Limitation of summary review in suspending tax assessment enforcement: exclusion of substantive merits and evidentiary analysis under cumulative statutory conditions.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x- 14/16.02.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x-13/16.02.2017.

Pârâta DGRFP Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, întrucât această instituţie a preluat calitatea de creditor şi răspunde, în numele Statului român, pentru creanţele reprezentând obligaţii fiscale ale A. S.A., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3259 din 21 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă, ca neîntemeiată. A respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, ca neîntemeiată.

De asemenea, a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 18.935 RON, consemnată la B. - Sucursala Victoria, cu Recipisele de consemnare nr. x/1/19.09.2017, pentru suma de 15.864,77 RON, şi nr. x/1/19.09.2017, pentru suma de 3.070,23 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 3259 din 21 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei.

În motivarea recursului arată, în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, că hotărârea recurată este nelegală întrucât prima instanţă a reţinut că îndeplinirea acestei condiţii nu poate fi argumentată prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, pentru că acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare, recurenta-reclamantă considerând că prima instanţă a încălcat chiar dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, care se referă la o împrejurare legată de starea de fapt sau de drept, ce include şi aspectele legate de aplicarea legii la starea de fapt, respectiv de legalitatea actului administrativ fiscal ce se cere a fi suspendat.

Starea de drept ce poate fi reţinută ca argument în dovedirea cazului bine justificat trebuie să fie aptă să creeze doar îndoiala asupra legalităţii actului administrativ fiscal atacat, care să pună în discuţie, la nivel de aparenţă, prezumţia de legalitate a actului administrativ, întrucât îndoiala nu presupune o judecată pe fond.

Arată că invocarea art. 24 alin. (6) lit. b), c) şi a) art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. s-a făcut raportat la împrejurarea că organul fiscal a înlăturat de la deducere cheltuielile cu amortizarea determinate de societate după regulile amortizării accelerate şi a recalculat cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile, după regulile amortizării liniare, în condiţiile în care art. 24 alin. (6) lit. a) C. fisc. impune amortizarea liniară doar în cazul construcţiilor, iar art. 24 alin. (6) lit. b) C. fisc. din 2003, în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor (în speţă, autotractoare) dă contribuabilului drept de opţiune între metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată.

De asemenea, art. 24 alin. (6) lit. c) C. fisc. din 2003 dă dreptul contribuabilului ca, în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, să determine cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile după metoda amortizării degresive, iar art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. din 2003 dă dreptul ca mijloacele de transport să fie amortizate şi în funcţie de numărul de kilometri sau numărul de ore de funcţionare prevăzut în cărţile tehnice, pentru cele achiziţionate după data de 1 ianuarie 2004.

Or, împrejurarea că organul fiscal a impus determinarea cheltuielilor cu amortizarea deductibile după regula amortizării liniare, iar din dispoziţiile legale invocate mai sus rezultă că amortizarea liniară se aplică doar în cazul construcţiilor, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

O altă critică vizează împrejurarea că organul de control a înlăturat de la deducere suma de 1.084.184 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor făcute de societatea recurentă în anul 2012, în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L., având ca obiect închirierea către aceasta din urmă a 24 utilaje de transport, cuplu cap tractor şi semiremorci. În acest sens susţine că a refacturat către S.C. C. S.R.L. suma de 1.084.184 RON, contrar celor reţinute de organul fiscal, iar cheltuiala a fost făcută în scopul realizării de venituri. Consideră că aceste două critici formulate nu presupun cercetarea pe fond a cauzei.

Un alt argument în susţinerea cazului bine justificat vizează faptul că organul fiscal a înlăturat de la deducere TVA aferent unui număr de 4 autoturisme achiziţionate, deşi art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. 2003 prevede că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile. Şi acest aspect consideră că reprezintă o împrejurare de natură să nască o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită.

Cu privire la condiţia pagubei iminente, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală având în vedere că art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004 conţine o contradicţie în termeni între sintagma prejudiciu viitor şi noţiunea de iminent, iar din definiţia dată de textul de lege rezultă că instanţa nu putea considera condiţia pagubei iminente neîndeplinită pentru că nu a dovedit un prejudiciu actual, câtă vreme acesta nu se confundă cu prejudiciul viitor la care se referă art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, arată că organele fiscale au început deja procedura executării silite, fiindu-i comunicată Somaţia nr. 40/60/1/2017/530162 cu Adresa nr. x/4.04.2017 şi titlurile executorii pentru suma de 2.364.771 RON, iar faptul că prin Sentinţa nr. 3034/14.10.2016 au fost anulate actele administrative de înfiinţare a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile nu poate conduce la concluzia că nu ar fi îndeplinită condiţia prejudiciului viitor şi previzibil, căci organul fiscal poate continua executarea silită prin vânzarea bunurilor mobile şi imobile ale societăţii, sechestrul fiind doar o măsură asiguratorie şi nu o condiţie de derulare a executării silite.

