Conflict of interest: potential rather than actual patrimonial benefit suffices for public official’s failure to recuse

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Integritate(ANI), solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x/31.03.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3564 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 3564 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii şi desfiinţarea Raportului de evaluare nr. x/31.03.2016.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 161/2003 atunci când arată că este suficient ca funcţionarul public sa prevadă interesul patrimonial propriu rezultat din îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei sale. Se relevă faptul ca instanţa de fond face confuzie între noţiunea de interes şi cea de folos. Nu interesul rezultă din îndeplinirea atribuţiilor, ci folosul. Interesul este o noţiune care precede atât îndeplinirea atribuţiilor cât şi obţinerea unui folos. Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict de interese trebuie ca ambele condiţii să fie îndeplinite. Astfel, există situaţii în care, deşi funcţionarul obţine un folos personal din îndeplinirea unui act, totuşi nu există conflict de interese, după cum există şi situaţii în care, deşi exista un interes, totuşi folosul este unul imaginar, fictiv (cu sensul de ficţiune) caz în care din nou nu se poate reţine conflict de interese.

Instanţa de fond analizează dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 161/2003 într-un mod sumar, cu deosebire în ceea ce priveşte confuzia realizată între interes şi folos. Instanţa de fond interpretează astfel art. 79 din Legea 161/2003:

"este suficient ca funcţionarul public să prevadă interesul patrimonial propriu rezultat din îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei sale (...)" A menţine această interpretare, înseamnă a valida pe cale jurisprudenţială următoarele:

- Faptul că interesul rezultă din îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei publice. În realitate, interesul precede îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei publice. Ceea ce rezultă din îndeplinirea actului este un folos nu un interes;

- Faptul că interesul patrimonial personal rezultă din îndeplinirea funcţiei publice. Din contra, interesul patrimonial rezultă din activităţile private iar nu din cele publice. Interesul nu rezultă din îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei, ci din contră, interesul este în corelaţie cu activitatea privată a funcţionarului.

În altă ordine de idei, dacă se admite că instanţa de fond s-a referit la noţiunea de folos iar nu la cea de interes interes, în această ipoteză, reformulând argumentul instanţei de fond prin înlocuirea cuvântului interes cu folos, atunci rezulta următoarele:

"este suficient ca funcţionarul public să prevadă folosul propriu rezultat din îndeplinirea atribuţiilor specifice (...)". Un astfel de argument ar fi insă greşit deoarece folosul trebuie sa îndeplinească mai multe trăsături. Într-adevăr folosul poate sa aibă caracter potenţial (în sensul că nu trebuie neapărat să se materializeze) după cum corect afirma instanţa de fond, însă în acelaşi timp el nu trebuie să fie unul imaginar, fictiv. Altfel spus, actul sau activitatea realizată de funcţionarul public trebuie să aibă aptitudinea (vocaţia) de a produce un beneficiu funcţionarului. Or în speţă, autorizaţia sanitară de funcţionare semnată de recurentul pârât este un act administrativ absolut inutil şi inapt să producă orice folos.

Caracterul inutil al Autorizaţiei sanitare de funcţionare nr. 49/04.04.2012.

Iniţial, la data începerii activităţii, a obţinut în temeiul Ordinului Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 117/2002 Autorizaţia sanitară de funcţionare nr. 722/2007. Ordinul nr. 117/2002 a fost ulterior abrogat prin art. 20 din Ordinul 1030/2009, fără însă ca aceasta abrogare să anuleze autorizaţia de funcţionare obţinută iniţial. De altfel, verificând prevederile Ordinului nr. 1030/2009, se poate observa faptul că acesta nu conţine absolut nicio referire cu privire la "soarta" autorizaţiilor sanitare emise sub imperiul Ordinului nr. 117/2002. Desigur, în cazul în care Ordinul nr. 1030/2009 ar fi instituit obligaţia ca titularii autorizaţiilor deja emise să solicite - eventual într-un anumit termen - reautorizarea în baza legii noi, vechea autorizaţie şi-ar fi pierdut valabilitatea la expirarea termenului acordat de noua lege. Cum însă nu a existat o astfel de situaţie, vechea autorizaţie a continuat să existe şi să producă efecte juridice inclusiv după abrogarea legii în baza căreia a fost emisă.

Cu toate acestea, recurentul reclamant a solicitat emiterea Autorizaţiei nr. x/04.04.2012 (a unei noi autorizaţii), deşi cea emisă iniţial era/este valabilă, întrucât a dat o interpretare greşită modificărilor aduse Ordinului nr. 1030/2009 prin art. 9 alin. (2) lit. h) Ordinul 251/2012, crezând că este necesar să obţină o nouă autorizaţie. În realitate acest lucru nu era însă necesar, deoarece Ordinul nr. 251/2012 nu anulează autorizaţiile sanitare obţinute sub imperiul Ordinului nr. 117/2002, ci doar modifică unele aspecte de procedură instituite de Ordinul nr. 1030/2009.

