Nullity of Administrative Termination of Notary Status Due to Erroneous Temporal Application of Law; Administrative Order Annulled

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 10.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei anularea Ordinului nr. 1897/C/11.06.2015 emis de către Ministerul Justiţiei şi obligarea pârâtului să îndeplinească toate formalităţile necesare pentru reluarea activităţii de către reclamanta în cadrul BNP A., prin repunerea părţilor în situaţia anterioară.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 158 din 15 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2015, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Recursul

Împotriva acestei a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în subsidiar, casarea sentinţei şi, în urma rejudecării pe fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost completată, anularea Ordinului nr. 1897/C/11.06.2015 emis de către Ministerul Justiţiei şi obligarea părţii adverse să îndeplinească toate formalităţile necesare pentru reluarea calităţii de notar de către recurentă, în cadrul BNP A., prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte soluţia admiterii recursului, casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, se arată că sunt pe deplin aplicabile în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. raportat la prevederile art. 425 noul C. proc. civ., art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., art. 6 noul C. proc. civ., art. 7 noul C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a arătat că sentinţa pronunţată în cauză nu este motivată, nu răspunde tuturor cererilor şi apărărilor părţilor, motivarea este una ineficientă şi insuficientă din punct de vedere juridic, ceea ce duce la o nepronunţarea asupra fondului, echivalând cu un motiv de nulitate expres prevăzut de lege.

În practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că instanţa trebuie să analizeze toate capetele de cerere, toate apărările şi susţinerile părţilor, inclusiv probatoriul administrat. Motivarea insuficientă lipseşte instanţa de control de posibilitatea de a verifica în ce mod instanţa ierarhic inferioară şi-a format convingerea, dar încalcă şi drepturi recunoscute părţilor atât de art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă faptul că încalcă prevederile exprese al art. 425 noul C. proc. civ.

Astfel, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii completatoare, cerere formulată în termen legal şi pe care refuză să o analizeze, neînţelegând nici referirile la asimilarea sancţiunii civile cu o sancţiune penală prin gravitatea acesteia.

De asemenea, nu a analizat cererea sa privind aplicabilitatea art. 6 noul C. civ., susţinând faptul că nu ar avea importanţă o asemenea analiză, deoarece textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 este identic cu textul anterior, care se regăsea în art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, deşi diferenţa dintre cele două texte de lege este fundamentală, inclusiv prin raportare la Regulamentul de aplicare al legii, în forma sa iniţială art. 23, presupunând o analizare a gravităţii faptei şi a impactului ei asupra profesie de către organele de conducere, pe când art. 40 nu mai acordă această posibilitate, dispunând excluderea din profesie din oficiu. Instanţa nu analizează nici apărarea referitoare la momentul la care trebuie raportată legea, fiind vorba de momentul săvârşirii faptei şi nu de acela al sancţionării ei.

Nu este analizată cauza de nulitate referitoare la nemotivarea Ordinului Ministerului Justiţiei, deoarece aspectele reţinute de către instanţa de fond nu reprezintă o analiză serioasă, fiind una pur formală, deşi a depus inclusiv practică judiciară privitor la acest aspect. Motivarea trebuia să se raporteze inclusiv la alegerea legislaţiei aplicabile, având în vedere că sesizase anterior această problemă emitentului actului administrativ. Oricum, motivarea doar prin raportare la anumite texte de lege nu corespunde prevederilor legale şi ale unei juste aşteptări a părţii implicate. Consideră că şi acesta poate fi un motiv de nulitate, rezultat din nemotivarea suficientă şi necorespunzătoare a Ordinului Ministerului Justiţiei.