În caz de vânzare silită a bunurilor mobile şi imobile ale societăţii aceasta nu şi-ar mai putea desfăşura activitatea, iar prin vânzarea acestor bunuri la preţuri inferioare valorii reale a lor şi în ipoteza desfiinţării, chiar şi parţiale, a actelor administrative fiscale, reîntregirea patrimoniului societăţii cu bunuri de acelaşi fel ar presupune o diferenţă de cost ce constituie un prejudiciu pentru societate. În acelaşi timp, ar fi pusă în situaţia de a nu mai putea executa obligaţiile decurgând din contractele comerciale încheiate cu partenerii de afaceri, cu toate consecinţele prejudiciabile ce decurg din aceasta.

Arată că dacă executarea silită s-ar face asupra disponibilităţilor din cont, societatea nu ar mai putea dispune de sumele de bani necesare desfăşurării activităţii, prejudiciul fiind previzibil şi uşor de anticipat, chiar şi ireversibil.

Cât priveşte aprecierea instanţei că suspendarea nu poate fi dispusă întrucât nu este îndeplinită condiţia urgenţei, recurenta-reclamantă susţine că art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu prevede urgenţa ca o condiţie necesară pentru suspendarea executării actului administrativ, ci singura referire la urgenţă are în vedere soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă, iar nu urgenţa ca o condiţie de acordare a suspendării.

Recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanţă nu a ţinut cont de Recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.

Precizează că, ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor i-a comunicat Decizia nr. 319/20.09.2017 prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei împotriva actelor de impunere pe considerentul că, prin Adresa nr. x/13.03.2017, a transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov Procesul-verbal nr. x/16.02.2017 pentru verificarea existenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Susţine că recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile la momentul soluţionării cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă, iar reproducerea prin cererea de recurs a stării de fapt nu reprezintă o critică ce poate fi formulată în recurs, astfel că acesta este nemotivat în drept, fiind incidente prevederile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd sancţiunea nulităţii recursului pentru nemotivarea în drept.

Pe fond, arată că instanţa a analizat incidenţa tuturor actelor normative invocate de părţi, a evaluat probele de la dosar şi a apreciat că nu sunt temeiuri legale care să justifice admiterea cererii, intimata opinând în acelaşi sens, respectiv că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cu privire la excepţia nulităţii recursului Înalta Curte reţine că este nefondată, criticile formulate împotriva sentinţei fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care a fost, de altfel, menţionat în cuprinsul cererii de recurs.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/16.02.2017 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a plăti un profit total în cuantum de 749.688 RON şi TVA în cuantum de 1.670.418 RON.

Reclamanta a solicitat suspendarea executării acestei decizii de impunere susţinând, cu privire la cazul bine justificat, că în mod nelegal organul fiscal a considerat ca fiind nedeductibile cheltuielile privind amortizarea, determinate de societate după regulile amortizării accelerate şi a recalculat cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile după regulile amortizării liniare, deşi societatea avea legal dreptul de a opta între metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată ori între metoda liniară şi cea degresivă; că în mod nelegal organul de control a înlăturat de la deducere suma de 1.084.184 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor făcute de societate în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L., având ca obiect închirierea către aceasta din urmă a unui număr de 24 utilaje de transport, cuplu cap tractor şi semiremorci, sub motivarea că respectivele cheltuieli nu sunt făcute în scopul obţinerii de venit şi că suma de 1.084.184 RON ar fi trebuit să fie refacturată către S.C. C. S.R.L.; că în mod nelegal organul de control a înlăturat de la deducere TVA aferent unui număr de 4 autoturisme achiziţionate de societate în condiţiile în care în obiectul principal de activitate al societăţii intră şi activităţi de închiriere a autovehiculelor, astfel încât autovehiculele respective sunt destinate desfăşurării operaţiunilor taxabile.

Curtea a respins cererea de suspendare executare apreciind că reclamanta nu a relevat împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii celor două acte administrativ-fiscale, ci a invocat veritabile motive de nelegalitate, specifice acţiunii în anulare.

