Tort liability for patent infringement injunction: absence of abuse of rights due to presumption of patent validity at time of filing

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Abuz de drept. Inexistenţa caracterului ilicit al faptei

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic : abuz de drept

faptă ilicită

ordonanță președințială

brevet de invenție

prejudiciu

C.civ. din 1864, art. 999

Legea nr. 64/1991

C.pcoc.civ., art. 488 pct. 8

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor şi în limitele sale, impunând, per a contrario, necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între exerciţiul dreptului şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale. Depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului.

Or, nu se poate vorbi de un exerciţiu excesiv şi nerezonabilal dreptului, de natură să atragă angajarea răspunderii civile delictuale, câtă vreme la momentul învestirii instanţei de judecată cu cererea de ordonanţă preşedinţială, părţile nu aveau reprezentarea nelegalităţii titlului de proprietate industrială pe care îl invocau pentru a obţine pe cale judiciară interzicerea comercializării în România a produsului concurent, neputând să prevadă că, ulterior, brevetul de invenţie pe care şi-au întemeiat aparenţa de drept şi care beneficia de prezumţia de legalitate, va fi anulat total prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, neputându-se reţine exercitarea cu rea-credinţă, abuzivă de către pârâte a cererii de ordonanţă preşedinţială, întrucât nu a avut loc o deturnare a drepturilor acestor părţi de la scopul economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut.

Secţia I civilă, decizia nr. 650 din 26 martie 2019

1.Obiectul acţiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă la data de 15.03.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. Ltd şi C. LLC (fosta D. Corporation), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar, la plata: sumei de 13.783.875,034 lei, respectiv contravaloarea sumei de 3.141.982 euro, reprezentând profitul nerealizat din vânzările pe care A. le-ar fi înregistrat cu produsul X. în perioada august 2003 – aprilie 2012; sumei de 7.070.408,41 lei, respectiv contravaloarea sumei de 1.622.117,73 Euro, reprezentând dobânda legală pentru daunele-interese solicitate, calculate pentru perioada 2003 – 2012; cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 19.10.2016 Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 54.336,18 lei.

3.Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IV-a civilă decizia civilă nr. 883A din data de 20.10.2017 a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantele-pârâte B. Ltd. şi C. LLC, împotriva încheierii de şedinţă din data de 30.04.2014 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.05.2014, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1284 din 19.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat intimatele-pârâte B. Ltd şi C. LLC la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.754.889 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de profit nerealizat din vânzările pe care reclamanta le-ar fi înregistrat cu produsul X. în perioada august 2003 – aprilie 2012, a obligat intimatele-pârâte B. Ltd şi C. LLC la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 8.266.603,21 lei reprezentând dobândă legală aferentă acestei sume, calculată pentru perioada august 2003 – 11 ianuarie 2016, dobândă care va continua să curgă până la data plăţii efective şi a obligat intimatele-pârâte B. Ltd şi C. LLC la plata către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 67.846,50 lei reprezentând onorariu de avocat şi a sumei de 108.495 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

4. Cererile de recurs.

Recursul principal a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea memoriului de recurs, pârâtele susţin că, instanţa de apel a respins cu aplicarea greşită a legii motivul de apel privind nelegala soluţionare de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Reclamanta nu a depus vreun document care să certifice conţinutul exact al dispoziţiilor din dreptul sloven pe care îşi întemeiază susţinerile privitoare la transmiterea calităţii procesuale. Niciunul dintre documentele depuse de A. nu conţine in terminis prevederile art. 511 din Legea Societăţilor (ZGD) din Slovenia privind transmiterea tuturor drepturilor şi obligaţiilor societăţii absorbite odată cu fuziune, ci numai interpretări neoficiale ale acestei norme efectuate chiar de către reprezentanţii societăţii sau de către notar.

Se susţine că instanţa de apel a respins cu aplicarea greşită a legii motivul de apel privind nelegala soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune aferent perioadei 2003-2010. Decizia este insuficient motivată, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Analizând motivarea instanţei cu privire la excepţia prescripţiei, se observă că aceasta a omis cu desăvârşire să analizeze argumentul pârâtelor cu privire la împrejurarea că potenţialele prejudicii succesive pretinse de A., acumulate zi cu zi dau naştere unor prescripţii distincte, pentru fiecare din acestea începând să curgă un termen diferit.