Recurenta a mai arătat că solicitase prin cererea completatoare şi analiza sancţiunii sub aspectul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, prin analogie, putea duce la aplicarea legii mai favorabile, dar nu există nicio referire la această cerere clar şi distinct formulată.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre motivată într-un mod formal (spre exemplu, textul art. 23 lit. f), din Legea nr. 36/1995 este redat incomplet, ceea ce a dus la confuzia cu prevederile art. 40, din aceeaşi lege), care nu îndeplineşte condiţiile necesare unei hotărâri care să răspundă tuturor cererilor şi apărărilor părţilor, care să asigure garanţia unei judecăţi efective, dar care să ofere şi instanţei de control judiciar posibilitatea de a verifica modul în care instanţa ierarhic inferioară şi-a format convingerea, toate acestea conducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate.

Referitor la soluţia admiterii recursului, casării sentinţei şi rejudecării cauzei, pe fond dispunând admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost completată, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., se invocă aplicarea legii în timp şi momentul la care aceasta trebuie raportată.

Aşa după cum a arătat, există o diferenţă majoră între prevederile art. 40 din Legea nr. 36/1995, care era în vigoare la data săvârşirii faptei pentru care a fost condamnată şi prevederile art. 40 din Legea nr. 36/2016 aşa cum a fost modificat ulterior la datele de 01.01.2013, şi, respectiv, 01.02.2014. recurenta a arătat că a depus la dosarul cauzei practică judiciară din care rezultă că aplicarea legii se raportează la momentul săvârşirii faptei, acesta fiind şi conţinutul concret al textului de lege invocat, respectiv art. 6 noul C. civ., care prevede că dispoziţiile legii noi, se aplică doar faptelor săvârşite după intrarea sa în vigoare, prin faptă înţelegându-se fapta generatoare de consecinţe juridice.

Aplicând prevederile legii în vigoare la momentul săvârşirii faptei, este evident că Ordinul Ministrului Justiţiei este lovit de nulitate deoarece se bazează pe prevederile art. 40 din Legea nr. 36/1995, când în realitate, textul de lege aplicabil era art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, în vigoare la momentul săvârşirii faptei, anul 2011, iar acest text de lege prevedea ca pentru încetarea calităţii de notar, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, trebuia să existe o analiză a organelor de conducere a profesiei, care să stabilească dacă respectiva sancţiune, care nu era decât o urmare a faptei săvârşite, face nedemn sau nu notarul, organele de conducere stabilind dacă trebuie sau nu sesizat Ministrul Justiţiei pentru emiterea unui ordin de încetare a calităţii de notar.

Se solicită instanţei de recurs să aprecieze şi asupra motivului de nulitate rezultat din interpretarea sancţiunii aplicate, prin gravitatea acesteia, ca putând fi asimilată unei sancţiuni penale, caz în care consideră recurenta că se poate aprecia şi asupra aplicării legii mai favorabile, cu toate că şi în cazul unei interpretări pur civile a sancţiunii se poate face aplicarea unui astfel de principiu legal.

Se mai invocă prevederile art. 53, din Constituţia României, care stabileşte că, în aplicarea şi interpretarea legii, restrângerea exerciţiului unor drepturi, se poate face numai dacă acest lucru se impune "pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice", iar "restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică." Astfel, se solicită anularea Ordinului Ministerului Justiţiei, atât pentru faptul că nu s-a aplicat legea mai favorabilă, dar şi pentru excesul de putere şi încălcarea dispoziţiilor constituţionale.

Aplicarea legii mai favorabile trebuia analizată şi aplicată în cauză, deoarece legea mai favorabilă era reprezentată de prevederile art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, cu atât mai mult cu cât nici instanţa penală nu aplicase o sancţiune complementară. Mai mult, sancţiunea civilă are o gravitate deosebită şi nejustificată, deoarece, spre deosebire de o sancţiune penală, care ar fi impus suspendarea unor drepturi pe o anumită perioadă, în acest caz excluderea din profesie este ireversibilă şi fără posibilitatea de a reveni în profesie fiind afectate şi drepturile câştigate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ.

4. Întâmpinarea

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În speţa de faţă, se poate constata că motivarea curţii cuprinde analiza raporturilor dintre părţi, a susţinerilor şi probelor din dosar, răspunzând exigenţelor prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. c) noul C. proc. civ. Contrar celor arătate de recurentă, hotărârea criticată grupează toate motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţii faţă de obiectul dedus judecăţii.