Analizarea aspectelor ce vizează încadrarea mijloacelor fixe deţinute de reclamantă într-un regim de amortizare dintre cele reglementate de art. 24 alin. (6) C. fisc. şi respectarea dreptului contribuabilului de a formula o opţiune între metodele de amortizare ar presupune efectuarea unei analize exhaustive a normelor de drept incidente, operaţiune care ar depăşi limita verificărilor sumare permis a fi efectuate în cadrul procedurii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, verificarea modalităţii de determinare a obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, stabilirea caracterului deductibil sau nedeductibil al contravalorii reparaţiilor făcute de reclamantă în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L. şi a TVA-ului aferent unui număr de 4 autoturisme achiziţionate de societate, precum modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, ar presupune o analiză minuţioasă a tuturor elementelor de fapt şi de drept ce au stat la baza constatărilor reţinute în decizia de impunere a cărei executare se solicită a fi suspendată şi a probatoriului invocat de reclamantă, ceea ce ar conduce la dezlegarea chiar pe fond, iar nu în aparenţă, a legalităţii actului administrativ ce face obiectul cauzei. Or, astfel de analize sunt incompatibile cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că analizarea motivelor invocate de reclamantă în susţinerea existenţei cazului bine justificat face necesară antamarea fondului litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenţei dreptului.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, Curtea a constatat că, deşi reclamanta a relevat o serie de consecinţe ale actului administrativ a cărui suspendare o solicită, acestea sunt pur ipotetice, cu atât mai mult cu cât în justificarea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente nu pot fi pur şi simplu invocate efectele actului.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său este bazată pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu. În procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

Având în vedere principiul legalităţii actului administrativ, precum şi principiul executării acestuia din oficiu, suspendarea executării se poate dispune doar în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Prin urmare, suspendarea executării unui act administrativ poate interveni numai atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept ope legis - ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, reprezintă împrejurarea legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Prima critică formulată sub aspectul cazului bine justificat se referă la invocarea art. 24 alin. (6) lit. b), c) şi a) art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. , care s-a făcut raportat la împrejurarea că organul fiscal a înlăturat de la deducere cheltuielile cu amortizarea determinate de societate după regulile amortizării accelerate şi a recalculat cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile, după regulile amortizării liniare, în condiţiile în care art. 24 alin. (6) lit. a) C. fisc. impune amortizarea liniară doar în cazul construcţiilor, iar art. 24 alin. (6) lit. b) Codul fiscal din 2003, în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor (în speţă, autotractoare) dă contribuabilului drept de opţiune între metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată.

De asemenea, art. 24 alin. (6) lit. c) C. fisc. dă dreptul contribuabilului ca, în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, să determine cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile după metoda amortizării degresive, iar art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. dă dreptul ca mijloacele de transport să fie amortizate şi în funcţie de numărul de kilometri sau numărul de ore de funcţionare prevăzut în cărţile tehnice, pentru cele achiziţionate după data de 1 ianuarie 2004.

Or, împrejurarea că organul fiscal a impus determinarea cheltuielilor cu amortizarea deductibile după regula amortizării liniare, iar din dispoziţiile legale invocate mai sus rezultă că amortizarea liniară se aplică doar în cazul construcţiilor, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Aceste susţineri nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a căii de atac, întrucât se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actului administrativ.

Or, împrejurările cauzei nu au relevat o asemenea îndoială la o analiză sumară a legalităţii deciziei de impunere, din moment ce părţile au opinii divergente în privinţa tipului de amortizare aplicabil cheltuielilor în discuţie, opinii ce implică o analiză aprofundată a probelor administrate, dar şi a normelor legale incidente.

Astfel, în Decizia nr. 319/20.09.2017 emisă de ANAF - DGSC, prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere, se menţionează cu privire la anul 2012, la cheltuielile înregistrate în contul 6811 "Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor" că în baza declaraţiei date de reprezentantul societăţii, organele de inspecţie fiscală au stabilit că societatea, în baza deciziei interne a administratorului societăţii, a folosit metoda amortizării accelerate, motivat de gradul de uzură al vehiculelor, la data achiziţiei acestora. Având în vedere răspunsul dat de reprezentanţii societăţii, organele de inspecţie fiscală au stabilit că societatea a achiziţionat mijloace de transport şi nu echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru), aşa cum prevăd normele legale în vigoare. Mai mult, societatea nu a adus lămuriri suplimentare referitoare la metoda de amortizare aplicată şi nici la calculul acesteia.

