucru judecat şi nu mai poate fi urmată calea acţiunii civile prin intermediul căreia să se ceară pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este lipsită de temei susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit, prin soluţia pronunţată, dispoziţiile art. 1073 – 1075 C.civ. referitoare la executarea silită a obligaţiei de a face, precum şi principiul electa una via, atunci când a apreciat că nu mai poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, câtă vreme reclamantul a obţinut despăgubiri pentru neexecutarea antecontractului în procesul penal în care promitentul-vânzător a avut calitatea de inculpat (pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de înşelăciune, inclusiv la adresa recurentului din prezenta cauză).

Astfel, optând să alăture acţiunea civilă celei penale, înseamnă că reclamantul din prezenta cauză a

renunţat la principiul repartiţiei de competenţă între instanţa civilă şi cea penală şi ca atare, trebuie să se supună autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, care a tranşat, pe baza probelor administrate în acea cauză, asupra despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a neexecutării antecontractului de vânzare-cumpărare.

În felul acesta, creanţa iniţială a reclamantului având ca obligaţie corelativă a debitorului (intimatul B.) perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (executarea directă, în natură) se converteşte într-o altă creanţă,

care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.

Susţinerea recurentului conform căreia suma de bani recunoscută cu acest titlu de instanţa penală (de 76.000 euro, care a fost preţul vânzării menţionat în antecontract) nu ar fi una suficientă, care să acopere integral prejudiciul, nu demonstrează nelegalitatea deciziei din apel care justifică de ce nu poate fi pronunţată, în executarea silită a obligaţiei de a face, o hotărâre care să ţină loc de act autentic.

Pe de o parte, aşa cum s-a menţionat, pentru că, solicitând în procedura judiciară penală, reparaţia civilă ca urmare a neexecutării antecontractului, reclamantul a obţinut, conform hotărârii penale, o dezdăunare pentru neîndeplinirea obligaţiei de perfectare a actului de către intimatul-pârât, astfel încât nu mai poate solicita şi executarea în natură a aceleiaşi obligaţii.

Pe de altă parte, deoarece limitele prejudiciului (întinderea despăgubirii) au fost stabilite prin sentinţa penală, în urma unei proceduri jurisdicţionale, aşa încât doar cu înfrângerea autorităţii de lucru judecat s-ar putea susţine că suma stabilită cu acest titlu este una necorespunzătoare şi insuficientă.

Acest aspect, cu dezlegarea dată asupra lui de prima instanţă penală, a fost contestat de reclamant (din poziţia de parte civilă avută în procesul penal) în calea de atac exercitată împotriva sentinţei penale nr. 189/2013 a Tribunalului Dolj, când a pretins că despăgubirile ar trebui să fie în cuantum de 81.000 euro, întrucât preţului plătit, de 76.000 euro, ar trebui să i se adauge diferenţa cheltuită pentru aducerea în stare de folosinţă a imobilului.

Or, soluţionând apelul împotriva respectivei sentinţe penale, instanţa a cenzurat această critică (decizia penală nr. 398 din 24.03.2015 a Curţii de Apel Craiova, Secția penală), pe care a găsit-o neîntemeiată întrucât „inculpatul nu poate fi obligat la mai mult decât a primit în cazul producerii unui prejudiciu prin fapta proprie”.

A pretinde pe cale separată, în faţa jurisdicţiei civile, o altă întindere a prejudiciului dedus din neexecutarea aceleiaşi obligaţii, în contextul în care nu se invocă împrejurări noi sau un alt temei al angajării răspunderii – decât acela dedus din neîndeplinirea obligaţiei izvorâte din antecontract - înseamnă în realitate o nesocotire a autorităţii de lucru judecat cu care este înzestrată hotărârea penală inclusiv asupra dezlegărilor date pe latura civilă a cauzei şi o nesocotire a raportului dintre cele două jurisdicţii – penală şi civilă – precum şi a modalităţii în care se repercutează și se impun efectele lucrului judecat, atunci când se tinde a se deduce judecăţii aceleaşi aspecte cu cele care şi-au găsit deja dezlegare într-un prim proces.

- Împrejurarea relevată de către recurent, în sensul că instanţa penală nu ar fi soluționat cererea formulată în principal, de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de act autentic şi nici nu s-a dispus de către vreo instanţă rezoluţiunea antecontractului, nu justifică demersul reclamantului din prezenta cauză şi nu demonstrează nelegalitatea soluţiei din apel.

Ceea ce a contestat reclamantul în procesul penal, în calea de atac exercitată împotriva sentinţei, n-a fost o asemenea nepronunţare asupra unei executări directe, în natură a obligaţiilor, ci dimpotrivă, critica formulată de acesta a vizat doar cuantumul despăgubirilor.

Ca atare, partea nu are deschisă calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile în care să aducă în dezbatere posibilitatea obţinerii unei reparaţii în natură după ce a obţinut reparaţia prin echivalent a aceleiaşi obligaţii (neexecutate) prin hotărârea definitivă a instanţei penale.

În acelaşi timp, faptul că nu s-a dispus rezoluțiunea antecontractului nu este un argument suficient și legal pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, întrucât tocmai existenţa validă a acestei convenţii a fost cea care a permis acordarea despăgubirilor (ca formă de executare indirectă), în temeiul obligaţiei iniţiale a debitorului (promiterul-vânzător) care nu a fost executată în termenii contractuali stabiliţi.

- Tot astfel, aspectul invocat de către recurentul-reclamant, al imposibilităţii executării sentinţei penale pe latura ei civilă, din cauza stării de insolvabilitate a debitorului, nu este de natură să demonstreze caracterul întemeiat al demersului în faţa instanţei civile.

Raportul juridic de obligaţii, indiferent de izvorul sau natura sa conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să execute prestaţia pe care o datorează, iar această executare a obligaţiilor se poate realiza în două modalităţi: executarea directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent bănesc.

Titularul unei creanţe nu are aşadar deschise, în valorificarea aceluiaşi drept, ambele forme de reparaţie.

Odată obţinută o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut creditorului dreptul la valorificarea creanţei într-una din modalităţile menţionate, s-a epuizat dreptul de opţiune al acestuia (între executarea indirectă şi executarea directă) şi deci, posibilitatea de a recurge la una din căile procedurale prevăzute de lege cu finalitatea satisfacerii aceleiaşi creanţe.

De aceea, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului electa una via non datur recursul ad alteram, atunci când a constatat că, obţinând în procesul penal despăgubiri, ca urmare a neexecutării antecontractului şi ca formă de reparaţie prin echivalent, reclamantul nu poate pretinde şi executarea în natură a aceleiaşi creanţe întrucât dreptul de opţiune între cele două forme de executare s-a stins odată cu alăturarea acţiunii civile celei penale şi cu soluţionarea dată asupra acesteia prin hotărârea penală definitivă care se bucură de efectul autorităţii de lucru judecat.

Pretinsele impedimente în legătură cu executarea silită a hotărârii penale se manifestă pe acest plan (în legătură cu identificarea mijloacelor de executare silită, care să facă efectivă creanţa), nedând dreptul creditorului să revină asupra opţiunii iniţiale şi nedeschizând acestuia o altă cale procedurală de sancţionare a aceluiași drept.

Constatând aşadar că după ce a obţinut recunoaşterea pe cale jurisdicţională a dreptului la despăgubiri (pentru neexecutarea directă a obligaţiilor născute din antecontractul de vânzare-cumpărare) reclamantul ca promitent-cumpărător nu mai poate obţine şi o executare în natură a aceluiaşi antecontract, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală.

Ca atare, criticile deduse judecăţii au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.