Public works contract payment and penalties: appeal allowed, judgment quashed and remanded due to failure to examine merits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Feteşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 1.816.130,45 RON, cu TVA inclus, către reclamantă, ca urmare a execuţiei de lucrări "noi capacităţi de producere a energiei termice prin valorificarea resurselor de energii regenerabile pentru Şcoală nr. 1 şi Spital", conform Contract de lucrări nr. x/20.07.2011, obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 2.913.595 RON, reprezentând penalităţi, echivalentă cu cota procentuală din plata neefectuată de 0,15% pe zi de întârziere.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 2617 din 16 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta Se A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Feteşti, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.816.130,45 RON cu TVA inclus, conform Contractului de lucrări nr. x/20.07.2011, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.913.595 RON reprezentând penalităţi.

3. Calea de atac exercitată împotriva Sentinţei nr. 2617 din 16 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 483 C. proc. civ. pârâta Primăria Municipiului Feteşti prin Primar a declarat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

3.1. În principal, recurenta-pârâtă invocă prescripţia faţă de disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi anume, introducerea cererii de chemare în judecată cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni, incident fiind motivul de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, în raport de disp. art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., art. 6 alin. (4), art. 2512, 2513 din C. civ. şi Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi - Completul competent să judece recursul în interesul legii, susţine că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât, atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01.10.2011.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se susţine că sunt aplicabile disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Intimata-reclamantă a făcut precizarea că a solicitat efectuarea plăţii creanţei prin Notificarea nr. x/05.02.2016, conform disp. art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, însă notificarea ar fi trebuit făcută în termenul de 6 luni de la data presupusei încălcări a obligaţiilor - 14.03.2013, termenul împlinindu-se în data de 14.09.2013.

Întrucât procedura prealabilă trebuia să fie îndeplinită cel mai târziu la 14.03.2013, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 s-ar fi putut îndeplini cel mai târziu în data de 14.03.2014.

Acţiunea a fost depusă de către intimata-reclamantă la 08.04.2016, cu mult peste termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de lege şi nu s-a invocat/dovedit vreo cauză de întrerupere/suspendare a termenului de prescripţie, motiv pentru care recurenta solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

3.2. În subsidiar, recurenta-pârâtă solicită respingerea acţiunii ca prescrisă pentru depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani, incident fiind motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă reiterează aspectele referitoare la incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, la 14.03.2016, în raport de data solicitării plăţii debitului şi penalităţilor - 14.03.2013.

3.3. Un ultim motiv de nelegalitate este cel prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

În data de 16.02.2016, intimata-reclamantă a introdus pe rolul Tribunalului Ialomiţa o cerere identică, formându-se Dosarul nr. x/2015.

Judecătorul ce soluţionează litigiul ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Ialomiţa şi-a verificat competenţa în data de 04.05.2016, în conformitate cu disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a declarat competenţa judecării cauzei, au fost încuviinţate pentru părţi proba cu înscrisuri şi a fost prorogată încuviinţarea probelor cu expertiza tehnică şi contabilă.

La termenul din data de 15.06.2016, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie principală formulată de societatea C. S.R.L., în raport de existenţa contractului de cesiune din data de 23.01.2013, a încuviinţat probe cu interogatoriu şi martori.

În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Tribunalul Ialomiţa a dispus suspendarea judecării cererii principale până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 (prezentul dosar) şi în temeiul disp. art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cererii de intervenţie principală, până la soluţionarea definitivă a cererii principale ce face obiectul dosarului de faţă.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit disp. art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în prima instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Intimata-reclamantă a dat dovadă de rea-credinţă introducând aceeaşi cerere de chemare în judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, instanţă necompetentă din punct de vedere material.

Judecătorul avea obligaţia, potrivit disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ., să îşi verifice competenţa, din oficiu, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, iar încheierea are caracter interlocutoriu.