Conchide, arătând că Autorizaţia nr. x/04.04.2012 este un act administrativ inutil, inapt să-i producă vreun folos, fiind rodul greşitei interpretări a prevederilor legale. Singurul act administrativ valabil şi apt să-şi producă efectele din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de funcţionare a cabinetului stomatologic este autorizaţia sanitara obţinută iniţial în anul 2007. Deci pretinsul folos, constând în posibilitatea desfăşurării activităţii cabinetului său, este rezultatul autorizaţiei obţinute iniţial şi nu a Autorizaţiei nr. x/04.04.2012.

Invocă excepţia de nelegalitate a Autorizaţiei nr. x/04.04.2012 în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, urmărind în sens procesual, înlăturarea din proces a acesteia.

Consideră că excepţia de nelegalitate este admisibilă, deoarece autorizaţia sanitara este un act administrativ de care depinde soluţionarea litigiului pe fond.

- Reiterează afirmaţia că vechea autorizaţie fiind valabilă nu era necesară emiterea unei noi autorizaţii. Aşa fiind, cât timp autorizaţia iniţială era perfect valabilă la data emiterii celei de-a doua autorizaţii, aceasta din urmă este nelegală, nelegalitatea rezida şi în faptul ca nu este posibil ca pentru aceeaşi activitate sa existe doua autorizaţii sanitare. În sprijinul acestei teze invocă doua înscrisuri noi, reprezentând punctul de vedere al emitentului actului administrativ - Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, anexate cererii de recurs.

- Autorizaţia sanitară nr. 49/2012 este nelegală inclusiv prin raportare la analiza comparativă a dispoziţiilor cuprinse în Ordinul nr. 1030/2009, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 251/2012, întrucât a fost emisă în procedura declaraţiei pe propria răspundere, deşi această procedura putea fi aplicată doar pentru activităţile prevăzute în anexa 2 la Ordinul nr. 1030/2009 (a se vedea art. 5 din Ordinul nr. 1030/2009); or în anexa nr. 2 nu se regăseşte activitatea stomatologică. Din contra, prevederile art. 9 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 1030/2009 stabilesc ca pentru activităţile stomatologice este obligatorie o altă procedură şi anume procedura autorizării sanitare în baza referatului de evaluare. Prin urmare, inclusiv din acest punct de vedere Autorizaţia nr. x/2012 este nelegală.

2. Al doilea argument utilizat de instanţa de fond, potrivit căruia "Autorizaţia sanitară de funcţionare fiind indispensabila desfăşurării activităţii independente specifice cabinetului de medicina dentară", este de asemenea greşit, acesta nu doar ca nu este un act indispensabil dar - mai mult - este un act inapt să producă vreun efect juridic.

În concluzie, solicită admiterea recursului formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin concluziile scrise formulate, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, arătând în motivare că susţinerile acestuia sunt nefondate.

Reaminteşte că din raportul de evaluare contestat, în urma parcurgerii procedurii de evaluare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 176/2010, au rezultat elemente referitoare la existenţa unui conflict de interese în sarcina recurentului reclamant, ca urmare a semnării - în calitate de director executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, a Autorizaţiei sanitare de funcţionare nr. 49/04.04.2012 pentru propriul cabinet de medicină dentară, respectiv CMI Dr. A.

În acest fel au fost încălcate prevederile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 conform cărora "Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial; (...)

c) interesele sale patrimoniale, ale soţului său rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.

2) în cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă.

(3) în cazurile prevăzute la alin. (1), conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public, care are aceeaşi pregătire şi nivel de experienţă.

(4) încălcarea dispoziţiilor alin. (2) poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii".

În speţă, a reţinut că recurentul:

- pe de o parte, în calitate de reprezentant legal al CMI Dr. A. a solicitat eliberarea Autorizaţiei sanitare de funcţionare autorităţii locale de sănătate publică competente, respectiv Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov (Cererea nr. x/23.02.2012);

- pe de altă parte, în calitate de director executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov a semnat Autorizaţia Sanitară de Funcţionare nr. 49/04.04.2012 pentru propriul cabinet, respectiv CMI Dr. A.

