Constitutional admissibility of challenge to mandatory application of new penal code sentencing regime for concurrence of crimes committed under both old and new laws

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 21 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, printre altele, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, formulată de inculpatul A.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, s-a reţinut că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţă îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

S-a opinat că instanţa învestită cu o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, realizează un veritabil filtru cu ocazia examinării respectării cumulative a cerinţelor legale de admisibilitate, în final stabilind în ce măsură excepţia de neconstituţionalitate ridicată poate fi folosită, ca incident procedural, în scopul în care a fost reglementată de legiuitor.

În speţă, s-a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în calea de atac a apelului, iar excepţia de neconstituţionalitate invocată vizează dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, textul de lege ce nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

S-a apreciat că, chiar dacă, aparent, excepţia de neconstituţionalitate invocată pare, la o examinare formală, că are legătură cu cauza, întrucât vizează dispoziţii penale care reglementează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni comise în concurs real, iar obiectul prezentului dosar îl constituie inclusiv modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru inculpat, în concret, nu se formulează adevărate critici de neconformitate a textelor de lege cu Constituţia României, ci veritabile apărări, în susţinerea apelului formulat, prin care autorul excepţiei tinde la o reindividualizare a tratamentului sancţionator aplicat de prima instanţă, atribut care nu intră în sfera de competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor de judecată.

S-a reţinut că, în realitate, inculpatul care este judecat pentru infracţiuni comise după data de 01 februarie 2014, care sunt în concurs cu faptele pentru care a suferit condamnări definitive pe legea veche, nu invocă contradicţia dintre o dispoziţie legală şi o prevedere constituţională, acesta dorind în fapt să adauge sau să modifice normele penale ce vizează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, sens în care s-a limitat la a enumera textele din Constituţie, Convenţia europeană şi Carta drepturilor fundamentale, care în opinia sa, atrag neconstituţionalitatea art. 10 din Legea nr. 187/2012.

De altfel, adăugarea la lege nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale, care aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, fiind contrar principiului separaţiei puterilor în stat să fie transformată în legislator pozitiv.

Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cuprinsă în încheierea din data de 21 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, a formulat recurs inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 12.04.2019.

Motivele de recurs au fost susţinute de către apărătorul ales al inculpatului A. cu prilejul dezbaterilor în cauză, fiind pe larg consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că acestea nu vor mai fi reluate.

Analizând recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cuprinsă în încheierea din data de 21 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014);

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor de admisibilitate evocate.

Excepţia a fost ridicată de o parte din proces (apelantul intimat inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea căilor de atac ordinare declarate împotriva Sentinţei penale nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în vigoare, respectiv art. 10 care prevede că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

Normele criticate au, aparent, legătură cu soluţionarea cauzei pendinte, de vreme ce prin hotărârea de condamnare, faţă de inculpatul A. s-a făcut aplicarea art. 40 rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen. privind tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni comise în concurs real.

În fine, excepţia invocată îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, până la data pronunţării prezentei încheieri, Curtea Constituţională nestatuând asupra neconstituţionalităţii prevederilor legale care constituie obiectul excepţiei.

Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cuprinsă în încheierea din data de 21 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Opinia Înaltei Curţi este aceea că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În acest sens, se arată că, prin art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., a fost consacrată soluţia potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi când cel puţin una dintre infracţiuni a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile.

Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului C. pen., se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul C. pen., chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului.

Se apreciază că este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, situaţie în care urmează a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni.

Astfel, dacă în structura concursului de infracţiuni intră fapte comise şi anterior şi ulterior datei de 1 februarie 2014, se va proceda la stabilirea legii penale mai favorabile raportat la infracţiunile comise anterior intrării în vigoare a noului C. pen., iar, ulterior, la stabilirea tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, instituţie juridică autonomă, se va avea în vedere art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în sensul sancţionării concursului potrivit legii penale noi, a legii sub care s-a definitivat concursul real de infracţiuni. Aşa încât, dacă una dintre infracţiunile concurente a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a noului C. pen., iar cealaltă după această dată, nu se poate afirma că se creează inculpatului o situaţie mai grea, deoarece era previzibil, în sensul art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că, dacă va fi găsit vinovat pentru noua infracţiune, inculpatului i se va aplica sporul prevăzut de art. 39 din noul C. pen.

Aşadar, pentru argumentele ce preced, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va admite recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cuprinsă în încheierea din data de 21 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Va casa, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2015, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar în raport de alin. (6), onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 79 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cuprinsă în încheierea din data de 21 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Casează, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând:

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 187/2015.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2019.

Procesat de GGC - NN