Recurenta-pârâtă consideră că în materia contenciosului administrativ, poate fi invocată direct în recurs excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad atunci când, deşi părţile nu au invocat această excepţie potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., nici instanţa nu a invocat-o din oficiu şi nici nu au fost respectate de către instanţa a cărei hotărâre care se atacă dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

3.4. În situaţia respingerii motivelor de nelegalitate deja invocate, se solicită casarea hotărârii pentru motivele prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prematur formulată şi, în subsidiar ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că întrucât pârâta nu a propus probe în apărare confirmă situaţia de fapt descrisă de reclamantă.

Sancţiunea pentru nedepunerea întâmpinării de către pârât este decăderea din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii de ordine privată şi nu conduce la concluzia că situaţia de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată corespunde realităţii.

Din cuprinsul înscrisurilor rezultă că reclamanta nu putea să solicite întreaga sumă, ca urmare a încheierii contractului de cesiune pentru creanţa în cuantum de 634.137,51 RON plus TVA.

În plus, intimata-reclamantă nu a emis factură, aceasta fiind stornată la data de 28.02.2013 şi 14.03.2013, nu a depus la dosar autorizaţia de construire completă, iar procesul-verbal de recepţie nu corespunde cu documentaţia autorizaţiei de construire vizată spre neschimbare.

Lucrările existente în teren nu corespund cu proiectul tehnic, iar orice modificare trebuia adusă la cunoştinţa autorităţii spre aprobare.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având ca obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cadrul acestui motiv de recurs urmează a se dezlega problematica invocării prescripţiei dreptului material la acţiune direct în calea de atac a recursului, legea aplicabilă şi întrunirea/neîntrunirea criticii.

Recurenta-pârâtă consideră că poate fi invocată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile legale existente în C. civ. şi de dezlegarea dată de Înalta Curte în Decizia nr. 1/2014.

Potrivit disp. art. 6 alin. (4) din C. civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Art. 2512 alin. (2) C. civ., arată că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, iar art. 2513 C. civ. fixează momentul până la care se poate invoca prescripţia, respectiv numai în prima instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Prin Decizia Înaltei Curţi nr. 1/2014, dată în interpretarea şi aplicarea disp. art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., se stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. .167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate, pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01.10.2011.

Sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 republicat, în vigoare până la 01.10.2011, prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, putând fi invocată din oficiu şi în orice stare a pricinii, atât de către instanţă, cât şi de partea interesată.

Noul C. civ. cunoaşte o viziune diametral opusă şi, prin urmare, în raport de dispoziţiile legale sus-menţionate şi de interpretarea dată de Înalta Curte, în ipoteza în care prescripţia extinctivă este începută anterior datei de 01.10.2011, este împlinită sau neîmplinită la această dată şi poate fi invocată în orice stadiu al procesului, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

În ipoteza contrară, prescripţia extinctivă începută după data de 01.10.2011 este supusă noilor reguli, astfel că nu poate fi invocată din oficiu, iar partea interesată trebuie să ţină seama de momentul prevăzut de art. 2513 C. civ.

În speţă, litigiul se poartă cu privire la executarea Contractului de lucrări nr. x/20.07.2011.

Recurenta-pârâtă susţine că, în această situaţie, prescripţia extinctivă a început să curgă anterior datei de 01.10.2011 şi astfel se aplică vechea reglementare - Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte observă că dreptul material la acţiune în privinţa neexecutării contractului prin refuzul pârâtei de a achita c/valoarea lucrărilor, se naşte, pentru reclamantă, nu de la data încheierii contractului, ci de la data încheierii Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/14.03.2013, de unde rezultă că prescripţia nu a început să curgă înainte de data de 01.10.2011.

Urmează a se constata că prescripţia extinctivă, în prezenta cauză nu poate fi invocată în orice stadiu procesual, ci doar la instanţa de fond, conform art. 2513 C. civ.