După cum instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi fondat, apărările recurentului, potrivit cărora nu ar fi întrunită ipoteza conflictului de interese, întrucât nu ar fi avut niciun interes patrimonial pentru funcţionarea cabinetului sunt nefondate, întrucât "interesul patrimonial de netăgăduit rezidă din finalitatea autorizaţiei sanitare, aceasta fiind actul care permite funcţionarea cabinetului medical"

Astfel, conform art. 2 alin. (3) şi (5) al Procedurii din 28/02/2002, publicată în M. Of. nr. 181/18.03.2002 (Anexa nr. 1 la Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 117/2002) Procedură de reglementare sanitară pentru proiectele de amplasare, construcţie, amenajare şi reglementare sanitară a funcţionării obiectivelor şi a activităţilor desfăşurate în acestea, altele decât cele supuse înregistrării în registrul comerţului:

"(3) Autorizarea sanitară reprezintă procesul de analiză şi investigaţie sanitară care condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic, punerea în funcţiune şi desfăşurarea activităţii în obiective de interes public de conformarea la normele de igienă şi de sănătate publică.

(5) Viza anuală reprezintă actul de constatare, eliberat în scris de către autoritatea locală de sănătate publică, privind respectarea conformităţii cu autorizarea sanitară eliberată anterior."

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Ordinul nr. 1338 din 31.07.2007, publicat în M. Of. nr. 575 din 22.08.2007 pentru aprobarea Normelor privind structura funcţională a cabinetelor medicale şi de medicină dentară:

'"Art. 2 - Autorizaţia sanitară de funcţionare a cabinetelor medicale şi de medicină dentară se eliberează de către autorităţile de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în baza declaraţiei pe propria răspundere a reprezentantului legal al cabinetului, referitoare la asigurarea conformării la prezentele norme privind structura funcţională, normele de igienă şi sănătate publică, şi se vizează anual.

Din analiza coroborată a prevederilor legale menţionate, pentru ca un cabinet medical, în speţă CMI Dr. A. să poată funcţiona din punct de vedere tehnic şi juridic, era obligatoriu să obţină o Autorizaţie sanitară de funcţionare, eliberată la cererea reprezentantului legal al respectivului cabinet, autorizaţie care se vizează anual de către autoritatea locală de sănătate public în vederea confirmării respectării conformităţii cu autorizarea sanitară eliberată anterior.

Ca urmare, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003, întrucât recurentul, în calitate de funcţionar public, avea obligaţia de a se abţine de la participarea la luarea deciziei de emitere a autorizaţiei sanitare de funcţionare, având în vedere că aceasta privea cabinetul medical individual al cărui reprezentant legal era.

Interesul personal patrimonial urmărit de recurent este cu atât mai evident - aspect reţinut şi de către Curtea de Apel - dacă se iau în calcul informaţiile transmise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, din care rezultă că recurentul a realizat venituri din profesii libere şi comerciale (cabinete dentare) în perioada 2010 - 2013 (Declaraţia 250 privind veniturile realizate din România de persoanele fizice, precum şi din Declaraţia 260 pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit).

De asemenea, în Declaraţia 200 privind veniturile realizate pe anului 2011 recurentul-reclamant A. a declarat venituri din profesii libere şi comerciale în cuantum de 51.202 RON, iar în anii 2012 şi 2013, conform aceleaşi declaraţii, această sumă a fost în cuantum de 10.000 RON.

Astfel, rezultă în mod evident faptul că, în luarea deciziilor în calitate de director executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, A. a fost influenţat de propriile interese patrimoniale, în sensul în care şi-a semnat autorizaţia de funcţionare pentru propriul cabinet de medicină dentară, CMI Dr. A.

Invocarea excepţiei de nelegalitate a Autorizaţiei nr. x/04.04.2012 este irelevantă şi nu influenţează în nici un fel existenta conflictului de interese, întrucât acesta s-a consumat în momentul semnării de către recurent a autorizaţiei, autorizaţie care şi-a produs efectele - în baza actului, Cabinetul desfăşurându-şi activitatea şi generând venituri pentru recurent.

Faţă de cele ce învederate, solicită respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant A. ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 februarie 2019.

6 Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin Raportul de evaluare nr. x/31.03.2016 s-a reţinut că recurentul reclamant, în calitate de titular al CMI Dr. A., a înaintat cererea de eliberare a Autorizaţiei sanitară de funcţionare la Direcţia de Sănătate Publică Ilfov, unde a fost înregistrată sub nr. x/23.02.2012, iar ulterior, în calitate de director executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, a semnat Autorizaţia sanitară de funcţionare nr. 49/04.04.2012 pentru propriul cabinet, respectiv CMI Dr. A.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamant, reţinând că, în raport de situaţia de fapt expusă prin raportul contestat, probată prin înscrisurile care îl susţin, acesta a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese reglementat de art. 70, 71 şi 79 din Legea nr. 161/2003 .

