Retrocession of nationalized minority property and legal transfer of ownership from religious institution to community under Law 54/1928

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 608/27.05.2015, emisă de pârâtă, solicitând:

(i) anularea Deciziei contestate şi:

- în principal, obligarea pârâtei la emiterea unei noi Decizii, cu respectarea prevederilor legale incidente;

- într-un prim subsidiar, constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Municipiul Iaşi, str. x, jud. Iaşi, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul Român, urmând a dispune restituirea în natură a acestei proprietăţi către reclamantă;

- într-un al doilea subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Municipiul Iaşi, str. x, jud. Iaşi, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul Român, urmând a dispune acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

(ii) obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 de RON, estimată provizoriu, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauza reclamantei prin emiterea deciziei contestate;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 47 din 08 martie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a anulat Decizia nr. 608/27.05.2016, a obligat pârâta să emită o decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x/14.09.2004 şi a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

Totodată, prima instanţă a obligat pârâta să plătească reclamantei 200 de RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 47/08.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

3.1. Reclamanta A. a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În susţinerea recursului, reclamanta a precizat că înţelege să atace doar soluţia pronunţată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă şi soluţia pronunţată asupra cheltuielilor de judecată.

Astfel, cu privire la plata despăgubirilor, recurenta-reclamantă susţine că, prin emiterea actului administrativ contestat, i-a fost negat dreptul de proprietate şi i-a fost produs un prejudiciu reprezentat de sumele pe care ar fi fost îndreptăţită să le încaseze cu titlu de cedare a folosinţei imobilului. Această pagubă a fost estimată provizoriu la suma de 2000 de RON, urmând ca prejudiciul efectiv să fie stabilit printr-un raport de expertiză tehnică de specialitate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reclamanta subliniază că suma de 200 de RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă doar cuantumul taxei judiciare de timbru şi critică neacordarea onorariului avocaţial în sumă de 6807 RON, pe care îl apreciază a fi proporţional cu activitatea efectiv desfăşurată de reprezentantul convenţional al reclamantei şi cu complexitatea cauzei.

3.2. Pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că instanţa de fond a considerat în mod greşit că, în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928 pentru regimul general al cultelor, Comunitatea evreiască din Iaşi, înfiinţată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a Spitalului Israelit.

Din analiza art. 56 din Legea nr. 54/1928 reiese faptul că, pentru a opera transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile în favoarea comunităţii mozaice, era necesar să fie îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, a căror verificare se făcea de către instanţa de judecată, respectiv de tribunalul situaţiunii locului, la cererea preşedintelui comunităţii mozaice. Or, această procedură de verificare nu a fost solicitată şi nu a fost derulată, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de prevederile Legii cultelor din anul 1928.

La dosarul administrativ constituit ca urmare a formulării cererii de retrocedare, reclamanta nu a depus nici dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 al Legii nr. 54/1928 şi nici un alt act din care să reiasă dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, din patrimoniul Spitalului Israelit din Iaşi în patrimoniul Comunităţii evreilor din Iaşi, iar în înscrisurile depuse de reclamantă nu este menţionată Comunitatea, ci doar Spitalul Israelit din Iaşi.

Prin urmare, imobilul solicitat a trecut în proprietatea Statului Român din proprietatea Spitalului Israelit, iar Comunitatea Evreilor din Iaşi nu a avut calitatea de proprietar al respectivului imobil la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului. În consecinţă, reclamanta Comunitatea Evreilor din Iaşi nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999.

O altă critică formulată de pârâtă a privit cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată de instanţa de fond, recurenta-pârâtă susţinând că acestea au fost acordate în mod greşit.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2016, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 iulie 2016, recurenta-pârâtă Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 18 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de părţi, Înalta Curte constată că atât recursul declarat de reclamanta A., cât şi cel declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de reclamanta A.

Criticile de nelegalitate privind soluţia pronunţată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, sunt neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 608/27.05.2015, contestată în cauză, pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a respins cererea de retrocedare formulată de reclamanta A., apreciind că solicitanta nu se încadrează în dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999, întrucât nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, de la care s-au preluat bunurile de către stat, potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În raport de conţinutul deciziei administrative atacate, Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă nu a soluţionat pe fond cererea de retrocedare, aceasta fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, efectuându-se o analiză doar sub aspectul calităţii solicitantei de continuatoare a persoanei juridice titulare a dreptului de proprietate, de la care s-au preluat bunurile de către stat.

În aceste condiţii, nefiind soluţionată pe fond cererea de retrocedare, prima instanţă a respins în mod corect cererea recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor solicitate, constând în sumele pe care susţine ar fi fost îndreptăţită să le primească cu titlu de cedare a folosinţei bunului.