Prin urmare, motivarea nu întruneşte exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să răspundă argumentelor invocate de părţi. Din această perspectivă, decizia instanţei de apel este insuficient motivată.

De asemenea, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2003-2010 este şi nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 8 şi 12 din Decretul nr.167/1958.

În mod vădit eronat a calificat instanţa de apel fapta ilicită ca fiind una instantanee şi nu continuă. Contrar concluziilor instanţei, specificul ipotezei din speţă nu este acela că fapta pretins ilicită instantanee este de natură sa genereze prejudicii în timp, ci acela al unei fapte continue, aptă la nivel teoretic să producă prejudicii doar atât timp cât durează fapta ilicită de a pune în aplicare şi a menţine efectele ordonanţei preşedinţiale.

Sub un alt aspect, daunele pretinse de A. dau naştere unor prescripţii diferite, fiecare cu un moment de începere diferit.

Faţă de caracterul succesiv al curgerii prejudiciului invocat, pretinsa obligaţie a subscriselor de plată a

daunelor interese solicitate împrumută, din materia contractuală, caracterul de obligaţie la prestaţiuni succesive,

anume de despăgubire a unui prejudiciu care se acumulează zi de zi.

Astfel, în mod eronat a apreciat instanţa de apel ca, în cazul de faţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind curgerea termenului de prescripţie pe prestaţii (obligaţii) succesive.

De asemenea, instanţa de apel a stabilit în mod greşit natura instantanee a faptei ilicite şi a regimului ei juridic, hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii asupra acestui aspect şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât fapta ilicită imputată pârâtelor are caracter continuu, iar instanţa de apel în mod greşit a stabilit că fapta ilicită este instantanee.

Astfel, motivarea instanţei cu privire la calificarea faptei ilicite drept instantanee este contradictorie.

Urmărind întreaga motivare a instanţei de apel se poate observa că, în ciuda calificării faptei ilicite drept instantanee, aceasta analizează conduita pârâtelor ulterioară momentului introducerii cererii de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale şi reţine că a fost una de rea-credinţă. Astfel, instanţa de apel consideră că modalitatea aleasă de pârâte pentru a finaliza acţiunea în contrafacere, respectiv prin renunţarea la judecată la data de 16.12.2011 relevă reaua-credinţă a pârâtelor.

O astfel de concluzie contrazice calificarea de faptă ilicită instantanee şi susţine poziţia pârâtelor că în realitate fapta pretins ilicită este una continuă.

Totodată, premisa greşită că fapta pretins ilicită este instantanee a atras aplicarea greşită a legii privind regimul juridic al acestei fapte şi cauzele care înlătură caracterul său ilicit.

Se mai arată că simpla formulare a unei cereri de ordonanţă preşedinţială nu ar putea constitui vreodată o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998 Cod civil de la 1864, întrucât fapta pârâtelor reprezintă o exercitare a drepturilor prevăzute de lege, care nu poate avea caracter ilicit, iar prevalarea de efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu poate reprezenta o faptă ilicită, sens în care hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, încălcându-se regimul efectelor hotărârilor judecătoreşti şi principiile liberului acces la justiţie şi ierarhiei instanţelor de judecată.

În continuare, se susţine că motivarea instanţei de apel cu privire la abuzul pârâtelor constând în introducerea ordonanţei preşedinţiale este atât de superficială încât echivalează cu o lipsă de motivare, motivarea fiind contradictorie şi insuficientă, raţionamentul instanţei de apel echivalând cu lipsirea de orice substanţă a drepturilor pârâtelor în calitate de titulare de brevet.