Faţă de apărarea reclamantului, în sensul că nu este întrunită ipoteza conflictului de interese, întrucât nu avea niciun interes patrimonial pentru funcţionarea cabinetului medical, prima instanţă a apreciat că aceasta nu poate fi primită, deoarece interesul patrimonial de netăgăduit rezidă din finalitatea autorizaţiei sanitare, aceasta fiind actul care permite funcţionarea cabinetului medical, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 din Ordinul nr. 1338/31.07.2007.

În acest context, prima instanţă a reţinut că, din perspectiva dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 161/2003 este suficient ca funcţionarul public să prevadă interesul patrimonial propriu rezultat din îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei sale, concretizarea unui folos fiind un eveniment viitor şi incert, dar condiţionat de faptul emiterii autorizaţiei de funcţionare.

În final, prima instanţă a arătat că este irelevant faptul că semnarea actului a fost precedată de un raport de specialitate, care constată îndeplinirea cerinţelor pentru emiterea actului, subliniind că dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 161/2003 nu condiţionează existenţa conflictului de interese de caracterul ilicit al folosului urmărit de funcţionarul public, acest conflict existând ori de câte ori funcţionarul public este chemat să ia decizii care vizează interesele sale patrimoniale.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse prin notele de şedinţă depuse de intimata-pârâtă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile invocate în recurs reclamantul a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 79 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 161/2003, ca o consecinţă a faptului că prima instanţă a confundat sensul noţiunilor de interes şi folos, omiţând să observe că autorizaţia de funcţionare a cărei semnare a atras starea de conflict de interese nu era necesară funcţionării cabinetului medical, mai mult, a fost inaptă să producă vreun efect juridic.

Totodată, cu scopul de a înlătura acest act din proces, a invocat excepţia de nelegalitate a Autorizaţiei nr. x/04.04.2012, susţinând în motivare că nelegalitatea este atrasă atât de faptul că autorizaţia nu era necesară, vechea autorizaţie fiind valabilă şi-a produs efectele, cât şi de nerespectarea procedurii de eliberare, aceasta fiind emisă în mod greşit în temeiul procedurii declaraţiei pe proprie răspundere, în locul procedurii în bază de referat de evaluare, reglementată de art. 9 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 1030/2009.

Soluţionând excepţia de nelegalitate invocată, Înalta Curte a respins-o ca inadmisibilă, reţinând că nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

În această ordine de idei, trebuie precizat că lipsa ori înlăturarea efectelor Autorizaţiei nr. x/04.04.2012 nu influenţează situaţia de conflict de interese în care s-a aflat recurentul-reclamant, întrucât aceasta s-a realizat instantaneu, prin semnarea actului emis în scopul de a asigura condiţii legale de funcţionare pe seama cabinetului medical al cărui titular era, deci anterior ca actul respectiv să fie apt să producă efecte juridice.

Aşa fiind, apărările acestuia, că s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte necesitatea autorizaţiei sau că aceasta a fost emisă cu nerespectarea procedurilor legale, sunt nefondate şi nu pot fi valorificate din perspectiva art. 79 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 161/2003, bazându-se pe invocarea propriei culpe în apărare.

Contrar celor susţinute de recurentul reclamant, Înalta Curte apreciază că, în activitatea de evaluare a elementelor conflictului de interese, îndeplinirea cerinţei ca interesul personal ce derivă din relaţiile patrimoniale la care participă funcţionarul public să subziste în exercitarea unor atribuţii specifice funcţiei publice, nu presupune obţinerea unui folos concret. Tot astfel, neobţinerea unui folos concret nu transformă interesul într-unul imaginar, fictiv. Pentru a exista conflict de interese este necesar ca funcţionarul public, acţionând în temeiul unor atribuţii de serviciu, să prevadă interesul patrimonial propriu, nefiind necesar ca rezultatul acţiunii sale să se concretizeze într-un folos patrimonial efectiv.

În temeiul art. 70 din Legea nr. 161/2003, prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Prin urmare, faţă de definiţia legală dată, nu este necesar să se analizeze dacă actul în legătură cu care s-a reţinut conflictul a fost sau nu apt să producă vreun folos patrimonial. Ceea ce este important este existenţa, în mod virtual, potenţial sau prezumtiv a unui interes patrimonial care să fie apt să afecteze îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu obiectivitate, cu imparţialitate.

În Concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 79 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 161/2003, în temeiul cărora funcţionarul public este în conflict de interese dacă rezolvă cereri, ia decizii sau participă la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial (lit. a) sau dacă interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice (lit. c), fără a respecta obligaţia de a se abţine şi de a sesiza şeful ierarhic în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 3564 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - NN