Pronunţarea sentinţei recurate în cauză nu are drept efect recunoaşterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ci doar recunoaşterea calităţii reclamantei de continuatoare a Comunităţii Evreieşti din Iaşi în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, urmând ca autoritatea pârâtă să reia procedura administrativă şi să emită o nouă decizie, după analizarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 şi în raport cu documentaţia depusă de reclamantă. De altfel, soluţia primei instanţe obligă pârâta la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare, fără a impune conţinutul acestei decizii, astfel încât pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă nu are un caracter cert, depinzând de modalitatea de soluţionare a cererii de retrocedare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, prin dispozitivul sentinţei atacate, s-au acordat reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 200 de RON. Pe de altă parte, în cuprinsul minutei aflată la dosarul instanţei de fond, se menţionează că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este de 2000 de RON, ceea ce conduce la concluzia că în dispozitivul sentinţei s-a strecurat o eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ.

Plecând de la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate conform minutei (2000 RON), Înalta Curte constată că acestea nu sunt reprezentate de taxa judiciară de timbru, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, întrucât prezenta cauză este scutită de obligaţia timbrării, iar reclamanta nu a achitat nicio sumă de bani cu acest titlu. În raport de dovezile depuse la dosarul instanţei de fond cu privire la cheltuielile făcute de parte, Înalta Curte reţine că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este reprezentată de onorariul avocaţial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi prima instanţă a omis a motiva reducerea onorariului avocaţial, Înalta Curte consideră că măsura reducerii acestei cheltuieli este întemeiată, raportat la obiectul cauzei şi complexitatea pricinii (analizându-se doar calitatea reclamatei de continuatoare a fostului proprietar şi nu fondul dreptului). Caracterul cheltuielilor de judecată trebuie să fie unul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dar şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.

II.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România

Principala critică de nelegalitate formulată de pârâtă priveşte greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 56 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 54/1928, care dispun că:

"(1) Toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică. (...) (3) Tribunalul situaţiunii locului va constata dacă dispoziţiunile cerute de lege sunt îndeplinite, aceasta la cererea preşedintelui comunităţii respective."

Prin decizia contestată, recurenta-pârâtă a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Iaşi, str. x (fost nr. 40), jud. Iaşi. Detaliind soluţia de respingere a cererii, recurenta-pârâtă a arătat, atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin cererea de recurs, că solicitanta nu a făcut dovada de continuatoare a persoanei juridice de la care a fost preluat bunul de către Statul Român, respectiv nu a prezentat dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul Spitalului Israelit în patrimoniul Comunităţii Evreieşti din Iaşi. În opinia recurentei-pârâte, această dovadă este reprezentată de actul/înscrisul constatator al îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru transmisiunea dreptului de proprietate, întocmit de tribunalul de la locul situării bunului imobil, conform art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate criticile recurentei-pârâte, reţinând că, potrivit prevederilor legale anterior citate, imobilul în litigiu a trecut din proprietatea Spitalului Israelit în proprietatea Comunităţii Evreieşti din Iaşi, de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi, de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică, în anul 1929.

Formalitatea vizând constatarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege, impusă de alin. (3) din art. 56 din Legea nr. 54/1928, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, lipsa acesteia neafectând transferul dreptului de proprietate, care a operat ope legis. O interpretare contrară ar lipsi de efecte dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi text de lege, care prevăd că trecerea în proprietate se face "fără îndeplinirea niciunei formalităţi", dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative:

a) afectarea bunului unei instituţii întreţinute de cultul mozaic;

b) aflarea bunului în proprietatea unei persoane fizice sau a unei persoane particulare;

c) constituirea comunităţii mozaice.

Înalta Curte reţine că îndeplinirea acestor condiţii nu a fost contestată prin decizia atacată.

Pe cale de consecinţă, reclamanta nu avea obligaţia de a face dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit, prin prezentarea unui înscris doveditor al transferului dreptului de proprietate, întrucât această unitate sanitară nu avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către Statul Român, ci exercita numai un drept de folosinţă, dreptul de proprietate aparţinând Comunităţii Evreieşti din Iaşi, iar A. are calitatea de continuatoare a acestei comunităţi.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susţine că s-a preluat imobilul de Statul Român, iar criticile pârâtei sub acest aspect sunt nefondate.

Cu privire la criticile formulate împotriva soluţiei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, se constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., stabilind un cuantum diminuat al acestor cheltuieli, în raport cu soluţia dată cererii de chemare în judecată şi cu criteriile prevăzute de acest text de lege.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ca nefondate.

În conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ., republicat, va fi obligată recurenta-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, constând în onorariul de avocat, ţinând seama de împrejurarea că onorariul solicitat corespunde atât susţinerii recursului propriu, cât şi formulării apărărilor faţă de recursul declarat de pârâtă şi, totodată, procedând la reducerea cuantumului acestuia în raport de complexitatea cauzei, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România împotriva Sentinţei civile nr. 47 din 08 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV