Border exit refusal upheld for minor without notarized parental consent; cassation allows state appeals and reverses lower court annulment

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti la data de 15.11.2016 sub nr. x/20165, aşa cum a fost precizată prin cererea completatoare depusă la data de 24 aprilie 2017 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a României solicitând instanţei: anularea refuzurilor ieşirii la frontieră din 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016, 23.07.2016, 25.08.2016, 04.09.2016 şi 01.01.2017; anularea Dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013; anularea Notei raport constituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016; dispunerea autorizării trecerii sale nelimitate a frontierei de stat împreună cu copilul minor B., născut la 19.09.2013, precum şi ridicarea consemnelor stabilite de pârât la punctele de trecere a frontierei şi aplicate ilegal şi neîntemeiat; obligarea pârâtului I.G.P.F. la plata daunelor materiale în cuantum de 10.747,33 RON şi 231,84 euro; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 30.000 RON; obligarea pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a României la plata despăgubirilor reprezentând salariul lunar neîncasat, în sumă de 5.977 RON MD, ce constituie 1.245,36 RON, pentru perioada începând cu data de 19.10.2016 până la redobândirea drepturilor copilului minor B. şi a mamei acestuia A. la libera circulaţie, la sănătate, la muncă, datorită imposibilităţii reclamantei de a reveni la muncă în Republica Moldova din culpa pârâtului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1789 din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului de a formula plângere prealabilă, exclusiv în privinţa cererii având ca obiect anularea Notei raport de instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826/21.04.2016 şi a Dispoziţiei IGPF nr. 575/2013; a respins cererile având ca obiect anularea Notei raport de Instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826/21.04.2016 şi a Dispoziţiei IGPF nr. 575/2013, ca inadmisibile; a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a prescripţiei, invocate în raport de acţiunea în anularea Refuzurilor ieşirii la frontieră din 25.08.2016, 04.09.2016 şi 01.01.2017; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a României şi Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi; a anulat Refuzul ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017, emanând de la Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi; a respins în rest cererea având ca obiect anularea refuzurilor ieşirii la frontieră datate 25.08.2016 şi 04.09.2016, obligarea pârâtului I.G.P.F. la plata de despăgubiri şi la autorizarea trecerii neîntrerupte a frontierei de către reclamantă şi la ridicarea consemnelor aplicate acesteia, ca nefondate; a disjuns cererea reclamantei având ca obiect anularea Refuzurilor de ieşire la frontieră datate 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 şi 23.07.2016 şi a dispus formarea unui dosar distinct.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri reclamanta A. şi pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în opinia acesteia, prima instanţă trebuind a se pronunţa pe fond asupra acţiunii în anularea celor două acte administrative - Nota raport de instituire consemn nr. D2S1/C1 411826/21.04.2016 şi a Dispoziţiei IGPF nr. 575/2013, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac formulate, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu a formulat plângere prealabilă, anterior introducerii acţiunii în faţa instanţei, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, neobservând faptul că a fost parcursă procedura prealabilă de revocare a celor două acte administrative, în documentaţia ce a stat la baza emiterii actelor administrative de refuz solicitată de instanţă intimatelor regăsindu-se şi răspunsurile autorităţilor, care au stabilit soluţia legală de respingere a plângerii, Adresa nr. x/09.05.2017, emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră în acest sens, fiind ataşată cererii de recurs de către reclamantă.

Instanţa s-a pronunţat asupra refuzurilor din datele de 25.08.2016, 04.09.2016 şi 01.07.2016, analiza fiind, însă, limitată la existenţa normei din art. 30 din Legea nr. 248/2005, care impunea declaraţia autentificată, fără a se cerceta şi condiţiile de legalitate ale revocării acesteia şi a dreptului părţilor de a călători în baza documentelor de călătorie prezentate (cetăţenia părţilor neputând fi ignorată).

În opinia recurentei-reclamante, refuzul ieşirii la frontieră trebuia analizat prin prisma tuturor dispoziţiilor legale aplicabile, invocând în acest sens dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 30 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu evitarea formalismul legii privind declaraţia prin care un părinte îşi exprimă acordul cu privire la efectuarea călătoriei de către minorul care călătoreşte în străinătate însoţit de celălalt părinte.

În cauză erau aplicabile şi dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 36/1995 şi art. 332 - 333 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013 cu privire la controlul actelor şi procedurilor notariale care se realizează de instanţa judecătorească competentă, condiţii în care recurenta-reclamantă a apreciat că revocarea unei declaraţii nu poate prin ea însăşi să schimbe dreptul minorului de deplasare, alături de mama sa, la domiciliul acesteia. Odată exprimat acordul tatălui, prin declaraţie notarială, revocarea acestuia trebuie să aibă o cauză legitimă şi să fie proporţională cu scopul urmărit prin declaraţia de revocare.

Refuzul autorităţii a fost motivat de revocarea de către tatăl minorului a declaraţiei de acord, aspect care, în opinia recurentei, trebuia analizat în contextul dreptului părintelui de apreciere asupra situaţiei minorului, domiciliul mamei fiind în Republica Moldova, supremaţia dată drepturilor tatălui la revocarea unei declaraţii conducând la încălcarea drepturilor constituţionale la liberă circulaţie, la sănătate şi la muncă, drepturi anulate/îngrădite fără a exista o cauză legitimă, prezentarea în faţa organelor de frontieră făcându-se cu înscrisuri emise de autorităţile din Republica Moldova, minorul având dublă cetăţenie.

În fine, în opinia recurentei-reclamante sunt nelegale şi dispoziţiile primei instanţe privind capetele de cerere accesorii, admiterea, chiar şi parţială, a cererii de chemare în judecată trebuind, în opinia acesteia, să conducă automat la analiza cererii, refuzul ieşirii la frontieră fiind unul ilegal, despăgubirea pentru imposibilitatea de deplasare fiind un aspect firesc, în acord cu spiritul legii, acest capăt de cerere circumscriindu-se exclusiv faptului că actele administrative nu au fost supuse controlului judecătoresc pe fondul lor, instanţa admiţând excepţia lipsei procedurii prealabile.

3.2. Recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte anularea Refuzului la frontieră nr. 4/16 din data de 01.01.2017, iar, după rejudecare şi reaprecierea materialului probator, să se constate că acest înscris a fost legal şi temeinic întocmit.

S-a apreciat de către recurentul-pârât, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, precum şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la excepţia provizorie a autorităţii de lucru judecat, recurentul-pârât a invocat faptul că prin Sentinţa nr. 2033 din data de 24.11.2017 Tribunalul Iaşi s-a pronunţat cu privire la înscrisul denumit Refuzul ieşirii la frontieră nr. 4/16 din data de 01.01.2017, emis de C., structură aflată în subordinea Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, precum şi asupra refuzurilor de ieşire la frontieră din data de 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 şi 23.07.2016, constatând legalitatea şi temeinicia acestora.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 1789 din data de 16.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti a invocat din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat relativă şi a disjuns cererea reclamantei A., având ca obiect anularea Refuzurilor de ieşire la frontieră din data de 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 şi 23.07.2016, formându-se un dosar distinct, cu nr. x/2018.

Referitor la fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că, în opinia sa, prima instanţă a apreciat în mod greşit materialul probator aflat la dosarul cauzei şi, ca urmare, a hotărât în mod greşit că Refuzul de ieşire din ţară nr. 4/16 din data de 01.01.2017, emis de organele poliţiei de frontieră, nu respectă condiţiile legii, dispunându-se anularea acestuia.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, în raport cu care minorul B., având părinţi cetăţeni români, a dobândit automat şi cetăţenia statului român, chiar dacă are şi cetăţenia Republicii Moldova, fiindu-i aplicabilă Legea nr. 248/2005 privind libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, în condiţiile căreia se face intrarea/ieşirea în/din România şi a Hotărârii nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, sens în care s-a invocat şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013 şi dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 285/2005.