În primul rând, instanţa a constatat prezenţa unui act administrativ emis în temeiul legii speciale care reglementează condiţiile de exercitare a profesiei de notar public, arătând că ordinul ministrului justiţiei este emis ca o consecinţă a unei conduite care nu mai respectă condiţiile desfăşurării acestei activităţi. Din perspectiva art. 53 din Constituţie, invocat de recurentă, măsura încetării calităţii de notar public este prevăzută de lege, iar emitentul actului este ţinut să facă aplicarea art. 40 alin. (1) lit. f) şi alin. (4) din Legea nr. 36/1995.

O.M.J. nr. 1897/C/11.06.2015 este un act administrativ emis în exercitarea competenţei ministrului justiţiei de a numi şi de a constata încetarea din funcţie a notarilor publici, care nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi notar public, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, împrejurare care se verifică prin analiza preambulului acestui act administrativ unde se indică temeiurile de drept şi decizia de condamnare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în conformitate cu art. 40 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, cu modificările şi completările ulterioare:

"(1) Calitatea de notar public încetează:

f) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni;

(2) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. f), instanţa de judecată comunică de îndată compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi Uniunii copia certificată a hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare. (...)

(4) încetarea funcţiei de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei, la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii, la cererea notarului public sau din oficiu."

Decizia penală nr. 171/A/13.05.2015 pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2013, prin care recurenta-reclamantă din această cauză a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, constituie premisa pentru a reţine incidenţa temeiurilor de drept care sunt indicate în preambulul OMJ nr. 1897/C/11.06.2015 şi care motivează emiterea acestui act administrativ.

Se constată, aşadar, că actul administrativ cu privire la care se invocă nulitatea este motivat prin indicarea în preambul său a hotărârii penale de condamnare şi a textelor de lege aplicabile, în acest mod fiind fundamentate motivele de legalitate care stau la baza emiterii actului administrativ.

Fiind în discuţie un act administrativ emis de persoana competentă în aplicarea legii, în mod corect a apreciat instanţa de fond că actul respectă dispoziţia în vigoare la momentul emiterii sale sau la momentul luării măsurii administrative, apreciind totodată că măsura dispusă nu are caracterul unei sancţiuni penale. Aceasta reprezintă o măsură administrativă la care legea obligă atunci când nu mai sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a profesiei. Astfel cum s-a statuat în practică, "este vorba de forme diferite ale răspunderi juridice, răspunderea penală stabilită de instanţa penală neexcluzând răspunderea administrativă a reclamantului stabilită prin ordinul atacat de acesta".

De asemenea, contrar celor arătate de recurenta reclamantă, în mod corect s-a făcut aplicarea Legii nr. 36/1995 în forma aflată în vigoare la data emiterii actului administrativ, fiind vorba de o situaţie juridică născută sub imperiul acestei reglementări, întrucât situaţia premisă care a justifică încetarea calităţii de notar public a luat naştere în momentul în care hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă.

Aşa cum s-a arătat în doctrină şi în practică, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anularea actului administrativ este abilitată să examineze conformitatea actului administrativ cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, iar condiţiile de legalitate a actului administrativ se examinează prin raportare la data emiterii, una dintre acestea fiind ca actul să fie emis în litera şi spiritul legilor în vigoare la data respectivă.

Până la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, recurenta reclamantă a avut de partea sa efectele prezumţiei de nevinovăţie, iar momentul săvârşirii faptelor penale (în cursul anului 2011) are relevanţă din punct de vedere al aplicării legii penale, instanţa penală fiind aceea care face aplicarea principiului legii penale mai favorabile, atunci când este cazul. Prin urmare, orice discuţie în legătură cu neaplicarea principiului legii (penale) mai favorabile atunci când s-a emis actul administrativ contestat este greşită.