Rezultă că părţile în litigiu au puncte de vedere diferite cu privire la tipul de bunuri achiziţionate de reclamantă - mijloace de transport sau echipamente tehnologice, fiind evident că pentru a stabili dacă metoda de amortizare aplicată de reclamantă este corectă trebuie să se stabilească ce tip de bunuri s-au achiziţionat, ceea ce nu se poate face printr-o analiză sumară a legalităţii deciziei de impunere, ci printr-o examinare temeinică a probelor administrate şi a prevederilor legale aplicabile în funcţie de tipul de bunuri achiziţionate.

În consecinţă, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia nu era necesară o cercetare pe fond, căci simpla lecturare a dispoziţiilor legale incidente scoate în evidenţă contradicţia dintre acestea şi cauza impunerii realizate de organul fiscal, împrejurare suficientă pentru a crea în persoana judecătorului îndoială asupra legalităţii actului administrativ fiscal.

Au mai fost criticate considerentele primei instanţe referitoare la contravaloarea reparaţiilor făcute în anul 2012 în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L., având ca obiect închirierea către aceasta din urmă a 24 utilaje de transport, cuplu cap tractor şi semiremorci, susţinând recurenta că a refacturat către S.C. C. S.R.L. suma de 1.084.184 RON, contrar celor reţinute de organul fiscal, iar cheltuiala a fost făcută în scopul realizării de venituri.

În decizia anterior menţionată, organul de soluţionare a contestaţiei administrative a reţinut că pentru clarificarea stării de fapt s-a solicitat reprezentanţilor societăţii să precizeze care au fost motivele pentru care au considerat ca fiind deductibilă TVA aferentă cheltuielilor cu reparaţiile, iar aceştia au precizat că respectivele cheltuieli au fost refacturate către C., având în vedere că exploatarea autocamioanelor a fost realizată de chiriaş.

Din analiza documentelor prezentate, precum şi a răspunsului societăţii, organele de inspecţie fiscală au stabilit că aceste cheltuieli cu reparaţiile aparţin societăţii C. neputându-se identifica modalitatea în care acestea au fost refacturate. Mai mult, suma şi TVA aferentă au rămas înregistrate în evidenţa contabilă a A., majorându-se în mod vădit TVA deductibilă.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de control judiciar reţine că acest motiv invocat în susţinerea cazului bine justificat presupune o analiză a fondului litigiului având în vedere că se pune în discuţie modalitatea în care cheltuielile respective au fost refacturate de reclamantă.

Ultimul aspect invocat de recurentă în privinţa cazului bine justificat se referă la înlăturarea de la deducere a TVA aferent unui număr de 4 autoturisme achiziţionate, în contradicţie cu disp. art. 145 alin. (2) C. fisc. 2003 care prevăd că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile. Susţine că simpla contradicţie între aceste prevederi legale şi conduita organului fiscal constituie o împrejurare de natură să nască o îndoială serioasă asupra actului administrativ fiscal.

Cu privire la acest aspect se reţine în decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative că pentru autoturismele achiziţionate societatea nu a prezentat contracte de închiriere şi nicio situaţie cu veniturile realizate, astfel că organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere pentru TVA în sumă de 8400 RON, aferentă achiziţiei de autoturisme, întrucât acestea nu sunt destinate operaţiunilor taxabile.

Înalta Curte reţine că pentru a aprecia asupra existenţei dreptului reclamantei de deducere a acestui TVA este necesar a se stabili dacă achiziţia autoturismelor a fost destinată realizării de operaţiuni taxabile, or în acest scop se impune o analiză ce prejudecă fondul cauzei, putând fi făcută numai cu ocazia soluţionării acţiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere.

Simpla invocare a disp. art. 145 alin. (2) C. fisc. nu constituie un argument în soluţionarea favorabilă a cererii de suspendare executare câtă vreme, pentru a stabili dacă reclamanta are drept de deducere a TVA în temeiul acestor prevederi legale, trebuie analizată îndeplinirea condiţiei privind utilizarea bunurilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile, analiză ce excede soluţionării cererii întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004 întrucât vizează chiar fondul cauzei.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării actului administrativ constituie o situaţie de excepţie, în cadrul căreia instanţa are numai posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului. Pe de altă parte, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.

Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor recurentei privind condiţia pagubei iminente, din moment ce nu s-a dovedit existenţa cazului bine justificat, iar art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează condiţii cumulative pentru suspendarea executării unui act administrativ. Aceasta înseamnă că neîndeplinirea uneia dintre acestea are drept consecinţă respingerea cererii de suspendare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 3259 din 21 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - NN