Cu privire la posibilitatea de a se invoca prescripţia conţinută de disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, întrucât legea specială nu conţine dispoziţii derogatorii faţă de C. proc. civ. şi C. civ., concluzia este identică, excepţia nu poate fi invocată direct în calea de atac a recursului.

Deşi cele învederate sunt suficiente pentru a se constata că motivul de nelegalitate este nefondat, Înalta Curte înţelege să facă unele precizări cu privire la termenul de prescripţie şi norma aplicabilă în prezentul litigiu.

Contractul de lucrări nr. x/20.07.2011 a fost încheiat în baza prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice, care, la art. 297 stipulează aplicarea dispoziţiilor dreptului comun, în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu prevede altfel.

Neexistând dispoziţii exprese în privinţa aplicării termenelor de prescripţie şi de decădere din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se desprinde concluzia că sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun ale C. civ., disp. art. 2517, conform cărora, termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen.

Prin urmare, în speţă, prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la 14.03.2013 şi s-ar fi împlinit la 14.03.2016, însă a intervenit un caz de întrerupere a prescripţiei, prin introducerea cererii de chemare în judecată, cu acelaşi obiect, pe rolul Tribunalului Ialomiţa, conform art. 2537 C. civ., în data de 16.02.2016.

2. Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în temeiul căruia a fost introdusă acţiunea, stabileşte ca instanţă competentă în primă instanţă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Prin urmare, competenţa materială şi teritorială în soluţionarea cauzei aparţinea Tribunalului Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad şi poate fi invocată, în conformitate cu disp. art. 130 alin. (2) C. proc. civ., de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Art. 131 alin. (1) C. proc. civ., obligă judecătorul ca la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, să-şi verifice, din oficiu, competenţa sub toate aspectele, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, iar încheierea are caracter interlocutoriu.

În pricina de faţă, nu există o încheiere pronunţată în conformitate cu disp. art. 131 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii".

Cu alte cuvinte, motivul de recurs poate fi primit numai în situaţia în care, s-a invocat excepţia de necompetenţă materială în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, invocarea s-a făcut în condiţiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ., iar instanţa a respins în mod greşit excepţia.

Ipoteza încălcării disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ. nu este cuprinsă în cerinţele acestui motiv de casare, neputând echivala cu invocarea excepţiei de către instanţă.

În plus, prin soluţionarea fondului cauzei, instanţa a considerat că este competentă din punct de vedere material şi teritorial să pronunţe hotărârea.

3. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care se solicită, în principal, respingerea cererii ca prematur formulată şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Înalta Curte consideră că este fondat motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de fond realizând doar o expunere a înscrisurilor depuse la dosar, fără să arate care sunt motivele de fapt şi de drept pe baza cărora şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

Din cuprinsul hotărârii rezultă că toate aceste înscrisuri au fost coroborate cu faptul că pârâta nu a propus probe pentru a face dovada contrară, însă actele depuse la dosar au fost preluate ca atare de către judecător, fără a se analiza în concret dacă există o încălcare a obligaţiei de plată, conform contractului încheiat între părţi.

Instanţa de recurs reţine şi întrunirea disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea fiind dată cu încălcarea disp. art. 17.1, 17.2 şi 11.2 din contractul de lucrări depus la dosar, referitoare la emiterea facturii, efectuarea plăţii şi calculul penalităţilor.

Înalta Curte apreciază că aspectele învederate echivalează cu o necercetare a fondului ceea ce, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, se sancţionează cu casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Avându-se în vedere necesitatea ca aspectele sus-menţionate să fie puse în discuţia părţilor şi pentru ca acestea să nu fie private de o cale de atac, precum şi situaţia adusă la cunoştinţa instanţei de recurs, a existenţei contractului de cesiune a creanţelor încheiat de reclamantă cu S.C. C. S.R.L. în data de 23.01.2013, se apreciază că se impune, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Primăria Municipiului Feteşti prin Primar împotriva Sentinţei nr. 2617 din 16 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2019

Procesat de GGC - NN