Instanţa de fond s-a oprit inclusiv asupra art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 şi, analizând acest text prin raportare la situaţia de fapt, a stabilit în mod corect că nu este aplicabil reclamantei întrucât a fost condamnată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, iar nu din culpă, aşa cum prevede textul invocat. Mergând mai departe, cu toate că textul prevede cumulativ condiţiile necesare pentru a se reţine situaţia de excepţie invocată, niciuna dintre condiţii nu este îndeplinită în ceea ce o priveşte pe recurenta reclamantă.

Astfel, potrivit acestui text de lege, "notarul public poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii sau acesta a beneficiat de amnistie ori graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei." (art. 40 alin. (3).

Fără temei se afirmă nesocotirea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta având posibilitatea legală şi efectivă de a contesta actul administrativ. Aceasta se află în eroare atunci când susţine în continuare că ordinul trebuia să răspundă cererii sale formulate anterior emiterii ordinului contestat şi adresată ministrului, ceea ce însemna evident că aceasta cunoştea consecinţele faptelor sale, consecinţele condamnării de către instanţa penală, legea fiind clară şi previzibilă.

După cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, nu ne aflăm în prezenţa unei jurisdicţii speciale administrative, pentru aceasta fiind necesar ca starea de conflict cu a cărei existenţă este sesizată autoritatea administrativ-jurisdicţională să izvorască (direct sau indirect) dintr-un act administrativ şi totodată rezolvarea sa să fie făcută în baza unei legi organice. Cu acelaşi prilej, a concluzionat că în cauză nu poate fi vorba despre o etapă premergătoare reprezentând jurisdicţie administrativă sau etapă jurisdicţională, cum a denumit-o reclamanta când afirma încălcarea unor principii specifice procedurii judiciare. Independent de această cerere anterioară emiterii ordinului contestat, acest act administrativ este emis în temeiul Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, cu modificările şi completările ulterioare, în exercitarea competenţei ministrului justiţiei de a numi şi de a constata încetarea din funcţie a notarilor publici, care nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi notar public.

O.M.J. nr. 1897/C/11.06.2015 cuprinde atât considerente legate de competenţa emitentului, respectiv indicarea temeiului de drept al acesteia, cât şi elementele de fapt care permit cunoaşterea şi evaluarea fundamentelor deciziei luate în ceea ce o priveşte pe recurentă şi totodată fac posibilă exercitarea controlului de legalitate.

5. Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi a primit în termen legal întâmpinarea, dar a depus note de concluzii scrise.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.

6.2. La data de 27.12.2016, a fost depusă la dosar Decizia nr. x din 17 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională în Dosar nr. x/2016, constituit ca urmare a sesizării efectuate de prima instanţă.

7. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă

7.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Prin Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015, emis de Ministerul Justiţiei, reclamanta A., notar public cu sediul biroului notarial în localitatea Buzău, circumscripţia Judecătoriei Buzău, Camera Notarilor Publici Ploieşti, îi încetează calitatea de notar public ca urmare a condamnării definitive la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15.000 RON, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, prevăzute de art. 246 din C. pen. din 1969 şi, respectiv de art. 289 din C. pen. din 1969, prin Decizia penală nr. 171/A/13.05.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2013.

Acest ordin a fost emis, având în vedere adresa nr. x/21.05.2015 prin care Uniunea Naţională a Notarilor Publici a înaintat Decizia Biroului Executiv al Consiliului Uniunii nr. 203/21.05.2015; prin care se propune încetarea calităţii de notar public a doamnei A., ca urmare a condamnării definitive la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15000 RON, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, prevăzute de art. 246 din C. pen. din 1969 şi, respectiv de art. 289 din C. pen. din 1969.

De asemenea, această măsură administrativă a fost aplicată în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. f), alin. (4) şi alin. (5), art. 39 alin. (12) din Legea nr. 36/1995 şi cu dispoziţiile art. 68 şi ale art. 74 din Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2333/C/24.07.2013.