S-a susţinut că, în raport de aceste dispoziţii legale, reclamanta A. s-a prezentat pentru a ieşi din ţară, împreună cu fiul ei, minorul B., cetăţean român, în punctul de trecere a frontierei de stat C., în data de 01.01.2017, fără ca minorul să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru a părăsi teritoriul naţional, respectiv declaraţia celuilalt părinte, care trebuie să îndeplinească condiţiile de autentificare sau supralegalizare prevăzute de art. 24 alin. (2) din Hotărârea nr. 94 din 26 ianuarie 2006.

Recurentul-pârât a mai apreciat că în cauză nu sunt aplicabile modificările aduse Legii nr. 248/2005 prin Legea nr. 169/30.09.2016, care au intrat în vigoare la 6 octombrie 2016, întrucât la art. 30 s-a prevăzut că nu este necesar acordul unuia dintre părinţi atunci când minorul, cetăţean român cu domiciliul sau reşedinţa în ţara de destinaţie, se deplasează însoţit în această ţară, situaţie în care minorul B. nu s-a încadrat, din interogarea efectuată la data de 10.01.2017 a bazei de date privind evidenţa persoanei rezultând că minorul figurează cu domiciliul în mun. Bucureşti, acelaşi domiciliu fiind înscris şi în paşaportul nr. x, emis la 15 decembrie 2014 de către autorităţile române.

În acest context, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 29 din Hotărârea nr. 94/2006 privind dovada domiciliului minorului, considerând că, în raport de prevederile Legii nr. 248/2005, modificate şi în vigoare la data de 1 ianuarie 2017, în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanta A. a făcut dovada domiciliului sau a reşedinţei minorului B. în Republica Moldova.

Recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că hotărârea din data de 02.08.2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, înscris prezentat de reclamantă la controlul efectuat în punctul de trecere al frontierei, se referă doar la programul de vizitare între minorul B. şi tatăl acestuia, fără a se face precizări cu privire la încredinţarea minorului sau stabilirea domiciliului acestuia. Chiar dacă instanţa ar fi stabilit domiciliul la mama sa, la data de 01.01.2017 aceasta avea domiciliul în România.

Referitor la aprecierea instanţei de fond privind această hotărâre prin care se consideră că s-a încredinţat minorul reclamantei, s-a invocat faptul că aceasta este doar executorie, tatăl minorului exercitând calea de atac a apelului, hotărârea definitivă fiind pronunţată de Tribunalul Bucureşti în data de 26.01.2017.

În fine, s-a apreciat că prin anularea actului administrativ în discuţie instanţa de fond a stabilit practic existenţa şi îndeplinirea tuturor condiţiilor de ieşire din ţară pentru cetăţeanul român minor B., aspect care contrazice realitatea, având în vedere lipsei unei condiţii esenţiale prevăzută de Legea nr. 248/2005, respectiv lipsa acordului tatălui minorului, D., pentru călătoriile efectuate în străinătate de către fiul său, în condiţiile în care reclamanta nu a putut face dovada domiciliului sau reşedinţei minorului cetăţean român în străinătate, sau încredinţarea acestuia de către instanţa de judecată, conform documentelor prezentate pentru efectuarea controlului trecerii frontierei de stat în data de 01.01.2017.

3.3. Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate şi, în consecinţă, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, apreciind că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru aceleaşi motive invocate de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, cererea de recurs fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările intimaţilor

4.1. Prin întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la recursul formulat de Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi s-a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

4.2. Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a solicitat, prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, respingerea în totalitate a cererii de recurs şi menţinerea în parte a sentinţei criticate, cu excepţia aspectelor referitoare la anularea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16 din 01.01.2017, cu privire la care, prin propriul recurs, a solicitat casarea în parte a sentinţei Curţii de Apel Bucureşti.

4.3. Recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, prin întâmpinarea la recursul reclamantei, a solicitat respingerea căii de atac, apreciind că reclamanta nu a adus critici pertinente hotărârii primei instanţe, neputând proba o interpretare greşită a normelor legale incidente în cauza supusă judecăţii.

4.4. Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ., judecata pe fond a recursurilor având loc în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 494 - 495 C. proc. civ.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile noi depuse de recurenta-reclamantă la dosar, încuviinţată acesteia în condiţiile art. 255 alin. (1) şi art. 492 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Examinând cauza din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a probatoriului administrat şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat şi îl va respinge, urmând, totodată, să admită recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, apreciind că acestea sunt fondate, pentru considerentele arătate în continuare:

1.1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat, aşa încât nu se impune reformarea hotărârii instanţei de fond prin prisma criticilor de nelegalitate expuse de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs.

În prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. critică doar în parte hotărârea instanţei de fond, cu referire concretă la respingerea ca inadmisibilă a cererii având ca obiect anularea Notei raport instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, precum şi a Dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013 (pct. a din cererea de recurs), şi ca nefondată a cererii privind anularea refuzurilor din datele de 25.08.2016, 04.09.2016 (pct. b din cererea de recurs). Deşi la pct. c) din cererea de recurs recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea şi faţă de modul de soluţionare al capetelor de cerere privind obligarea recurenţilor-pârâţi la plata unor despăgubiri materiale şi morale, nu formulează critici pe acest aspect.

Analizând cauza, în limitele cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte nu va primi criticile recurentei-reclamante privind greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Notei raport instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, precum şi a Dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia.

Această prevedere legală, corelată cu dispoziţiile art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contencios administrativ, ca un fine de neprimire a acţiunii şi este obligatorie, iar neîndeplinirea ei, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, este sancţionată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte jurisprudenţa sa constantă în sensul că dacă reclamantul se adresează autorităţii emitente după sesizarea instanţei de contencios administrativ, în timp ce procesul se află în curs de judecată, petiţia nu constituie un recurs graţios, pentru că nu se mai află strict în sfera unui raport juridic administrativ.

Este necontestat în cauză, şi instanţa de fond a relevat această împrejurare, că reclamanta a sesizat instanţa de contencios administrativ, prin cererea completatoare depusă la data de 26 aprilie 2017 la Tribunalul Bucureşti, cu o cerere în contencios administrativ având ca obiect anularea Notei raport instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, precum şi a Dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013, fără a parcurge procedura de contestare în faţa organului administrativ, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înscrisurile noi, depuse în faţa instanţei de recurs, nu pot conduce la o altă concluzie decât cea exprimată de instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, în condiţiile în care acestea atestă doar împrejurarea că reclamanta a solicitat, prin corespondenţa expediată la data de 3 mai 2017, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră anularea celor două acte administrative, respectiv Nota raport de instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, respectiv Dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013, la o dată ulterioară sesizării instanţei de contencios administrativ cu o acţiune în anulare (26 aprilie 2017).

Faptul că recurenta-reclamantă a intitulat corespondenţa expediată la data de 3 mai 2017 plângere prealabilă, iar recurentul-intimat s-a exprimat în aceeaşi manieră prin răspunsul formulat la data de 9 mai 2017, este lipsit de orice relevanţă în aprecierea caracterului obligatoriu al parcurgerii procedurii prealabile la un moment anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, acest demers având doar natura juridică a unei încercări de soluţionare amiabilă a litigiului, care nu poate conduce la reformarea soluţiei dispuse de judecătorul fondului prin admiterea excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile.

Totodată, este nefondată şi critica recurentei-reclamante, în sensul că legalitatea refuzurilor din datele de 25.08.2016, 04.09.2016 au fost analizate doar prin raportare la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 248/2005, în condiţiile în care, pe de o parte, legalitatea unui act administrativ se analizează prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de contestatorul actului, iar, pe de altă parte, prin raportare la norma legală în executarea căreia a fost emis.

Prin urmare, în mod corect judecătorul fondului a analizat legalitatea celor trei acte administrative prin raportare la respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, respectiv a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1991.