De altfel, decizia recurată încălca dispoziţiile imperative privind regimul juridic al brevetului în dreptul românesc, nesocotind atât regimul juridic al nulităţii, potrivit căruia în sistemul românesc de drept nulitatea nu operează de drept, potrivit art. 51-52 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie care se completează cu regimul nulităţii prevăzut de Codul civil de la 1864, art. 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. 2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010,1067,1157, 1167-1168,1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin. 2, 1712-1716,1774-1776,1900; cât şi regimul juridic al brevetelor, aşa cum este reglementat de dispoziţiile imperative ale art. 31 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel a omis să analizeze o serie de argumente esenţiale prezentate de către recurentele-pârâte ce ar fi avut o înrâurire hotărâtoare în ceea ce priveşte constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, că nu există nicio legătură între procedurile din România şi cele desfăşurate în alte jurisdicţii, neţinându-se cont de comportamentul producătorului de medicamente generice A., inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de punere pe piaţă a medicamentului generic în România, pe baza dosarului de autorizare întocmit şi depus anterior de către pârâte în faţa Agenţiei Naţionale a Medicamentului.

Cu privire la greşita aplicare şi interpretare a legii civile prin raportare la stabilirea existenţei faptei ilicite şi a vinovăţiei recurentelor, se precizează că reclamanta A. a înţeles în mod conştient să îşi asume riscul luării oricăror măsuri legale împotriva sa în vederea interzicerii comercializării medicamentului său X., copiat, fără acordul pârâtelor, după produsul acestora original si autorizat fără dosarul complet, de vreme ce cunoştea la momentul autorizării sale existenţa brevetului pârâtelor valabil înregistrat, această împrejurare reprezentând un caz de înlăturare a răspunderii civile delictuale ce nu a fost în mod corect interpretat de către instanţa de apel.

De asemenea, se consideră că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 din Tratatul privind cooperarea în domeniul brevetelor.

În ceea ce priveşte condiţiile de răspundere privind existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, se

apreciază că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, arătându-se, în esenţă, că, deşi aparent instanţa a analizat criticile pârâtelor în ceea ce priveşte condiţia

prejudiciului, la o lectură mai atentă se poate observa că motivarea instanţei de apel este superficială şi lacunară, aceasta ignorând o serie întreagă de apărări invocate de pârâtă raportat la probatoriul administrat în cauză şi/sau nejustificând în mod corespunzător soluţia aleasă de respingere a acestor apărări.

De asemenea, instanţa nu a motivat corespunzător alegerea sa în ceea ce priveşte respingerea criticilor referitoare la evoluţia cotei de piaţă a genericelor şi efectele produse de scăderea cotei de piaţă a acestora asupra prejudiciului pretins. Totodată, instanţa de apel a validat în mod nelegal un raport de expertiză întocmit cu încălcarea dispoziţiilor imperative referitoare la efectuarea expertizelor contabile, încălcând astfel principiul legalităţii probelor.

Recursul declarat împotriva deciziei de completare a dispozitivului a fost încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtele arată că instanţa de apel a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 883A/2017 cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, apreciindu-se că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că solicitarea formulată de către A. în etapa apelului de obligare a pârâtelor la „plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu" ar fi vizat exclusiv problema cheltuielilor din apel, iar nu şi a celor din fond.

Intimata A. a înţeles, în realitate, să învestească instanţa de apel cu un unic capăt de cerere accesoriu referitor la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu, iar nu cu două capete de cerere accesorii care să vizeze, pe de-o parte, cheltuielile din etapa judecăţii în primă instanţă, iar, pe de altă parte, cheltuielile aferente judecăţii din apel.

Acest capăt de cerere accesoriu unic cu privire la toate cheltuielile de judecată ocazionate de litigiu a fost deja analizat de către Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul primei hotărâri, respectiv decizia civilă nr. 883A/2017 şi soluţionat de instanţa de apel prin obligarea pârâtelor la plata sumei de 67.846,50 lei.

Ceea ce a pretins, în realitate, intimata A. prin cererea de completare a fost ca instanţa de apel, care s-a dezînvestit odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 883A/2017 să revină asupra soluţiei pronunţate, în urma reanalizării acestui capăt de cerere accesoriu. O astfel de solicitare este inadmisibilă. Prin admiterea aşa-zisei cereri de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 883A/2017, instanţa de apel a procedat, în realitate, la rejudecarea unicului capăt de cerere referitor la acordarea cheltuielilor de judecată.