Împotriva Ordinului de încetare a calităţii de notar public, reclamanta a formulat plângere prealabilă însă nu a primit niciun răspuns din partea autorităţii emitente.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

7.2.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe care se întemeiază cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare

Recurenta a invocat caracterul insuficient al motivării primei instanţe; nepronunţarea asupra cererii completatoare; neanalizarea cererii sale privind aplicabilitatea art. 6 noul C. civ.; neobservarea diferenţelor între textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 şi textul art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995; neanalizarea cauzei de nulitate referitoare la nemotivarea Ordinului Ministerului Justiţiei, prin raportare inclusiv la alegerea legislaţiei aplicabile; neanalizarea sancţiunii sub aspectul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care putea duce la aplicarea legii mai favorabile.

În ceea ce priveşte critica legată de caracterul insuficient al motivării primei instanţe, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

În ceea ce priveşte nepronunţarea asupra cererii completatoare, se constată că potrivit art. 445 din C. proc. civ., "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444."

Astfel, un asemenea motiv de casare nu poate fi invocat, fiind obligatorie urmarea procedurii completării hotărârii. Pe de altă parte, din cercetarea motivelor cererii completatoare, se deduce faptul că aceasta este o cerere dezvoltatoare a motivelor de recurs iniţiale, neaducând argumente principale noi.

În ceea ce priveşte neanalizarea cererii recurentei privind aplicabilitatea art. 6 noul C. civ. şi neanalizarea cauzei de nulitate referitoare la nemotivarea Ordinului Ministerului Justiţiei, prin raportare inclusiv la alegerea legislaţiei aplicabile, se constată că prima instanţă a răspuns punctual acestor argumente, fiind neîntemeiată afirmaţia recurentei în sensul neanalizării lor.

În ceea ce priveşte neobservarea diferenţelor între textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 şi textul art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, Înalta Curte constată că această critică se încadrează în prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar nu în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmând a fi analizate în cadrul următorului motiv de casare.

În ceea ce priveşte neanalizarea sancţiunii sub aspectul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care putea duce la aplicarea legii mai favorabile, se constată, de asemenea, că prima instanţă a analizat argumentul referitor la legea mai favorabilă, neindicarea expresă a prev. art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în considerente nefiind de natură să vicieze caracterul complet motivării.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

7.2.2. În ceea ce priveşte motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care se întemeiază cererea de casare cu rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs

Recurenta a invocat, ca argument principal, aplicarea greşită a legilor în timp făcută de organul administrativ şi de către prima instanţă, în sensul că trebuie avută în vedere forma legii de la data săvârşirii faptelor ce au dus la condamnarea sa definitivă cu amendă penală şi la aplicarea măsurii administrative de încetare a calităţii sale de notar public.

Problema de drept supusă soluţionării prezentului recurs este aceea a stabilirii regulilor de aplicare în timp a legii cu privire la măsurile administrative ce decurg dintr-o condamnare penală, în situaţia în care a fost modificată legea ce reglementa aceste măsuri administrative între data săvârşirii faptei penale şi data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare.

Recurenta a susţinut că se aplică legea de la momentul săvârşirii faptei, acesta fiind şi conţinutul concret al art. 6 din noul C. civ., care prevede că dispoziţiile legii noi se aplică doar faptelor săvârşite după intrarea sa în vigoare, prin faptă înţelegându-se fapta generatoare de consecinţe juridice.

Intimatul a susţinut, prin actul atacat şi prin apărările formulate în prezenta cauză, că în mod corect s-a făcut aplicarea Legii nr. 36/1995 în forma aflată în vigoare la data emiterii actului administrativ, fiind o situaţie juridică născută sub imperiul acestei reglementări, întrucât situaţia premisă care a justificat încetarea calităţii de notar public a luat naştere în momentul în care hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă.

Prima instanţă a reţinut că nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, dar a citat în mod defectuos prevederile art. 23 lit. f) din forma veche a legii şi a constatat în mod eronat că acestea erau similare cu cele ale art. 40 alin. (1) lit. f) din noua formă a legii, deşi între cele două forme ale textului normativ erau diferenţe majore, care depăşeau cadrul unei simple diferenţe de exprimare.