În competenţa autorităţii emitente a celor trei acte administrative antereferite intră doar verificarea existenţei înscrisurilor care făceau dovada îndeplinirii condiţiilor reglementate prin dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005 (declaraţia autentificată) şi nicidecum verificarea condiţiilor de legalitate ale revocării unei declaraţii, prin prisma dispoziţiilor art. 157 din Legea nr. 36/1995 şi art. 332 - 333 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013, cu privire la controlul actelor şi procedurilor notariale, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.

Dacă dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 248/2005 sunt sau nu în acord cu legislaţia naţională, sau cu normele europene din alte domenii la care recurenta a făcut referire prin cererea de recurs, nu intră în aprecierea autorităţilor emitente a actelor administrative contestate, aşa încât nu pot fi primite nici criticile formulate pe acest aspect.

1.2. Recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi critică hotărârea instanţei de fond cu referire concretă la anularea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017, prin prisma a două critici: încălcarea excepţiei autorităţii de lucru judecat provizorie, prin raportare la Sentinţa civilă nr. 2033 din 24.11.2017 a Tribunalului Iaşi, respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 30 alin. (1) lit. b) şi alin. (61) din Legea nr. 248/2005, respectiv art. 29 din H.G. nr. 94/2006.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, referitoare la Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Iaşi, respectiv cererea de chemare în judecată, cererea completatoare, certificatul de grefă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cererea având ca obiect anularea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., în contextul în care nu a observat că prin Sentinţa civilă nr. 2033/24.11.2017 Tribunalul Iaşi a respins integral acţiunea în contencios formulată de recurenta-reclamantă în contradictoriu cu recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi.

Înalta Curte nu identifică vreun argument juridic care să susţină modul diferit în care instanţa de fond s-a raportat la efectele autorităţii de lucru judecat provizoriu cu privire la cererea de anulare a refuzurilor de ieşire din ţară din datele de 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 şi 23.07.2017, ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată depusă iniţial în Dosarul nr. x/2017, în raport de care a dispus disjungerea cererii, formarea unui dosar diferit cu discutarea necesităţii aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., şi cererea de anulare a refuzurilor de ieşire din ţară din datele de 25.08.2016, 04.09.2016, 01.01.2017, ce au făcut obiectul cererii completatoare, depusă la data de 01.03.2017 în acelaşi Dosar nr. x/2017, pe care le-a analizat pe fond prin hotărârea supusă controlului judiciar în prezenta cauză.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este fondată şi critica circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond dispunând anularea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 30 alin. (6) lit. b) şi alin. (61) din Legea nr. 248/2005, respectiv art. 29 din H.G. nr. 94/2006.

Astfel, Înalta Curte constată, în dezacord cu judecătorul fondului, că în cauză nu se aplică norma de excepţie reglementată prin dispoziţiile art. 30 alin. (61) din Legea nr. 248/2005, legalitatea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 derivând din dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, cum în mod corect se susţine prin cererea de recurs.

Astfel, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că Refuzul ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 viza un minor, cetăţean român, cu domiciliu în România, titular al unui document de călătorie individual, însoţit la trecerea frontierei statului român doar de unul dintre părinţi, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. b) Legea nr. 248/2005, ceea ce impunea obligatoriu prezentarea acordului expres al celuilalt părinte, sub forma prevăzută de art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 94/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.

Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada, prin înscrisurile prezentate la data de 01.01.2017 la Punctul de trecere al frontierei Albiţa, a domiciliului sau reşedinţei copilului minor în statul de destinaţie, respectiv Republica Moldova, exclusiv în condiţiile art. 29 din H.G. nr. 94/2006, văzând şi dispoziţiile art. 86 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că la data întreruperii călătoriei minorului nu erau aplicabile, în cauză, dispoziţiile art. 30 alin. (61) din Legea nr. 248/2005, cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond, actul administrativ contestat nefiind afectat de un astfel de viciu de legalitate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 şi art. 496 C. proc. civ.: va respinge recursul declarat de reclamanta A.; va admite recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge ca nefondat capătul de cerere privind anularea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017, emis de Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 1789/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva Sentinţei civile nr. 1789/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge ca nefondat capătul de cerere privind anularea Refuzului ieşirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 emis de Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2019.

Procesat de GGC - NN