5. Procedura derulată în recurs.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii recursurilor formulate de pârâtele B. Ltd şi C. LLC împotriva deciziei civile nr. 883 A din 20.10.2017 şi a deciziei civile nr. 276 A din 7.03.2018 (de completare dispozitiv), ambele ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, având ca obiect brevet de invenţii - acţiune în răspundere delictuală.

Intimata-reclamantă A. a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului principal ca neîntemeiat, cu obligarea recurentelor-pârâte la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea acestui recurs.

De asemenea, intimata-reclamantă A. a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ce vizează completarea dispozitivului deciziei recurate şi obligarea recurentelor-pârâte la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea acestui recurs.

Recurentele-pârâte au depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii căii de atac şi admiterea recursurilor.

Niciuna din părţi nu şi-a exprimat acordul ca recursul, în cazul în care ar fi admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C.proc.civ.

Recurentele-pârâte au depus la dosar, în original, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum 107.245 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din Norma metodologică privind aplicarea Legii nr. 146/1997, cererea de recurs formulată de pârâtele B. Ltd şi C. LLC împotriva deciziei civile nr. 276 A din 7.03.2018 (de completare dispozitiv) a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ce vizează cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se timbrează.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C.proc.civ., s-au constatat următoarele:

a) Recursul principal a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.

În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ. Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.

b) Recursul împotriva deciziei de completare a dispozitivului a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.

Prin încheierea din 23.11.2018 s-au admis în principiu recursurile, conform art. 493 alin. (2) C.proc.civ.

6. Considerentele Î.C.C.J. asupra recursurilor.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Î.C.C.J constată că acestea sunt fondate pentru cele ce urmează:

Prezentul litigiu este determinat de finalizarea conflictului judiciar iniţiat în anul 2003 de către C. LLC şi B. Ltd, care au solicitat şi obţinut obligarea reclamantei la încetarea imediată a comercializării, importului, distribuirii, marketingului şi a activităţilor promoţionale ale produsului farmaceutic X. 2X457 mg/5 ml pulbere pentru suspensie, folosit pentru combaterea infecţiilor bacteriene la pacienţi pediatrici şi a altor variante farmaceutice ale acestui produs, pe piaţa din România, invocând drepturile oferite societăţilor B., C. de brevetul de invenţie RO x3 obţinut în anul 1995 (aferent medicamentulul Y.), prin decizia 2317 din 22.10.2003, demersul recurentelor fiind calificat de instanţa de apel o faptă ilicită.

Motivele de recurs formulate de către recurentele pârâte B. Ltd şi C. LLC. privind aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor de drept material privind stabilirea existenţei faptei ilicite şi a vinovăţiei recurentelor pârâte pentru antrenarea răspunderii lor delictuale vor fi analizate cu prioritate, acestea au caracter fondat, fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Se învederează de către recurente că simpla formulare a unei cereri de ordonanţă preşedinţială nu ar putea constitui o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998 Cod civil de la 1864, întrucât fapta pârâtelor reprezintă o exercitare a drepturilor prevăzute de lege, care nu poate avea caracter ilicit, iar prevalarea de efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu poate reprezenta o faptă ilicită, sens în care hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, încălcându-se regimul efectelor hotărârilor judecătoreşti şi principiile liberului acces la justiţie şi ierarhiei instanţelor de judecată.

Recurentele mai precizează că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că există o faptă ilicită sub forma abuzului de drept procesual, raportat la natura şi condiţiile acestei instituţii juridice, având în vedere că instanţa care a pronunţat hotărârea de interzicere a comercializării nu a consemnat existenţa vreunui abuz de drept prin formularea cererii de către recurentele-pârâte.

Criticile formulate sunt fondate, instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a prevederilor art.988 C.civ. privind existenţa faptei ilicite în sarcina recurentelor ca fundament al obligării ulterioare a acestora la plata despăgubirilor solicitate de reclamanta A.