Astfel, la data săvârşirii faptei penale (august 2011), era aplicabil art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, care statua următoarele:

"Calitatea de notar public încetează: (...) f) în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei."

La data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare (13.05.2015), era aplicabil art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, care statua următoarele:

"(1) Calitatea de notar public încetează: (...) f) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni."

Astfel, la o simplă lectură, se constată că în forma veche a legii, dincolo de condamnare, se impunea efectuarea unei anumite aprecieri a organului administrativ cu privire la caracterul grav sau care aduce atingere prestigiului profesiei, apreciere care nu mai există în forma nouă a legii.

Or, prin Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministerul Justiţiei, au fost avute în vedere disp. art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995.

Înalta Curte constată că în cauză trebuie aplicată legea în forma în vigoare la data săvârşirii faptei ce a fost ulterior calificată ca infracţiune de către instanţa penală. Nu poate fi reţinut argumentul primei instanţe, în sensul că este o normă de procedură, deoarece decăderea din calitatea de notar public reprezintă o măsură ce afectează existenţa unui drept subiectiv civil, fiind o normă de drept material.

Pe de altă parte, măsurile administrative de încetare a calităţii de notar public sunt consecinţe ale faptei penale săvârşite şi ale sancţiunii aplicate, deci se încadrează în teoria facta praeterita (faptele realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment); stabilirea şi aplicarea măsurii administrative reprezintă doar o individualizare la cazul concret a consecinţelor în planul dreptului administrativ ale faptei săvârşite, similar pedepselor penale.

Este corectă susţinerea intimatului, în sensul că instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anularea actului administrativ este abilitată să examineze conformitatea actului administrativ cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, iar condiţiile de legalitate a actului administrativ se examinează prin raportare la data emiterii, una dintre acestea fiind ca actul să fie emis în litera şi spiritul legilor în vigoare la data respectivă; însă, din punct de vedere al dreptului material, atunci când se aplică sancţiuni sau măsuri administrative cu caracter sancţionator, trebuie totodată să fie avute în vedere normele juridice în vigoare la data săvârşirii faptei care a atras aplicarea lor. Ar fi lipsită de logică juridică disocierea între legea aplicabilă procesului penal şi legea aplicabilă din punct de vedere al măsurilor administrative, câtă vreme acestea din urmă reprezintă o consecinţă a condamnării penale.

În consecinţă, se constată vicierea formală a actului administrativ atacat, prin indicarea ca temei de drept al acestuia a unei prevederi neaplicabile din punct de vedere al regulilor aplicării legii în timp, viciu ce duce la nulitatea actului.

Ca urmare, nu vor mai fi analizate eventualele exceptări prev. al art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 sau alte argumente pe fondul măsurii administrative, acest prim argument de natură procedurală referitor la greşita încadrare în drept fiind suficient pentru anularea sa.

De asemenea, instanţa de contencios administrativ nu poate sub nicio formă să evalueze în ce măsură recurenta-reclamantă ar fi intrat sub incidenţa disp. art. 23 lit. f) din forma veche a legii, deoarece nu se poate substitui în atribuţiile exclusive ale organului administrativ.

Pe de altă parte, anularea fiind determinată exclusiv de această cauză de natură procedurală, nu poate fi admis capătul de cerere prin care recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtului să îndeplinească toate formalităţile necesare pentru reluarea activităţii sale în cadrul biroului notarial, prin repunerea sa în situaţia anterioară.

Din punct de vedere procedural, intimata-pârâtă va aprecia, în conformitate cu normele legale şi cu considerentele prezentei decizii, oportunitatea şi posibilitatea refacerii actului administrativ anulat exclusiv pe considerente de natură formală.

3.2.2. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A.; va anula Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministerul Justiţiei şi va respinge în rest acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Sentinţei civile nr. 158 din 15 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în Dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Justiţiei.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A.

Anulează Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministerul Justiţiei.

Respinge în rest acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - NN