Potrivit teoriei abuzului de drept, „orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală şi în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relaţiilor şi a uzurilor sociale”. Uzul dreptului în limitele menţionate îl protejează pe titular împotriva oricărei responsabilităţi pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o manieră anormală, prin deturnarea dreptului de la menirea „normală” si obişnuită, constituie abuz de drept, cu consecinţa obligării la repararea prejudiciului astfel produs.

În cauză, instanţa apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile privind elementul subiectiv al unui abuz de drept ce ar putea fi calificat drept fapta ilicită deoarece promovarea cererii de ordonanţă preşedinţială de către pârâte nu s-a materializat în exercitarea cu mala fides a dreptului procesual, fără a putea justifica un interes special şi legitim dar cu intenţia de a aduce atingere drepturilor părţii adverse, fie prin limitarea ori întârzierea acestuia în procesul de valorificare a drepturilor sau a mijloacelor de apărare, fie prin exercitarea de presiuni, în vederea renunţării la susţineri ori pentru a conduce la compromisuri. Nici elementul obiectiv privind exercitarea ordonanţei preşedinţiale de către pârâte nu este caracterizat prin utilizarea dreptului procesual într-o manieră contrară scopului, finalităţii pentru care a fost reglementat de lege, nefiind vorba de un act abuziv care să nu îşi găsească o motivare legitimă.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale , are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor şi în limitele sale. Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a contrario, necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între exerciţiul dreptului de către titular şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale. Depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului. In plus, caracterul nerezonabil al exercitării dreptului întăreşte imperativul consfinţit implicit de legiuitor ca dreptul subiectiv să fie valorificat cu respectarea limitelor sale şi a scopului în considerarea căruia a fost edictat. De altfel, instituirea în mod expres a condiţiei ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi nerezonabil pentru a se putea reţine existenţa unui abuz de drept este o reflectare în noua reglementare a Codului civil a concepţiei doctrinare potrivit căreia dreptul subiectiv nu-şi poate produce efectele şi nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are şi la funcţiile pentru care legea îl consacră . O astfel de abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv să-l valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor şi a intereselor terţilor.

Or, în speţă, nu se poate vorbi de un exerciţiu al dreptului excesiv şi nerezonabil din partea pârâtelor prin promovarea cererii ce a făcut obiectul dos. x/2003, care să atragă angajarea răspunderii civile delictuale.

În cauză nu se poate pune problema exercitării cu rea credinţă, deci abuzive de către recurentele pârâte a cererii de ordonanţă preşedinţială deoarece nu a avut loc o deturnare a drepturilor acestor părţi de la scopul economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut şi, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane.

Nu poate fi primită motivarea instanţei de apel în sensul este îndeplinită această condiţie a existenţei faptei ilicite deoarece brevetul de invenţie RO x3 pe care pârâtele şi-au întemeiat aparenţa de drept în cererea de ordonanţă preşedinţială promovată în data de 19.08.2003 a fost anulat total prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă la data de 17.01.2012 şi drept urmare, efectul nulităţii operează retroactiv, de la data deschiderii fazei naţionale a cererii internaţionale PCT/EP 96/01881/2.05.1996 prin cererea 97-01995.

Chiar dacă se consideră, cu efect retroactiv, că la data promovării ordonanţei preşedinţiale brevetul RO x3 nu exista, nu se poate reţine că la acel moment recurentele pârâte aveau reprezentarea nelegalităţii titlului de proprietate industrială pe care îl invocau în cadrul cererii de ordonanţă preşedinţială pentru a obţine pe cale judiciară interzicerea comercializării în România a produsului X. produs de reclamantă, recurentele neputând să prevadă că ulterior, la data de 17.01.2012 brevetul de invenţie RO x3 pe care pârâtele şi-au întemeiat aparenţa de drept în ordonanţa preşedinţială promovată în data de 19.08.2003 va fi anulat total prin hotărâre judecătorească.

Deşi instanţa de apel a reţinut fapta ilicită ca fiind circumscrisă formulării cererii de ordonanţă preşedinţială de către pârâte, reclamanta a invocat şi inacţiunea (constând în menţinerea efectelor suspendării), chestiune asupra căreia instanţa de fond a apreciat că aceasta ar putea fi considerată drept faptă ilicită doar dacă este prevăzută de lege obligaţia de a acţiona.

Cum în cuprinsul memoriului de apel nu s-a identificat vreo critică sub acest aspect, nu poate fi primit motivul de recurs formulat de recurente privind reţinerea de către instanţa de apel a naturii instantanee a faptei ilicite. Acesta constituie şi motivul pentru care, în analiza motivelor de recurs invocate în cauză, instanţa de recurs se limitează la cercetarea abuzului de drept raportat la momentul formulării cererii de suspendare a dreptului de comercializare a produsului în litigiu, pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Dat fiind că în cadrul acţiunii de fond, în contrafacere, având ca obiect pronunţarea unei măsuri definitive (măsură care putea să o înlăture sau să o menţină pe cea provizorie) litigiul nu a fost rezolvat, ordonanţa preşedinţială a continuat să îşi producă efectele, în condiţiile legii, iar reclamanta nu a uzat de căile procedurale pe care le-a avut la dispoziţie pentru a obţine încetarea interdicţiei de comercializare.

Ţinând cont de limitele în care s-a considerat sesizată, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a analizat şi evaluat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâte, considerând că hotărârea de anulare a brevetului RO x3 a rămas definitivă la data de 16.03.2010 şi irevocabilă la 17.01.2012, şi, drept urmare, înainte de data de 17.01.2012, reclamanta nu avea deschisă calea acţiunii în repararea prejudiciului rezultată din exercitarea dreptului reclamantelor de a solicita suspendarea comercializării produsului farmaceutic X., neputând fi primită critica de nelegalitate invocată pe această excepţie. Instanţa apreciază ca fondat motivul de recurs privind reţinerea caracterului ilicit al faptei pârâtelor, deoarece lipsa abuzului de drept în cauză este determinată, în primul rând, de faptul că cererea de ordonanţă preşedinţială a fost formulată de pârâte după ce o cerere de revocare a brevetului RO x3 fusese respinsă irevocabil şi înainte de introducerea de către reclamantă a acţiunii în anulare a brevetului.

În al doilea rând, brevetele de invenţie US/10/x7 şi brevetul european EP x0 sunt independente faţă de brevetul RO x3, iar condiţiile de valabilitate ale acestora se verifică pentru fiecare în parte.

Aşadar, sunt fondate susţinerile recurentelor privind aplicarea greşită a prevederilor legale privind caracterul ilicit al faptei, neputând fi reţinută reaua-credinţă a pârâtelor la momentul învestirii instanţei de judecată cu analiza cererii de ordonanţă preşedinţială, neputându-se considera că brevetul de invenţie RO x3 pe care şi-au întemeiat aparenţa de drept constituia la momentul respectiv un act lipsit de fundamentare, acesta beneficiind de prezumţia de legalitate până la data anulării irevocabile şi că ele au deturnat această procedură legală de la scopul pentru care a fost reglementată, pentru a obţine blocarea comercializării pe piaţa din România a produsului concurent X. al reclamantei.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 497 C.proc.civ. conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Cum Înalta Curte nu are în competență rejudecarea procesului în fond după casare, şi, cum pentru motivul de recurs incident în cauză şi anume cel reglementat de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. singura soluţie este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, recursul declarat de pârâte a fost admis.

Recursul declarat de pârâtele C. LLC şi B. Ltd împotriva deciziei nr. 276 A din 7.03.2018, de completare a dispozitivului deciziei recurate, recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., vizează modul de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, care urmează a se acorda de către partea căzută în pretenţii, părţii care a câştigat procesul. Cum în cauză s-a dispus casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, criticile formulate în cuprinsul acestui recurs vor fi analizate cu ocazia rejudecării apelurilor declarate de pârâte.

Pentru aceste considerente, au fost admise recursurile declarate de pârâtele C. LLC şi B. Ltd împotriva deciziilor nr. 883A din 20.10.2017 şi nr. 276 A din 7.03.2018, pronunţate de a Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.